Adevăratul Eminescu

de Mihaela Gheorghiu

Motto: „Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim,
ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii:
ne trebuie  o idee care să ne limpezească toate capetele şi care să ne împreune pe toţi la lucru (…)
De aceea alungaţi turma acestor netrebnici
care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi;
ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii  şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine
şi vor să vă economisească  pe voi toţi”
– Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie se sărbătoreşte şi acum cu aceleaşi declaraţii pompoase ziua de naştere a „Marelui Poet Naţional”, ajuns atât de faimos încât prea puţini îi mai cunosc astăzi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depăşit cu mult gândirea epocii în care a trăit. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei „periculos” pentru ignoranţi şi mincinoşi pentru că deţinea mijloacele de a-şi propaga ideile şi a transmite mesajul de trezire naţională.

După ce Eminescu a fost redus la tăcere de aceleaşi forţe din umbră care manipulează şi astăzi frâiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiată şi „omorâtă“ cu bună ştiinţă ca şi autorul ei. Considerăm „cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremurătoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media şi al unor „experţi” istorici şi critici. Imaginea lui a fost cosmetizată atât în epocă cât şi pentru posteritate, opera trunchiată corespunzător şi mesajul alterat. De ce îl iubim pe Eminescu şi considerăm necesară reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi imaginii lui? Pentru că el a iubit extraordinar de mult România şi poporul român. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea şi emanciparea românilor şi de aceea a avut atât de mult de suferit. În epocă, el a fost acuzat de nebunie şi internat cu forţa pentru că ideile lui erau „periculoase”. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.

Despre Eminescu…ştim cu toţii

Ce răspundeţi la întrebarea: „Cine a fost Eminescu?” Ah, veţi spune, este o întrebare uşoară. Cine nu a învăţat la şcoală despre marele poet, şi mai cu voie, mai fără voie, a memorat mai mult interpretările diverşilor critici decât poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu, însă, la şcoală nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu în manualele de limbă română şi unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregătesc de Bacalaureat. Trecerea sub tăcere a laturii incomode a activităţii lui Eminescu a început încă de pe vremea când poetul mai trăia, internat fiind într-un bolnav de psihiatrie. Apoi prăpastia dintre viaţa şi opera lui Eminescu a fost adâncită în mod deliberat de criticii şi biografii poetului, în frunte cu George Călinescu şi a fost amplificată apoi de sistemul de învăţământ, care a propagat în masă acest model. Până şi imaginea poetului atât de bine cunoscută nouă este prima lui poză, pe când Eminescu avea doar… 19 ani. Probabil că ea corespundea mai bine cu imaginea dorită de poet plăpând, firav, eterat, nebun, fără implicare sau eficienţă în viaţa socială şi politică a vremii.

Scriam în articolul „Informaţia: Jocuri şi manevre” că atunci când nu poţi împiedica o informaţie să se propage, cel mai eficient este să o direcţionezi încotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin în cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru că de regulă acestea au fost persoanele cele mai „periculoase” (citiţi „capabile să îi trezească şi pe ceilalţi oameni din somnul în care sunt ţinuţi cu bună ştiinţă de cei ce doresc supremaţia asupra lumii”). La fel s-a procedat şi în cazul lui Eminescu. S-a omis ceea ce nu corespundea cu direcţia dorită, adică bogata sa activitate publicistică din ziarele vremii. A fost amplificat ceea ce convenea acestei direcţii – Eminescu trebuia să rămână pentru toţi doar un poet genial şi nebun. S-a creat un sentiment de obligativitate şi supra-saturare a minţilor în legătură cu subiectul respectiv, astfel încât oamenii să nu mai aibă aspiraţia de a-l aprofunda.

A fost Eminescu nebun?

e ştie deja că a declara pe cineva nebun înseamnă a-l izola din punct de vedere social şi a-i afecta credibilitatea. Cu atât mai mult în trecut, dar şi în prezent, această tară a nebuniei, era aruncată asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Deşi Eminescu a fost în mod repetat internat în spitale de psihiatrie, cele scrise de el în perioada 1883-1889 dovedesc că autorul textelor respective era o persoană coerentă, logică ce poate fi acuzată cel mult de opoziţie faţă de viziunea majoritară a acelei epoci şi de demascarea unor realităţi spinoase ale vremii. În acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea naţională şi desprinderea Transilvaniei din influenţa Imperiului Austro-Ungar. S-a mers până într-acolo încât multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă într-o încercare nefericită de a demonstra că Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil să creeze. Există însă multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent şi foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru că realitatea de persoană creativă, cum a fost el de fapt în acea perioadă, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut să o transmită mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plăpând, lipsit de voinţă, rătăcit, pierdut în lumea lui!

În aceeaşi perioadă în care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei a fost desfiinţată şi Societatea Carpaţii din care făcea parte şi el şi care era una din cele mai puternice organizaţii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci să se semneze şi tratatul secret dintre România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de către junimişti (despre care se ştie că au fost masoni şi împotriva cărora Eminescu se întorsese de mult, contrar cu ceea ce afirmă toate manualele de limbă şi literatură română în încercarea de a crea legături cât mai strânse între Eminescu şi Junimea).

Iată ce scrie Nicolae Georgescu în cartea „A doua viaţă a lui Eminescu” despre contextul politic în care Eminescu trebuia redus la tăcere: „Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea Societăţii Carpaţii, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Petre Grădişteanu, autorul unui discurs incendiar la Iaşi, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea – într-o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec şi căderea lui Eminescu!”.

Acest an, 1883 este şi cel în care se începe crearea imaginii de poet rătăcit, nebun, prin volumul „Poesii” scos într-o ediţie de excepţie de Titu Maiorescu, în care sunt publicate 64 de poezii. De ce nu a scos Titu Maiorescu un volum cu articolele jurnalistice ale lui Eminescu, dat fiind faptul că Eminescu fusese mult mai activ în acest plan? Şi în tot acest timp poetul – nu numai poet, asistă neputincios, deşi uneori reacţionează cu disperare, la trunchierea operei sale artistice. Sunt situaţii în care sparge vitrinele unei librării şi aruncă în noroi cărţile ce conţin propriile poezii ca un ultim semn de protest  faţă de nedreptatea la care trebuia să asiste. Poate ar trebui să amintim că în tot acest complot, declanşat pentru  a-l reduce la tăcere pe cel ce zădărnicea planurile politice, a fost acuzat inclusiv de faptul că acosta femeile pe stradă.

Câteva „coincidenţe” numerice bizare

Textul interogatoriului luat lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte ca el să moară este de fapt un fals! Acest interogatoriu a avut ca scop punerea sub interdicţie a lui Eminescu, deci s-a pornit din start de la ideea că el era bolnav psihic. Cel care face acest interogatoriu este judecătorul cunoscut şi ca Metru Ghiţă (Metru, de la maître, fr. semnifică maestru, apelativ al magistraţilor, dar şi grad francmasonic. Amestecul masoneriei în această chestiune este demonstrat de parolele şi coincidenţele numerice ce indică pecetea masonică pusă pe acest text). După cum s-a demonstrat, acest text a fost prelucrat ulterior şi ceea ce este mai interesant este că alte acte cum ar fi diagnosticele medicilor lipsesc din dosarul declarării oficiale a nebuniei lui Eminescu, ca pentru a lăsa posterităţii doar mesajul autorilor reali ai închiderii şi în final omorârii „poetului” (s-a zvonit că Eminescu ar fi fost bolnav şi de sifilis şi de acea a fost „tratat” cu mercur).

„- Cum te cheamă?
– Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
– Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane”.

Eminescu se considera continuatorul lui Matei Basarab care luptase împotriva fanarioţilor pentru trezirea neamului românesc. El chiar îşi propuse înfiinţarea unei societăţi Matei Basarab care, surpriză, trebuia să fie construită după modelul francmasoneriei, dar orientată spre scopuri benefice poporului român, poate despre acest lucru vorbeşte Eminescu când spune că regele se temea să nu îi ia moştenirea: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devină bun; trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă.”

„Petre sau Petrea Poenaru, conţine în numele său „pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iarăşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Poetul pretinde că-i cunoaşte şi scopul loviturii”, (conform  lui Nicolae Georgescu).

Într-o baladă populară, bine cunoscută lui Eminescu apare un astfel de motiv: „A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cum pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant.” Sensul acestei afirmaţii nu poate fi decât faptul că Eminescu se află în aceeaşi postură cu vânătorul care se vânează singur, prin ideile sale.

Numerele

Despre cifrele 64 şi 48 este suficient să spunem că sunt des utilizate în francmasonerie, nu ne propunem să facem aici analiza semnificaţiei lor spirituale, sarcină pe care v-o lăsăm dumneavoastră. Cert este că ele revin obsedant întrucât dacă numărăm rezultă exact 64 de cuvinte în acest interogatoriu.

Iată o analiză mai detaliată realizată tot de Nicolae Georgescu în lucrarea „A doua viaţă a lui Eminescu”: „Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu-i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu-i ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire încrucişat, care cere atenţie şi… distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic. Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonală a încrucişării ies frumoasele sume: 32, 16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce-ai din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (te-a, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într-adevăr, în „cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: „Petre Poenaru”. Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 şi de 6 ori, 48… Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi că tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, „rebusate”. De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţină istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot”.

Citiţi mai multe despre acest subiect în cartea „A doua viaţă a lui Eminescu” de Nicolae Georgescu, Editura Europa Nova, Bucureşti 1994. Un fragment din această lucrare este citat cu permisiunea autorului de Gregorian Bivolaru în cartea „Francmasoneria. Misterele dezvăluite ale unei gigantice conspiraţii satanice planetare”.

yogaesoteric
15 ianuarie 2005