Marșul neființei (I)

„Inutil să ispitești omul cu alte idealuri: ele vor fi mai slabe decât bolile.” (Emil Cioran)

Consider că începutul anului 2020 va rescrie istoria universală, faptele istorice se vor data, după puțin timp, înainte de pandemie și după pandemie. Istoria umanității, a speciei umane, se scrie și se rescrie chiar sub ochii noștri.

Am fost avertizați de la bun început. Viața noastră nu va mai fi la fel. Niciodată. Un virus nu este o ființă vie. O Neființă a dus la dispariția, nu a vieții pe planeta Pământ, ci la moartea demnității, drepturilor și libertăților Ființei umane.

Am fost avertizați de la bun început că acesta este un Război. Noi am crezut inițial că este un război împotriva Neființei, dar ne-am înșelat cu toții: este un casus belli declarat împotriva noastră, împotriva Ființei umane, împotriva întregii umanității. Nu contează de către cine a fost declarat acest război, oficial de către Putere, important este ca Ființa umană să nu îl piardă.

Primum non nocere, principiul esențial din bioetica medicală transpusă politico-social, ar fi necesar să fie aplicat cu scopul primordial de a nu leza ceea ce mai reprezintă democrația în epoca pandemică. Rolurile și pozițiile Puterii, Neființei și Ființei umane încep să se definească din ce în ce mai clar. Nu are importanță nici dacă există sau nu o pandemie reală, în raport cu alte pandemii anterioare în istoria umanității, nu are importanță ce nume poartă Neființa, nu are importanță dacă a fost identificată sau nu această Neființă în laboratoare, singurul aspect definitoriu este acela dacă vrem cu adevărat să ne reîntoarcem de unde am plecat, ca într-un cerc vicios, în totalitarism.

La început a fost o simplă „răceală”. Un fel de „gripă”. Am fost sfătuiți să ne tratăm ca la orice răceală și orice gripă. Să nu ne speriem, să nu ne ferim de cei bolnavi. Nici măcar să nu ne punem măști dacă nu suntem bolnavi, numai bolnavii să poarte mască. Era obligatoriu să ne întâlnim cu Neființa cu piepturile goale, fără nicio armă. Să dăm piept cu ea, să o îmbrățișăm cu drag, să o onorăm cu încrederea noastră deși, la data de 30 ianuarie 2020, Organizația Mondială a Sănătății a declarat că focarul de Neființă este o „urgență de sănătate publică de importanță internațională”. Până la începutul lunii martie 2020, Europa devenise epicentrul pandemiei, iar la data de 16 martie 2020, a fost declarată în România, prin decret prezidențial nr. 195/16.03.2020, stare de urgență fără a fi declarată anterior epidemie la nivel național, prin ordin de ministru al Ministerului Sănătății, doar în temeiul declarării pandemiei de către Organizația Mondială a Sănătății din 11 martie 2020.

O isterie colectivă, mondială, fără precedent în epoca abia apusă a democrației, față de necunoscutul pe care îl aducea Neființa, s-a întins ca o umbră peste întregul glob și peste România, iar starea de urgență se impunea neapărat a fi instituită. Acum purtăm cu toții mască, pretutindeni și veșnic, suntem prezumați a fi cu toții bolnavi sau purtători de Neființă, după ce am trecut măcar pe lângă ea, cu siguranță.

Inițial, statul român era haotic în reacții și era incapabil a gestiona situația. Singurul mod în a gestiona situația a fost acela de a deveni un stat tiranic și despotic. Discursul public politic, medical și administrativ demonstra că nu se primiseră încă directive și ordine clare, situația internațională încă nu se pusese în acord dacă vor continua sau nu cu pandemia. Între timp, China raporta deja că ținea sub control epidemia. O epidemie care nu a cuprins întreaga Chină, căci s-a oprit la granițele provinciei Wuhan, dar a cuprins, în schimb, întreaga lume.

Începe să se creeze o falie incomensurabilă, care se adâncește pe zi ce trece, între Putere și popor, odată cu publicarea imaginilor cu cetățeni români plecați către Germania care se îmbulzeau pe aeroport și plecau din localitățile de origine escortați de mașinile de poliție, în plină stare de urgență. De altfel, șoferii români de transport internațional persoane și mărfuri au fost primii care au informat opinia publică din România că, ceea ce se vede în mass-media nu se reflectă și în realitatea din țările prin care ei tranzitau. Șoferii au fost primii „conspiraționiști”, căci restul muritorilor de rând eram prizonieri în propria noastră țară.

Contractul social este rupt. Starea de urgență a condus la solicitarea statului român, în temeiul art. 15 din Convenție, la derogarea de la obligațiile prevăzute în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar nu s-a mai revenit asupra deciziei până în prezent, iar statul român a încălcat permanent, începând cu 16 martie 2020, art. 17 și art. 18 din Convenție. Chiar dacă derogarea de la Convenție este încă în vigoare, de la Constituția României, republicată, nu se poate deroga sub nicio formă. Constituția a rămas ultima armă de apărare și de protecție a poporului român împotriva abuzurilor autorităților de stat. Se declanșează permanentizarea unei stări excepționale, presupus a fi provizorie, temporară, și începe a a se desfășura o teroare organizată, la nivel vizibil, de către stat, dar la nivel ocult, organizată de la nivel supra-statal, supra-constituțional, care conduce la anihilarea și aneantizarea drepturilor și libertăților personale ale fiecărui cetățean al lumii.

Organizația Mondială a Sănătății devine Noul Ierusalim, are și Constituție, se schimbă în supra-stat, impunând ca o Nouă Inchiziție trendul Noii Religii Mondiale – credința în Neființă. Necredincioșii sunt puși la zidul infamiei, terfeliți și acuzați de conspiraționism, deși conspiraționiștii, mulți dintre ei erau trecuți deja prin simptomatologia dată de Neființă și se vindecaseră fără sechele, sau erau doar asimptomatici sau presimptomatici. Scenariul care se scrie și se rescrie sub imperiul imprevizibilului și al fărădelegii, zi de zi și noapte de noapte, de aproape doi ani de zile, frizează logica, știința, medicina, bunul simț.

Secundum lege, fiecare rămâne pe cont propriu, sperând că va trece peste situația excepțională care a devenit o a doua natură umană, măcar azi, măcar mâine, dacă nu poimâine, totuși, fiecare, la rândul său, știe și simte că într-o bună zi îi va veni și lui rândul la înregimentarea în rândul Noii Lumi.

Asistăm impasibili, ascunzându-ne capul în nisip, la devierea „binelui” individual, prezumat și real, într-un „bine” colectiv, teoretic și pur virtual, deși acest colectiv este suma indivizilor care îl constituie, nedefinindu-se exact dacă acest „colectiv” este masa cetățenilor sau doar masa Puterii: „Lumea este astfel construită, încât despre libertate strigă cel mai tare supraveghetorii sclavilor”, căci „binele” pentru o persoană, poate fi „rău” pentru o altă persoană, în mod absolut justificat: „Există drepturi ale omului considerate ca intangibile, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi suprimate, suspendate sau limitate sub nicio formă”.

Pe durata stării de urgență este restrâns exercițiul următoarelor drepturi, decretul prezidențial neprecizând nimic despre libertăți, dar nominalizându-le: libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică.

În Constituția României, republicată, se prevăd aceste libertăți fundamentale: libertatea individuală (art. 23), libera circulație (art. 25), libertatea conștiinței (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), accesul la cultură – libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale (art. 33), libertatea întrunirilor (art. 39), libertatea economică (art. 45). În ciuda faptului că în România nu existau condițiile declarării unei epidemii, se decretează starea de urgență în baza decretului prezidențial și se interzice accesul în spitale, deși decretul prezidențial de instituire a stării de urgență nu stipula restrângerea dreptului la ocrotirea sănătății, iar Organizația Mondială a Sănătății declară că sănătatea este un drept fundamental, situație menținută în prezent prin ordine ale Comandantului acțiunii, căci orice război este necesar să aibă și un comandant. Situația devine cu atât mai periculoasă pentru securitatea națională și sănătatea publică cu cât nici măcar cetățenii români care au acceptat în mod voluntar să participe la experimentul genetic mondial, primind a doza sau a treia doză de ser experimental din cele patru autorizate la nivelul Uniunii Europene, nu au unde să-și trateze maladiile determinate de efectele adverse.

Decretul prezidențial a fost dat: „În temeiul prevederilor art. 93 alin. (1), ale art. 100 din Constituția României, republicată și ale art. 3 și art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare”, deși Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 a fost dată înainte de revizuirea Constituției României, iar Legea nr. 453/2004 care aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 a fost dată după revizuirea Constituției, abia după 5 ani, într-atât de justificată a fost urgența și starea excepțională în anul 1999: „Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri excepționale (…), a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre”.

Aceste prevederi legislative prevedeau prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre, dar în urma declarării stării de urgență prin decretul Președintelui României, Klaus Werner Iohannis, au creat ele însele un adevărat dezastru pe plan sanitar: bolnavi în stare terminală de maladii cronice lăsați să moară acasă și incendierea bolnavilor în secțiile de anestezie și terapie intensivă din spitalele din România, iar pe plan social au creat o adevărată catastrofă umanitară economico-financiară pe care o trăim și azi și care se va agrava pe zi ce trece, iar pe plan individual au determinat distrugerea drepturilor și libertăților personale. Deși aceste prevederi legislative stipulau ca măsurile excepționale să se instituie doar în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa democrației constituționale, acest dezastru a fost creat, în realitate, chiar prin măsurile luate, iar prin restricțiile impuse s-a născut un pericol grav la adresa democrației constituționale.

Individul se preface în masă. Inițial, o masă amorfă și terifiată de mortalitate, de puterea Neființei de a o extermina pe loc, Ființa umană își punea pe rețele de comunicare virtuală avataruri cu „Stai acasă, arată că îți pasă”; „Poartă mască, arată ca îți pasă”, devize care erau menite să demonstreze că ne pasă de Neființă, dar foarte curând începe să se trezească la viață și la crunta realitate, și frământată de îndoieli, își pune legitime întrebări care au rămas fără răspuns de aproape doi ani.

Ce mai reprezintă drepturile și libertățile Ființei umane? Aproape nimic, o luptă deja aproape pierdută, în a 25-a oră. Se mai respectă mii de ani de luptă pentru câștigarea acestor drepturi și libertăți cu care, se susține prin declarații universale, prin tratate internaționale, prin constituții de la nivel național, omul se naște? Unde încep și unde se termină drepturile și libertățile fundamentale? Încep de la naștere și continuă și dincolo de moarte. De ce ar fi indicat să permitem unei Neființe să ne distrugă cu totul? De ce ar fi nevoie să ne inoculăm cu semințele Neființei, un act medical ireversibil, pentru o stare excepțională sau nu, dacă această stare, legal și constituțional, nu este definitivă, ci doar temporară? Își poate asuma Ființa umană, la inocularea cu semințele Neființei, toate reacțiile adverse, inclusiv dispariția sa fizică, statul fiind exonerat pe deplin de răspundere, deși obligă indirect, prin restricții inumane, fără urmă de constituționalitate, legalitate, rezultate științifice sau principii morale?

Se declanșează o adevărată „vânătoare de vrăjitoare”, toate opiniile personale și curentele de opinie care erau contrare discursului oficial, toate manifestările de necredință în Neființă, încep să fie eliminate sub ștampila de fake-news. Cercetătorii și oamenii de știință încep să fie eliminați, rând pe rând, întâi puși la stâlpul infamiei, apoi, la modul fizic. Karry Mullis – inventatorul testului de reacție de polimerizare în lanț, folosită pentru detectarea Neființei – sucombă, extrem de convenabil, în anul 2019, înainte de a începe pandemia. Acestea au fost îndelung pregătite, după un scenariu foarte îndelung gândit, probabil de zeci de ani, probabil de milenii. Nu putem să înțelegem decât atunci când vom trăi realitatea profețită la momentul scrierii Bibliei.

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Dezvăluiri esenţiale referitoare la adevăratele scopuri ascunse ale acestei „pandemii”artificiale… (I)
Fauci, Bill Gates, Big Pharma. Pandemia covid-19 și originile sale militare și de informații

 

yogaesoteric
4 octombrie 2022