Moartea libertății, moartea omului

După ce bătrânii au fost lăsaţi să moară în azile peste tot în lume, oamenilor li s-a refuzat alt tratament decât cel de coronavirus, am fost forţaţi să stăm în case pe când economia se prăbuşea, încă nu ne vine să credem că ni se petrec nouă toate acestea. Că decidenţii politici pot lua astfel de măsuri împotriva propriilor popoare. Dacă acest blocaj, ca al căprioarei înţepenite în faţa farurilor maşinii, continuă, vom muri. Ca societate liberă.

Paradoxul libertăţii – aşa cum omul poate folosi libertatea pentru a se revolta împotriva Creatorului său, aşa poate folosi libertatea şi pentru a alege lipsirea de libertate, închisoarea – a patimilor, a fricii etc. Libertatea este „bolovanul” făcut de Dumnezeu pe care nici El nu-l poate ridica, autolimitarea celui atotputernic (Soloviov). Dar acum nu numai că oamenii sunt dispuşi să renunţe la libertatea lor, dar vor limitată şi libertatea semenilor, într-un amestec de frică şi ciudă, care nu are nimic raţional, aşa cum se prezintă îndeobşte, ci este rezultatul impresionabilităţii în faţa propagandei. Ştiinţa pusă să apere instinctualul distrugând sufletul nu este o expresie a raţiunii.

În toată această criză a lipsit acut judecata raţională bazată pe dovezi empirice (evitate, cum a fost cazul neefectuării de autopsii sau de studii ample privind eficiența tratamentelor) şi căutând măsuri eficiente şi raţionale. O prevenţie raţională este proporţională, iar măsurile de combatere a virusului numai proporţionale nu au fost şi nu sunt. Se aseamănă cu stângismul radical (corectitudine politică, wokeness), unde singura măsură este sensibilitatea celui ce (vrea să) se simte jignit. Nu raţiunea, bunul-simţ dictează reacţiile azi, ci sentimentul de vulnerabilitate exacerbat pe toate căile. Pare că mulţi oameni nu mai pot trăi fără a li se asigura o securitate sanitară pentru care niciun sacrificiu nu e prea mare. Dar ce înseamnă aceasta?

Ca oameni, trăim într-un continuu balans între securitate şi libertate, un echilibru instabil, căci instabile ne sunt pornirile. Însă balanţa a fost dată în administrare statului, iar efectele sunt directe asupra oamenilor. Creşterea securităţii înseamnă scăderea libertăţii şi invers. Securitate maximă înseamnă totalitarism, iar libertate maximă înseamnă anarhie. Acceptând să fim încuiaţi în casă, să falimenteze un procent uriaş din afacerile mici, să nu poată fi trataţi bolnavii cronici, să scadă la jumate depistările de cancer, să se limiteze libertatea de circulaţie a oamenilor sănătoşi, să purtăm, sănătoşi fiind, măşti pe faţă, inclusiv copiii, am ales securitatea în locul libertăţii şi, încă şi mai mult, sacrificarea celorlalţi pentru propriul confort psihologic. Dovedit fiind că periculozitatea virusului este comparabilă cu a unei gripe sezoniere şi cu mult sub cea a multor boli cu care convieţuim de zeci de ani, deci care nu justifică astfel de măsuri, vedem că nu numai că am ales să renunţăm la o parte din libertate, dar această renunţare a fost ca urmare a unei minciuni (andosate de stat).

Cum se face că nicio ameninţare nu cheamă la mai mult control asupra statului, asupra coloşilor economici şi financiari, întărirea comunităţilor locale, trezirea din totala degringoladă morală? Toate aceste ciume care ne lovesc – terorism, războaie ce pun milioane pe drumuri, virusuri – declanşează întotdeauna aceeaşi reacţie de apărare: control sporit al populaţiei. Interceptări de convorbiri şi mesaje, trasaj, recunoaştere facială, termometrizare, purtat mască, izolare în casă – niciuna dintre aceste măsuri nu şi-a dovedit eficiența în combaterea duşmanului declarat, fie el terorism, încălzire globală sau virus. Ele au muşcat însă, pe rând, hălci mari din libertăţile personale, lovind în acelaşi timp structura socială. Este clar că apărarea este împotriva populaţiei, nu împotriva agresorilor.

În acelaşi timp, măsurile excesive de control nu fac decât să expună autoritatea statului, să pună sub semnul întrebării legitimitatea puterii publice. Atunci când statul impune măsuri care nu sunt în primul rând în beneficiul cetăţenilor, ci fie alimentează o reţea coruptă de achiziţii publice (măşti, medicamente neperformante dar scumpe, vaccinuri insuficient testate sau inutile etc.), fie fac să primeze coerciţia în dauna măsurilor legitime – populaţia cedează şi se instaurează un regim autoritar – fie se produce o revoluţie, ambele părţi riscând foarte mult în această confruntare. Se forţează un stand-off, un duel în care nu este decât de pierdut, în afara celor care beneficiază fără să-şi fi pus pielea la bătaie.

Sub ochii noştri se produce o masificare prin favorizarea forţei în dauna organicităţii societăţii, urmarea instinctualului (frică) în dauna raţiunii (fals crezându-se că oricine foloseşte cifre automat îmbracă hainele sobre ale ştiinţei), a depersonalizării în dauna responsabilizării. Rezultatul e o masă manipulată prin instinctual în locul unei comunităţi organice, articulate în jurul valorilor comune. Într-o societate liberă, viaţa este preţul suprem plătit pentru binele suprem, care este libertatea, pe când într-o societate abuzată de forţă, valoarea centrală devine sacrificarea libertăţii personale în beneficiul masei, căci libertatea ameninţă discursul unitar. Dai viaţa şi iei libertate sau dai libertate şi primeşti viaţă în cuşcă.

La adevăr nu se mai ajunge prin dezbatere, ci se elimină vocile disidente pentru a avea un adevăr prefabricat, repede acceptat de masă. Raportul de forţă, distructiv (a se vedea execuţiile simbolice ale celor ce pun sub semnul întrebării discursul oficial), se opune şi înlocuieşte raportul de valoare, de fascinaţie, de dragoste, de transformare prin convingere, captatio benevoletiae, singurul raport creator. Oameni ce nu-şi pedepsesc copiii acasă pentru a nu le afecta personalitatea acceptă ca o întreagă generaţie de elevi să fie brutalizată cu măsuri abuzive nejustificate raţional şi o întreagă lume să schimbe libertatea pe submisiune necondiţionată în faţa unei noi religii seculariste – frica de virus. În lipsa valorilor, propria umoare a zbirilor devine normativă, chit că se învârte precum soba lui Nastratin Hogea. Iar liniştea şi ordinea care se aştern acum au acelaşi chip spectral cu al liniştii şi ordinii la care chemă Iliescu, liniştea şi ordinea unui cortegiu funerar ce petrece ţara la îngropăciune. Căderea economică ce se produce deja în lumea întreagă va fi pusă în spatele virusului, nu a celor care au decretat măsurile mult mai nocive decât virusul, dar nimeni nu va mai vedea asta.

O lume în care interacţiunea digitală devine predominantă, iar cea reală se face pe după măşti şi parapete este o lume în care societatea nu se mai poate regla prin interacţiune vie între oameni. Solidaritatea, sentimentul de apartenenţă, confortul social vor fi dinamitate – sunt deja. Normele de bună cuviinţă îşi vor pierde relevanța aproape cu totul, de la cum te îmbraci până la cum te porţi. Înstrăinarea riscă să devină regulă. Cât ajungi să te cunoşti cu colegii întâlniţi doar în şedinţe online? Cum să ştie profesorul ce simt copiii din spatele ecranelor sau al măştilor? Câţi se vor saluta ca mai înainte, cu măştile ascunzându-le identitatea ? Câţi vor pune mâna la gură când cască? Câţi vor zâmbi prietenos când ştiu că fața nu li se vede? Rigoarea şi respectul sunt specifice interacţiunii reale, vii.

S-a învârtit inelul lui Gyges al istoriei şi am devenit invizibili în spatele măştilor. Ştiindu-ne natura, ne aşteptăm să fim mai buni cu măşti pe faţă? Toate aceste măsuri în spatele cărora ne ascundem ne predau instinctualului şi nicidecum raţiunii. De la Platon la Tolkien, „depărtarea socială” de după învârtirea inelului duce la decădere interioară. Ca şi Faust, primind ceea ce ne dorim de la diavol, este necesar să contrasemnăm la măsuri constrângătoare atunci când acceptăm „viaţa fără de moarte”. Doar că diavolul este întotdeauna un desăvârşit jurist, vom primi o viaţă fără de moarte ce, ca în poveste, va însemna transformarea în cenuşă a tot ce iubim, viaţa de care ne-am lipsi repede, pe când clauzele oneroase vor fi implementate strict.

Suntem, ca umanitate, în poziţia lui Porcupine din Călăuza lui Tarkovski, ce a intrat în Zona pentru a i se îndeplini dorinţa de a-şi salva fratele din moarte, dar a primit răspuns la dorinţa sa cea mă profundă, care era bogăţia. Pus față în faţă cu rodul rugăciunii sale, banii, s-a sinucis. La dorinţa noastră cea mai puternică, de sănătate, iată, primim ceea ce trăim de un an, de la carantină, la copii speriaţi – preţul pentru obsesia noastră speculată de Leviathan. Umanitatea este necesar să treacă cât mai repede peste aceste îngrădiri stupide.

Citiți și:
Vom recunoaște Antihristul mai ales cu inima şi mai puţin cu mintea
Curajul libertăţii
Secolul libertății s-a terminat

yogaesoteric
20 aprilie 2021