Cum Halma a redat viața iazului din satul indian Kesarpura

„Când satul s-a hotărât, chiar și un iaz secat a zâmbit din nou.”

La aproximativ 22 de kilometri de sediul blocului Petlawad din districtul Jhabua, statul Madhya Pradesh, satul Kesarpura are o poveste de spus, una despre încrederea unei întregi comunități. Pe 19 mai 2026 a avut loc aici o „Halma”, iar ceea ce a urmat a convins satul că soluția pe care o căutase de mult timp în exterior se afla, de fapt, în interiorul său încă de la început.

„Halma” este un cuvânt din dialectul Bhili, tradus adesea prin „chemare la ajutor”, și înseamnă muncă voluntară colectivă. Când o familie din comunitatea Bhil se confruntă cu o greutate, fie că este vorba de ridicarea unei case, de strângerea recoltei sau de o calamitate, vestea se răspândește prin sat și oamenii vin, fără să fie plătiți și cu propriile unelte, pentru a le fi alături. Mesajul este simplu: nu ești singur. În Jhabua, tradiția a fost adaptată și pentru eforturile de economisire a apei. Din 2009, organizația locală Shivganga a organizat Halma-uri de amploare pentru conservarea solului și a apei, iar una dintre acestea, din februarie 2020, a adunat aproximativ 20.000 de oameni din circa 500 de sate.

Singurul iaz din Kesarpura aștepta exact această tradiție. Anii de neglijare l-au lăsat atât de înfundat cu nămol și buruieni nedorite, încât adâncimea sa se micșora, la fel și capacitatea de a reține apa. Infiltrațiile printr-o porțiune a digului drenau în tăcere apa de ploaie pe care o colecta. Acesta este un district tribal, unde triburile recunoscute oficial reprezentau aproximativ 87% din populație la recensământul din 2011, și o regiune deluroasă: după cum observă chiar administrația districtului, apa se scurge de pe versanți în loc să fie reținută de sol, astfel că și după precipitații abundente satele pot rămâne fără apă. Într-un astfel de peisaj, un iaz care se usca reprezenta o amenințare directă pentru întreaga recoltă anuală și pentru apa de care depindeau animalele. Odată cu venirea verii, fundul iazului se umplea de crăpături, iar speranțele satului se scurgeau prin acele crăpături odată cu apa.

Satul știa că problema era gravă, dar știa și că soluția se afla în propriile mâini. Cu sprijinul Gram Swaraj Samuh (grupul de autoguvernare a satului) format de VAAGDHARA, un grup la nivel de sat alcătuit din zece femei și zece bărbați, s-a decis organizarea unei Halma la iaz. Ideea nu era nouă în zonă: cu mai puțin de două săptămâni înainte, pe 6 mai, sătenii din Borpada, tot în Petlawad, folosiseră o Halma pentru a curăța un puț public colmatat, după ce apelurile repetate către panchayat nu dăduseră niciun rezultat. În dimineața zilei de 19 mai, Kesarpura și-a arătat adevărata forță.

Evenimentul nu a început cu discursuri sau anunțuri oficiale, ci cu ritmul tobelor dhol, kundi și thali. Un cortegiu a străbătut satul. Copiii alergau în față, purtând un banner pe care scria „Metoda tradițională Halma”, iar mai jos ideea forță: „Economisiți apa în mod regulat, iar viitorul va fi asigurat”. În urma lor mergeau bătrânii, tinerii și femeile, fiecare gospodărie fiind reprezentată de o persoană care purta un târnăcop, o lopată sau o tavă de metal.

Aproximativ 150 de persoane s-au adunat la iaz pentru Halma. Nu există un registru de prezență și nici o listă; oamenii vin de bunăvoie și pleacă după ce au făcut mai mult decât credeau că pot. Sub soarele arzător, capetele erau acoperite cu gamchas și dupattas, dar fețele străluceau în loc să arate oboseală. Munca s-a împărțit de la sine. Unii au intrat în apă până la genunchi pentru a tăia buruienile, alții au scos nămolul cu târnăcoape și lopeți, iar nămolul a fost încărcat în tăvi și ligheane și înmânat unui șir lung de femei. Tăvile treceau din mână în mână și de pe un cap pe altul, iar nămolul era scos din iaz.

Rolul femeilor a fost partea cea mai remarcabilă a scenei. În ciuda responsabilităților casnice, ele au rămas la iaz toată ziua. Amintindu-și acea zi, Basanti Ninama spune că, atunci când a răsunat toba dhol, nu a putut să rămână acasă, iar așezată la rând cu o tavă pe cap, i s-a părut că muncește în propria curte. „Eram obosită, dar îmi simțeam inima ușoară. Simțeam că fac ceva pentru satul meu”, a mărturisit ea.

Toată lumea a lucrat împreună pentru a îngrămădi pământ pe digul de unde se scurgea apa, apăsându-l și întărindu-l. Îndepărtarea nămolului și a buruienilor și consolidarea digului de pământ sunt pașii standard în restaurarea unui iaz de sat, iar cei care cunosc conservarea apei înțeleg că rezistența digului și adâncimea iazului decid cât timp va rezista o acumulare de apă. Când a venit amiaza, uneltele au fost lăsate deoparte, dar legătura de solidaritate nu s-a rupt. Și prânzul a fost gătit de toată lumea împreună pe malul iazului. Femeile au împletit farfurii din frunze de copac, iar apoi toată lumea s-a așezat într-un șir lung pe rogojini colorate. O bătrână și un copil mic au mâncat aceeași masă pe aceeași rogojină, iar adevăratul sens al Halma a prins viață chiar acolo. Aici, încrederea ia locul socotelilor, iar munca grea și sărbătoarea se contopesc.

Simplitatea farfuriei din frunze este o lecție în sine. O farfurie făcută din frunze de copac nu lasă deșeuri de plastic și nu necesită apă pentru spălare. Farfuriile din frunze fac de mult parte din festinele comunitare din toată India, iar cercetătorii le descriu ca o alternativă regenerabilă la produsele de unică folosință din plastic. La un eveniment al cărui obiectiv este tocmai economisirea apei, acest fapt depășește simbolismul și devine practică. Tradițiile aduc adesea astfel de soluții ecologice în liniște, fără niciun anunț.

Printre cei care au reabilitat iazul în acea zi s-au numărat Basanti Ninama, Ganga Ninama, Surta Ninama, Sundar Mavi, Anadu Maida, Devli Mori, Phula Katara, Seema Maida, Anita Katara, Kala Ninama, Sukhram Maida, Ukarlal Maida, Mansingh Ninama, Ukar Ninama, Laxman Ninama, Dilip Vasuniya, Gendu Mori, Khima Mori, Anil Maida și Sunil Katara. Deși diferă ca vârstă și familie, experiențele lor par legate între ele ca firele unui singur șir. Pentru Ganga Ninama a fost o zi emoționantă: generații din familia ei au băut apă din acest iaz și a durut-o să-l vadă îngropat sub nămol.

„În ziua în care iazul a fost curățat, am simțit că ne-am achitat datoria.” – Ganga Ninama

„A fost foarte cald, dar nimeni nu s-a plâns. Vrem ca și copiii noștri să vadă cum se face munca pentru sat.” – Devli Mori

Pentru bărbați precum Sukhram Maida și Anil Maida, această experiență le-a transformat modul de gândire. Înainte credeau că lucrările la iaz erau responsabilitatea guvernului, dar în ziua Halmei și-au dat seama că, atunci când un sat se unește, nu mai are pe cine să aștepte. „Înainte de Halma, credeam că guvernul se va ocupa de această muncă. De data aceasta am înțeles că, atunci când satul devine un tot unitar, nu mai este nevoie să așteptăm pe nimeni.” – Anil Maida. Această idee nu era specifică doar satului Kesarpura: la întâlnirea Samuh din Borpada, cineva remarcase că a aștepta intervenția guvernului ar putea însemna încă trei ani de așteptare.

În timpul evenimentului, Paramesh Patidar, coordonator de implementare la VAAGDHARA, a discutat cu sătenii și le-a explicat că Halma nu este doar muncă voluntară, ci o tradiție de a se susține reciproc în bucurie și în tristețe și de a împărtăși responsabilitatea colectivă.

În culise, facilitatorul de bloc Mukesh Porwal și echipa sa au jucat, de asemenea, un rol esențial, lucrând la toate nivelurile, de la mobilizarea oamenilor până la planificarea muncii. Îndrumarea constantă a șefului de echipă Dharmendrasingh Chunawat a dat o direcție întregului efort.

După Halma, satul și-a reluat rutina, dar nimeni nu se aștepta ca rezultatele să se vadă atât de repede. Musonul s-a dovedit a fi mai slab decât se spera. Departamentul Meteorologic al Indiei prevăzuse un sezon sub nivelul normal, iar la sfârșitul lunii iulie, Jhabua se număra printre districtele din Madhya Pradesh care raportau precipitații cu 33-45% sub nivelul normal; până la 9 septembrie, deficitul districtului se ridica la aproximativ 36%.

Exista temerea că iazul urma să rămână din nou umplut doar parțial. Dar, aproximativ trei luni mai târziu, în august 2026, când sătenii au privit spre iaz, acesta era plin până la refuz cu apă.

Cea mai mare bucurie a fost faptul că și infiltrațiile prin dig se opriseră. Apa care se adunase rămăsese acolo. Pentru fermieri precum Sunil Katara și Mansingh Ninama, semnificația era clară: câmpurile lor vor fi irigate, iar vitele lor vor avea apă de băut.

Ne-am putea întreba, de asemenea, de ce astfel de iazuri rezistă în timp. Studiile privind infrastructura hidrică din India descriu un ciclu recurent de construcție, neglijare și reconstrucție, în care întreținerea după finalizarea lucrărilor reprezintă veriga slabă, iar iazurile satelor, care erau odată întreținute de comunitățile care le foloseau, au ajuns în stare de degradare pe măsură ce această responsabilitate a fost transferată altcuiva. Experiența arată că, atunci când o structură hidrică este construită din exterior de către un antreprenor, întreținerea ei devine adesea responsabilitatea nimănui; digurile se rup, aluviunile se acumulează din nou, iar în câțiva ani iazul poate reveni la starea inițială. O structură construită prin muncă voluntară creează o legătură emoțională. Cineva care a adus pământ în el cu propriile mâini nu suportă să-l vadă deteriorându-se. Aceasta este cea mai mare realizare invizibilă a unei Halma: odată cu structura, ea formează o întreagă generație de păzitori. Un sezon bun într-un muson slab este încurajator, dar este mai degrabă un indiciu timpuriu decât o dovadă; cât timp va rezista iazul va depinde de desfundarea și îngrijirea digului pe care satul le va asigura acum.

Perspectivele sunt foarte promițătoare. În sezonul rabi, când câmpurile au cea mai mare nevoie de apă, această apă stocată poate deveni sursa principală de apă pentru fermieri. Datorită apei acumulate în iaz, nivelul apelor subterane din fântânile și pompele manuale din apropiere se poate îmbunătăți; studii de caz privind iazurile satelor din regiunea Marathwada, din Maharashtra, care au fost curățate de aluviuni, arată că fântânile forate din apropiere s-au reîncărcat, iar suprafața irigată a crescut atât în sezonul kharif, cât și în cel rabi.

Vegetația revine pe dig, iar protejarea acestuia este acum responsabilitatea comună a satului. Îndepărtarea nămolului, consolidarea digului, reținerea apei de ploaie, creșterea nivelului apelor subterane, apoi irigarea câmpurilor: acest întreg ciclu de conservare a apei pare acum să fie complet în Kesarpura.

Se observă tradiția bătrânilor și munca tinerilor, sprijinul femeilor și al familiilor și, mai presus de toate, o hotărâre colectivă de a face ceva pentru propriul sat.

Povestea satului Kesarpura ne reamintește că dezvoltarea nu așteaptă întotdeauna ajutor din exterior. Într-o țară în care, conform evaluării NITI Aayog din 2018, aproximativ 600 de milioane de oameni se confruntă cu un stres hidric ridicat sau extrem, și în care chiar și investițiile mari în structuri hidraulice se confruntă cu dificultăți de întreținere odată ce sunt construite, exemple precum acesta arată că adesea cheia se află în cunoștințele locale și în implicarea comunității. Trei factori au contribuit împreună la redarea vieții acestui iaz: îmbinarea tradiției cu nevoile actuale, rolul instituțiilor ca facilitatori (și în Borpada, Samuh le-a oferit sătenilor libertatea de a decide singuri, în loc să le ofere soluții gata pregătite) și un sat care își consideră resursa ca fiind a sa. Halma nu a îndepărtat doar nămolul și buruienile din iazul din Kesarpura; a reaprins speranța în inimile oamenilor, iar astăzi acea speranță este la fel de limpede ca apa din iaz.

„Când un sat merge unit, chiar și seceta este învinsă.”

Citiți și:
Voluntariatul – izvor de sănătate, fericire și longevitate
Răbdare și o uimitoare tenacitate pe care foarte mulți care au fost inițiați în sistemul KARMA YOGA nu o au…

 

yogaesoteric
28 septembrie 2026