Mihai Eminescu – un pătimitor creștin. Cuvântul profesorului

Anul acesta s-au împlinit 132 de ani de la asasinarea celui mai mare scriitor român – Mihai Eminescu, poet, gazetar, prozator și dramaturg imposibil de ignorat, așa cum s-a și dovedit, indiferent de meandrele istoriei și culturii aflate sub vremi.

În ultimii ani cercetători onești i-au rescris biografia: Ovidiu Vuia, Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Nicolae Dabija, Theodor Codreanu, Ion Spânu, Dan Șalapa, Miron Manega ș.a.

Ca om al Școlii care am afirmat adevărul de-a lungul celor peste trei decenii de activitate de la catedră, constat surprins că tinerii încă nu sunt la curent cu aceste scrieri netributare politic. Am convorbit deunăzi cu un student la drept și cu patru liceeni din unități de elită ale învățământului bucureștean, ajungând la concluzia că în clasă profesorii lor au evitat să le comunice (necum să le comenteze!) „amănuntele biografice” (sic!) privitoare la măsurile luate cu participarea activă a masonului Titu Maiorescu, de „potolire” a liderului de opinie creștin Mihai Eminescu, între care: internarea abuzivă în stabilimentul dr. Șuțu ca urmare a complotului din 28 iunie 1883; diagnosticul fantasmagoric pus de ageamii și tratamentul ulterior cu fumigații și injecții cu mercur în doze foarte mari și alte „forme medievale de tortură precum băile reci, în plină iarnă, sau bătăi cu frânghia udă în cap” (cf. Dan Șalapa, Anti Eminescu. Premisele unui asasinat politic, Caracal, Editura Hoffman, 2020, p. 168); lovirea în cap cu o piatră / cărămidă cauzatoare a decesului. Dacă toate acestea sunt „amănunte” lipsite de importanță contând doar reaua informare (ori chiar reaua voință!?) a unor biografi, în frunte cu G. Călinescu, privitoare la ultimii șase ani din viața celui mai mare gânditor și creator român al secolului al XIX-lea, nedepășit realmente nici până în prezent, las la judecata cititorilor!

Uimitoarea indiferență a justiției românești de-a lungul celor 132 de ani care au trecut de la această crimă cu premeditare, orchestrată diabolic nu față de un cetățean oarecare (postură și ea nicidecum scuzabilă și prescriptibilă!), ci față de un creator de geniu al Europei, o consider condamnabilă, mai precis o complicitate la crimă!

Numai Dumnezeu știe câtă vreme va să mai curgă până la afirmarea oficial-academică a întregului adevăr biografic schițat de mine în acest articol comemorativ; cert este că în jalnicul buzunar al celui ce se afla internat în spitalul dr. Șuțu în acel funest miez de cireșar al lui 1889, când urma să fie asasinat, au fost găsite versuri cu nimic mai prejos de restul creației eminesciene. Le redau cu emoție și le supun fără comentarii judecății estetice a fiecăruia:

Stelele-n cer

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere –
Asta e tot…

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se sting.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, Îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Viața

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie?”

Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, râs și plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin zidiri deșarte.

Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune ață-n ac;
Fața ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin:
Ea își coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă?
Din zori până-n noaptea neagră și târzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează… s-aibă pâine goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul… foamea [reî]ncepe.

Negustoru-și pune pânzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pânza-i coase;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
In cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

Când îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plângi de milă:
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără niciun reazem, care nu așteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă…

În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită – ce știi cum – în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche,
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.

Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca și când i-ar zice: „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu ești frumoasă, chiar ca și o sfântă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncântă?”

*

Într-o zi, copila moare: se-nțelege,
Moartea numai știe mâinile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă: primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Încunjură capul și gurița moartă;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o᾽ngroape…

Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-nchise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie?”

(Publicate postum în Fântâna Blanduziei din iunie 1889, preluate de pe internet cu îndreptarea tacită a ortografiei, a punctuației și a două versuri la 14 cireșar 2021).

Judece oricine dacă era ori nu era în deplinătatea facultăților mintale autorul unor asemenea versuri!

Comemorându-l pe Mihai Eminescu, i-am (re)citit aceste postume cu pietate, alăturând și o rugăciune:

Sfinte Arhanghele Mihail, al cărui nume l-a purtat neîntrecutul poet și curajosul patriot gazetar trecut la viața veșnică în chinuri, după voia Tatălui Ceresc, spre a dobândi cu dreptate cununa muceniciei, ajută-ne, te rog, să-l pomenim mereu pe Mihai, după datină, ca pe toți mărturisitorii și sfinții – inclusiv ai închisorilor – acestei Grădini a Maicii Domnului.

Sfinte Prooroc Amos, Sfinților Fericiți Ieronim, cărturarul și Augustin, episcopul Hiponiei, Sfinte Mucenic Isihie, pomeniți în calendarul nostru ortodox pe 15 cireșar 2021, rugați-vă pentru robul lui Dumnezeu Mihai.

Mă mai rog îndeosebi vouă, Sfinților Mucenici Vit, Modest, Crischentia, Dula cel născut în eparhia Siciliei și Dula monahul din Egipt, care tot în această zi, prin felurite și îngrozitoare torturi ați trecut la viața veșnică mărturisind neabătut pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Vouă vi s-a vădit deja adevărul despre moartea lui Mihai, pusă diavolește la cale în chip asemănător cu al crunților ighemoni necreștini care v-au curmat și vouă zilele! Înălțați, așadar, cu toții rugăciuni stăruitoare la picioarele Tronului Ceresc pentru dezvelirea integrală a adevărului și primiți mulțumirile mele pentru aceasta!

Doamne, Iisuse Hristoase, Care ne-ai arătat Calea, Adevărul și Viața, rogu-Te, luminează conștiințele profesorilor, ale elevilor, ale studenților și ale tuturor celorlalți știutori de carte ai României pe care a mult iubit-o robul Tău, Mihai spre a-i pricepe și a rosti fără teamă Adevărul despre martirajul său.

Nădăjduiesc că Sfânta Treime Se va milostivi în continuare de noi spre a putea mărturisi adevărul spre slava Sa de-a pururea!

Mihai Floarea

Citiți și:
Răzvan Ionescu: De ce să fi fost nefericit Eminescu?
Secretele privind asasinarea lui Eminescu

 

yogaesoteric
25 noiembrie 2021