Lucian Ciuchiță: Fritzomania lui Liiceanu și Georgescofobia lui CTP

Mi-e din ce în ce mai greu să aleg între cele două și, mai ales, să găsesc cuvintele potrivite pentru aceste spectacole de pe scena absurdului. Cei doi sunt fețele aceleiași realități românești: unul își scoate costumul de gală pentru a ne explica cine trebuie admirat, iar celălalt își ascute verbul pentru a ne spune cine trebuie detestat.

Gabriel Liiceanu pare să fi descoperit, periodic, câte un personaj providențial pentru care merită să-și folosească trompeta filosofică, în timp ce Cristian Tudor Popescu pare să fi schimbat comentariul politic într-un adevărat bâlci.

Să începem cu Fritzomania.

Când Liiceanu intră în scenă pentru a apăra sau legitima o figură politică, tonul nu mai este al cetățeanului care discută cu alți semeni. Se instalează, inevitabil, atmosfera de tribună. Vorbele se așază solemn, sprânceana intelectuală se ridică discret, iar banalul fapt politic capătă, în câteva fraze, aerul unei confruntări între Lumină și Întuneric.

Ieri au fost Băsescu, Bolojan……. Astăzi este Fritz. Mâine poate fi altcineva. Într-o asemenea logică, personajele se modifică, dar mecanismul rămâne: când un om public primește binecuvântarea unei autorități culturale, ni se sugerează că nu mai avem în față doar un politician cu idei, decizii, erori și interese, ci deja un examen de maturitate pentru întreaga societate.

Și aici începe comedia.

Pentru că, într-o democrație normală, politicianul nu are nevoie de un filosof care să-i confere o aureolă, după cum filosoful nu ar fi cazul să caute în preajma politicienilor confirmarea propriei valori. Politicienii este necesar să fie judecați după fapte, politici și rezultate; intelectualii, după argumentele lor. Restul este decor.

Dar România adoră decorul.

Aici, fiecare sezon electoral își primește propriii profeți, propriii demoni și, desigur, coruri de comentatori care explică poporului ce trebuie să vadă în fața ochilor.

Dacă Liiceanu întruchipează, în această caricatură publicistică, solemnitatea care își aprinde candelabrul intelectual ori de câte ori pe scenă apare personajul politic preferat, CTP joacă rolul opus: acela al comentatorului care, din condei și din vorbe, își preface adversarul într-o caricatură aproape neverosimilă.

Așa ajungem la Georgescofobie.

Când CTP vorbește despre Călin Georgescu, nu mai pare că asistăm doar la analiza unui discurs politic. Uneori avem impresia că intrăm într-un proces în care verdictul trebuie să fie mai spectaculos decât faptele care l-au provocat. Iar atunci când moartea unui adversar politic este văzută drept „cadou”, formula nu mai este o simplă analiză: devine și un semnal alarmant pentru psihiatrie.

În acel moment, dezbaterea a murit.

Și astfel, în aceeași Românie care își caută cu disperare reperele morale, se desfășoară, sub privirile unui popor tot mai dezorientat, două spectacole ale aceleiași mascarade: intelectualul de serviciu își înalță eroul politic, în timp ce „bufonul” sistemului își proclamă demonul zilei.

Autor: Lucian Ciuchiță

Citiți și:
Cine îi anchetează pe procurorii DIICOT?
TRU: Epidemie de nebunie

yogaesoteric
17 octombrie 2026