Liviu Alexa prezintă drama avocatei Mihaela Lupu, închisă nevinovată timp de 3 ani în condiții de lagăr bolșevic. „Justiție” în timpul Laurei Codruța Kovesi……. și astăzi! La Penitenciarul Giurgiu, bătaia e ruptă din M.A.I.

Jurnalistul Liviu Alexa vine cu detalii noi privind drama avocatei Mihaela Lupu, închisă nevinovată timp de 3 ani, victimă a unui abuz judiciar sistematic și monstruos. Reamintim că avocata Mihaela Lupu și-a prezentat recent cazul la Congresul UNBR din 2026, relatând o poveste cutremurătoare de persecuție în sistemul judiciar românesc:

Avocata Mihaela Lupu a fost la pușcărie timp de trei ani pentru niște infracțiuni care, la final, s-au dovedit inexistente, adică „fapta nu există”.

Era pe vremea DNA-ului condus de Zeiţa Justiţiei, mătuşa Laura Codruța Kovesi, aşa că orice dosar avea nu numai context politic, dar, când era zămislit, era băgat în ventilatorul presei nevertebrate pentru ca poporul să ia la cunoștință și să se zborşească: jos corupția!

După 12 ani de durere şi nevinovăţie, Mihaela Lupu a ales să îşi spună povestea în câteva postări pe Facebook, fără să caute audiența televiziunilor.

Am ales să vă aduc această poveste pe Strict Secret, ca patimile acestei femei nevinovate să nu rămână doar simple postări feisbucciene. Şi poate vă mai gândiţi data viitoare când veţi lustrui cu cârpa admiraţiei statuia Lăuricii.

8 ani de batjocură. Cine le înapoiază viața?

de Mihaela Lupu

În anul 2011 am primit un telefon de la un coleg avocat care m-a rugat să îl substitui într-un dosar instrumentat de DNA București, dosar cunoscut de întreaga țară drept „Dosarul Portul Constanța”.

Când am ajuns în cauză, cei 39 de inculpați primiseră deja mandate de arestare preventivă. Am intrat în recurs, așa cum prevedea legea la acel moment, însă fără succes. Cărțile erau deja făcute. Cei 39 urmau să devină imaginea luptei împotriva corupției.

La vremea respectivă, acuzațiile prezentate public erau impresionante. Procurorii DNA susțineau că la nivelul autorităților vamale și portuare din Constanța s-ar fi constituit un grup infracțional organizat care controla activitatea de import-export prin birourile vamale din Constanța și București. În comunicatele oficiale se vorbea despre prejudicii estimate între 50.000 de euro și două milioane de euro pentru fiecare transport de marfă, despre șpăgi cuprinse între 1.000 și 7.000 de dolari pentru fiecare transport și despre prejudicii de milioane de lei aduse bugetului de stat. Totul era prezentat drept una dintre cele mai importante lovituri împotriva corupției.

Presa a preluat imediat aceste informații. În fiecare jurnal de știri apăreau imagini cu oameni încătușați, iar în fața opiniei publice cei 39 de inculpați erau deja condamnați. Nimeni nu mai vorbea despre prezumția de nevinovăție.

Privind astăzi în urmă, este greu să nu te întrebi dacă acest dosar nu a fost influențat și de mizele politice ale momentului. Printre inculpați se afla și un senator, iar amploarea mediatică a cazului a alimentat percepția că era nevoie de un dosar care să producă un impact public major.

Clientul pe care îl reprezentam era un om obișnuit. Avea o soție și o fiică eminentă la școală. Arestarea tatălui i-a schimbat complet viața copilului. Îl vedea aproape zilnic la televizor, plimbat în cătușe, iar pentru un copil era imposibil să înțeleagă că ceea ce vedea nu însemna și vinovăție.

În același dosar se afla și un inculpat care avea doar jumătate de plămân. Suporta cu greu condițiile din arest. Vara, în Beciul Domnesc, căldura era sufocantă. Nu existau aparate de aer condiționat. Singura metodă prin care deținuții se străduiau să mai suporte aerul irespirabil era să ude cearșafurile și să le agațe în dreptul geamului minuscul al celulei. Nimeni nu îi asculta. Nimeni nu îi băga în seamă. Dosarul era deja construit, iar imaginea lor fusese deja distrusă.

Îmi amintesc și astăzi cum o simplă conversație a fost schimbată într-o probă de acuzare. Pentru un procuror, faptul că într-o discuție apărea cuvântul „americancă” însemna automat că era vorba despre o mită în dolari. În realitate, oamenii discutau despre aducerea unor dansatoare la o petrecere. Explicațiile nu au interesat pe nimeni. Când cineva este convins că și-a construit dosarul perfect, adevărul nu mai contează.

Dar cea mai grea probă pentru clientul meu nu a fost arestul.

În timp ce el era încarcerat, soția lui a ajuns în spital cu pancreatită, având șanse minime de supraviețuire. Fiica lor, încă minoră, rămăsese singură acasă. El nu putea face nimic. Nu își putea vedea soția, nu își putea îmbrățișa copilul. Se ruga și plângea în tăcere, urmărind să nu fie văzut de ceilalți. Nu era un om slab. Era un soț și un tată disperat.

Toată această mascaradă – arestările, cătușele, sechestrele, conturile blocate și umilința publică – a durat șase luni până când inculpații au fost puși în libertate. Dar coșmarul nu se terminase. Au urmat opt ani de procese, opt ani de control judiciar, opt ani în care acești oameni au trăit cu eticheta de „mari corupți”.

După opt ani, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a achitat definitiv pe toți cei 39 de inculpați.

Dosarul prezentat drept una dintre cele mai mari lovituri împotriva corupției s-a încheiat fără condamnări. Uriașele prejudicii despre care se vorbea în comunicate, milioanele de euro prezentate opiniei publice și întreaga construcție care justificase arestările nu au mai fost confirmate prin hotărârea definitivă.

Unul dintre inculpați spunea, după achitare, că timp de opt ani nu a mai trăit. Se culca cu gândul la dosar și se trezea cu același gând. Oportunitățile profesionale dispăruseră, iar liniștea familiei fusese distrusă. Cred că aceste cuvinte descriu drama tuturor celor implicați.

Și atunci întrebarea rămâne: cine le înapoiază acești opt ani? Cine spală rușinea? Cine îi spune acelui copil că tatăl lui nu a fost ceea ce ani la rând s-a spus despre el la televizor?

Unii dintre cei achitați au cerut despăgubiri. Însă li s-a spus că șase luni de arest preventiv, opt ani de procese, restricțiile controlului judiciar, cheltuielile uriașe cu avocații și distrugerea vieții profesionale nu justifică o reparație.

Eu continui să cred că nu statul, ca instituție, a greșit. Au greșit oamenii care au construit astfel de dosare și care au confundat puterea cu dreptul de a decide destine. Oameni care au crezut că sunt deasupra tuturor și că nu vor răspunde niciodată.

Adevărul a venit după opt ani.

Dar dreptatea venită atât de târziu nu poate înapoia timpul pierdut, sănătatea, liniștea și anii furați unor oameni care au avut doar ghinionul de a ajunge într-un dosar care, în opinia multora, a fost alimentat și de contextul politic al vremii.

Integral la Strict Secret.

**********

Pe contul său de Facebook, avocata Mihaela Lupu, victimă a unui abuz judiciar sistematic și monstruos, continuă să facă mărturisiri zguduitoare privind regimul de detenție din România, cu toate abuzurile la care a fost supusă. Ea lansează un apel, reamintind că „Drepturile omului nu încetează la poarta penitenciarului. O condamnare la închisoare nu este și o condamnare la violență”.

Penitenciarul Giurgiu – unde bătaia pare ruptă din M.A.I.

„Astăzi am văzut pe toate rețelele de socializare informația potrivit căreia un deținut în vârstă de 29 de ani ar fi fost bătut de polițiști de penitenciar din cadrul Penitenciarului Giurgiu și se află în stare critică la Spitalul Județean Giurgiu.

Deținutul, redus de multe ori la un simplu număr, ajunge să fie tratat ca și cum viața lui nu ar mai avea nicio valoare. Dar faptul că o persoană execută o pedeapsă nu dă nimănui dreptul să o agreseze. Rolul polițistului de penitenciar este să supravegheze, să asigure ordinea și siguranța, nu să lovească sau să ucidă.

Și atunci întreb: când vor înceta abuzurile din spatele gratiilor?

Într-o emisiune televizată, președintele sindicatului afirma că nu crede că astfel de fapte se pot petrece și că deținuții inventează asemenea acuzații. Când i-am povestit prin ce am trecut eu, răspunsul a fost că cei pe care i-am acuzat, Ionela Gheuca și Florian Stanciu, sunt pensionați și că nu mai pot face rău nimănui.

Dar astăzi, 22 iulie 2026, când apar din nou informații despre un deținut ajuns în stare critică în urma unei presupuse agresiuni, ce mai spuneți? Tot deținutul inventează? Tot o excepție este? Sau este momentul să recunoaștem că există probleme reale în unele penitenciare și că orice acuzație de violență se cuvine să fie cercetată cu maximă seriozitate?

Drepturile omului nu încetează la poarta penitenciarului. O condamnare la închisoare nu este și o condamnare la violență.”

Lecția de „reeducare” de la Târgșor

„Pentru că nu înțelegeam mesajul conducerii penitenciarului, care îmi cerea în mod repetat să renunț la plângerile pe care le formulam, s-a considerat că este necesar să fiu «reeducată». Astfel, am fost înscrisă la un curs de management al furiei.

Timp de 27 de ședințe, o dată pe săptămână, eram scoasă din cameră și dusă la acest program coordonat de psihologul penitenciarului. În teorie, era un curs destinat controlului emoțiilor. În realitate, pentru mine a fost una dintre cele mai grele experiențe din detenție.

În sală se aflau femei condamnate pentru unele dintre cele mai grave infracțiuni. Majoritatea erau condamnate pentru fapte comise împotriva propriilor copii sau a altor copii. Îmi amintesc și astăzi o bunică condamnată pentru uciderea a patru dintre nepoții săi. Mai era o femeie care își ucisese băiețelul de trei ani, motivând că o încurca în viața de zi cu zi și în relația cu concubinul ei. Iar când participa la curs, era din nou însărcinată și urma să nască.

Eu, o mamă care nu își mai văzuse copilul de luni întregi, eram obligată să stau în aceeași sală și să ascult, săptămână de săptămână, cum aceste femei își povesteau faptele. Pentru ele păreau simple amintiri. Pentru mine, fiecare cuvânt era o lovitură. În timp ce eu mă culcam și mă trezeam cu gândul la băiatul meu, eram pusă să ascult discuții despre copii care nu mai aveau șansa să își îmbrățișeze vreodată mama.

Îmi puneam mereu aceeași întrebare: cine s-a gândit la efectul psihologic pe care îl poate avea asupra unei mame o asemenea «terapie»? Ce legătură avea cazul meu cu astfel de infracțiuni? Cum putea un asemenea program să contribuie la reeducarea mea?

La una dintre ședințe am îndrăznit să îi adresez psihologului câteva întrebări. Urmasem cursuri de psihologie în facultate și avusesem privilegiul de a participa la prelegerile profesorului Tudorel Butoi. Întrebările mele nu au fost primite cu deschidere.

Vizibil deranjată, doamna psiholog mi-a spus:

– Dacă tot le știi atât de bine, treci tu și ține cursul!

Am crezut că glumește. Nu glumea.

M-a invitat în fața grupului, iar timp de aproape o oră am vorbit eu. Am urmărit să le explic că asumarea faptelor, responsabilitatea și respectul pentru viața celorlalți sunt singurele aspecte de la care poate începe o transformare reală.

Când s-a terminat ora, am plecat cu un gust amar. În locul unui sprijin psihologic autentic, văzusem un sistem care bifa formal niște ședințe. Iar eu, o mamă despărțită de propriul copil, fusesem obligată timp de 27 de săptămâni să retrăiesc, prin poveștile altora, unele dintre cele mai cumplite tragedii pe care le poate imagina o ființă omenească.

Aceasta era, în opinia mea, «reeducarea de la Târgșor»”, conchide avocata, victimă a „justiției” din România.

Citiți și:
Sunt Alina Bica. Partea mea de adevăr – Fosta şefă DIICOT Alina Bica îşi spune povestea (I)
Cazul Gregorian Bivolaru – 45 de ani de grave abuzuri, amenințări terifiante și tortură
Scrisoarea lăsată de Dan Adamescu: «În penitenciar am ajuns în iad. Nu înţeleg de ce medicii m-au ignorat»

 

yogaesoteric
29 iulie 2026