Criza Covid-19 arată că, de fapt, «noi, europenii» este o perfectă «formă fără fond» (II)
Citiţi prima parte a articolului
– Pe când presa mai era cât de cât liberă, în cotidianul englez The Telegraph a apărut un articol care însă n-a fost preluat și de către alte media, care spunea:
„Documente guvernamentale americane declasificate arată că serviciul american secret de informaţii a condus o campanie în anii cincizeci şi şaizeci, pentru a da impulsul pentru o Europă unită. Acesta a finanţat şi regizat mişcarea federalistă europeană.
Documentele confirmă suspiciunile exprimate la momentul respectiv cum că America ar fi lucrat energic în spatele scenei, pentru a împinge Marea Britanie într-un stat european. Un memorandum, din data de 07.02.1950, oferă instrucţiuni pentru o campanie de promovare a unui parlament european cu drepturi depline. Acesta este semnat de generalul William J. Donovan, şeful Oficiului de Servicii Strategice (OSS) din timpul războiului american, precursor al CIA.
Documentele au fost găsite de Joshua Paul, un cercetător de la Universitatea Georgetown din Washington. Acestea includ fişiere eliberate de Arhivele Naţionale din SUA. Principalul instrument al Washington-ului pentru modelarea agendei europene a fost Comitetul American pentru o Europă Unită (ACUE), creat în 1948. Preşedintele a fost Donovan, aparent un avocat privat de atunci.
Vicepreşedintele a fost Allen Dulles, directorul CIA în anii cincizeci. Conducerea îl mai includea pe Wilter Bedell Smith, primul director CIA, şi o listă de figuri ex-OSS şi oficiali care s-au perindat prin CIA. Documentele arată că ACUE a finanţat Mişcarea Europeană, cea mai importantă organizaţie federalistă în anii de după război. În 1958, de exemplu, a furnizat 53,5% din fondurile mişcării.
Campania Tineretului European, un braţ al Mişcării Europene, a fost finanţată integral şi controlată de Washington. Directorul belgian, baronul Boel, a primit plăţile lunare într-un cont special. Când şeful Mişcării Europene – Joseph Retinger – născut polonez, a vrut să frâneze acest grad de control american şi a încercat să strângă bani în Europa, a fost repede admonestat.
Liderii Mişcării Europene – Retinger, vizionarul Robert Schuman şi fostul prim-ministru belgian Paul-Henri Spaak – au fost toţi trataţi ca mâini de lucru ale sponsorilor lor americani. Rolul SUA a fost tratat ca o operaţiune sub acoperire. Finanţarea ACUE a venit de la Fundaţiile Ford şi Rockefeller, precum şi de la grupuri de afaceri cu legături strânse cu guvernul SUA.”
– Uluitor este faptul că după mai bine de 70 de ani de la terminarea războiului, visul lui Hitler este aproape împlinit. Europa unită există, control asupra economiilor statelor membre se exercită, țări precum România și Bulgaria au fost integrate doar pentru a deveni piață de desfacere, granițele între anumite țări nu mai există și întreaga Europă munceşte pentru Germania.
Mai mult de atât, o altă asemănare impresionantă este ceea ce numim astăzi Carta Europei. Această constituție a fost realizată pentru prima dată de Goebbels în 1943, când a anticipat nevoia unui set de legi aplicabile pe întregul continent. După ce Goebbels a prezentat noua constituție ministrului de externe Joachim Ribbentrop, o dispută s-a născut între cei doi. Ribbentrop i-a reproșat lui Goebbels că Europa nu are nevoie de așa ceva, în timp ce Goebbels i-a replicat că va veni ziua în care Europa o să aibă nevoie de așa ceva. Și iată că, după 70 de ani, politicienii europeni se gândesc să implementeze Carta Europei în toate țările membre.
Uniunea Europeană din ziua de astăzi se mulează perfect pe viziunea unui om care a fost numit nebun atunci când și-a expus părerea. În acest fel, nici al Doilea Război Mondial nu își mai regăsește rostul și moartea a milioane de oameni a fost inutilă pentru că într-un final am ajuns să-i îndeplinim visul lui Hitler.
– Visul masoneriei europene se realizează în 1958 prin crearea Comunităţii Economice Europene.
– În 1991, Consiliul European ţinut la Maastricht în luna decembrie ia decizia formării Uniunii Economice şi Monetare, aspect care a fost introdus apoi în Tratatul UE (Tratatul de la Maastricht). Se urmăreşte: integrarea economică şi socială a statelor membre, monedă unică, transferul către uniune al suveranităţii monetare naţionale şi aplicarea unor sancţiuni pentru ţările membre care se îndepărtează de criteriile stabilite ale convergenţei.
– Pe 26 februarie 2002 delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles, pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei „Europe Unite”. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi Constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional. Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru „Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică.
– În cadrul summitului Consiliului European de la Bruxelles 2012, s-a hotărât centralizarea puterii financiare. Toate băncile din Uniunea Europeană vor fi sub un mecanism centralizat de control începând cu 2014. Inclusiv băncile naţionale ale fiecărui stat-membru. Considerată a fi drept o „revoluţie”, această uzurpare a puterii monetare a statelor suverane din Europa presupune existenţa unui „supervizor general al întregii Europe”. Naţiunilor nu li se vor mai permite să-şi administreze propriile finanţe, acestea fiind manageriate de tehnocraţii de la Bruxelles. Dezideratul Uniunii Monetare şi Economice (Economic and Monetary Union) a fost considerat întotdeauna o piatră de temelie a creşterii UE. În luarea acestei decizii, s-a folosit drept pretext criza financiară din 2008, când o mulţime de bănci au avut mari dificultăţi de lichidităţi. Dar oare această criză nu a fost creată în mod special pentru luarea unei asemenea măsuri de centralizare? Desigur că da… şi acesta a fost scopul încă de la bun început. A nu se uita că „scopul de aur” al aşa-zişilor „iluminaţi” a fost întotdeauna acela de a unifica toate instituţiile naţionale într-una singură, pentru un control deplin.
– În 2015, inspirându-se din proiectul „Preşedinţii Comisiei Europene”, Consiliul Europei, Eurogrup, Banca Centrală a Europei şi Parlamentul European au publicat un Raport privind Completarea Uniunii Monetare şi Economice Europene, denumit „Raportul Celor Cinci Preşedinţi”. Se expunea un plan de reformă necesară pentru a se atinge o autentică „uniune” economică, financiară, fiscală şi politică, în trei stadii, până în anul 2025. Dar cu scopul de a se realiza aceste deziderate era necesar să se amendeze tratatele UE într-un mod consistent.
Astăzi, „Proiectul european” conduce mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. El a pornit de la o idee. Iar pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndrepta a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului.
Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional. Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii doar puţini cunosc cât de cât scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.
Realitatea crudă
Tot discursul european oficial de dinainte de criza Covid-19 sugera, indecent aproape, populației că UE este acolo, sus, competentă, puternică și atentă şi nu i se va petrece nimic rău. Atunci, dacă acum UE nu poate și nu are mijloace – după cum s-a văzut în timpul acestei crize, de ce i se tot cere populaţiei să se bazeze pe ea?
Un aspect a fost foarte evident în noiembrie 2009 când primul „președinte” al UE (oficial Președinte al Consiliului European) a fost Herman Van Rompuy, un obscur și necarismatic premier al Belgiei. Ulterior, toți liderii europeni „de scos în față” au avut aceeași alură: personaje fără tracțiune politică reală sau politicieni din Est, deci fără forță decizională. Această subreprezentare de la nivelul Bruxelles-ului era semnul evident că, în realitate, puterea nu se afla acolo unde se pretindea că ar fi; puterea reală era și este încă în anumite state naționale, cu ponderi diferite, evident, în funcție de categoria de greutate la care joacă. Și aceste state naționale puternice – nu Polonia, nu România, nici măcar Ungaria sau cine știe ce lideri populiști est-europeni – au fost cele care au blocat procesul.
UE a fost, în realitate, un instrument extrem de util pentru interese naționale particulare (ale anumitor naţiuni, unde exista o anumită pondere de putere economică şi de influenţă) și care, concomitent, deroba de responsabilități reale. Este ideal, de pildă, să ai o monedă subevaluată pentru o economie supraperformată, și astfel să poți exporta în voie în piața europeană, fără să ai și responsabilitatea politică a acestei piețe. Acesta a fost modelul de leadership al statelor naționale puternice din UE: „leading from behind”, cum ar fi spus Barack Obama, tradus după realitățile europene.
Faptele certifică scopul iniţial
Aşa cum arată întregul istoric al evenimentelor expus mai sus, UE a fost creată pentru ca anumite ţări să profite economic cât mai mult de celelalte ţări din uniune şi, mai ales, pentru a se obţine un control deplin asupra tuturor ţărilor din UE, de către cei care au instrumentat crearea Uniunii.
Există o veche poveste istorică. Se spune că un rege dac, pentru a le demonstra supuşilor săi necesitatea unirii în faţa unui duşman, recurge la demonstraţie. El pune într-o arenă doi câini să se bată. Când lupta era în toi, se dă drumul unui lup, iar câinii care până atunci nu se prea iubeau îşi unesc eforturile şi atacă fiară.
Această strategie a fost adoptată pentru realizarea uniunii europene şi a unităţii mondiale a statelor, unitate economică, militară şi, în ultimă instanţă, politică şi pentru instituirea diferitelor sisteme coercitive de control. Rolul lupului a fost jucat la diferite momente de Hitler, de Rusia şi sateliţii săi comunişti, de terorism şi acum de un biet virus.
În prezent aceeaşi strategie a fost adoptată – lupul fiind aşa-zisa pandemie Covid-19 – pentru a se suspenda libertăţi certificate chiar în Carta Drepturilor Omului şi pentru a se putea institui aşa-zise măsuri de protecţie pentru fiinţele umane – distanţarea socială, utilizarea din ce în ce mai mult a dispozitivelor de inteligenţă artificială şi, în cele din urmă, vaccinarea. Toate aceste fapte au acelaşi scop iniţial – „Organizarea pe deplin eficientă (controlul – n.r.) a comunităţii internaţionale rămâne scop în sine” (Leon Blum).
Unii au crezut…
Unii dintre fondatorii UE chiar au crezut în frumosul proiect care era instrumentat din umbră de diferite minţi diabolice. Spre exemplu, Robert Schuman, unul dintre părinți fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, s-a exprimat în lucrarea sa Pour l’Europe (1963): „Înainte de a deveni o alianță militară sau economică, Europa este necesar să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului.”
Acest deziderat exprimat de Schuman ar fi fost necesar să primeze înaintea scopului economic sau organizatoric, de control, pentru a se realiza la modul real o „uniune” de vreun fel. Dar, aşa cum s-a observat şi la ultimul Consiliu European, ca de altfel la fiecare din aceste întruniri – confirmarea unei stări de fapt: „solidaritatea europeană” nu există!
Secretul lui Polichinelle este că fundamentul moral al UE, adică ideea de „noi, europenii”, este cel mult o metaforă. Nu există sentimentul de „noi” împărtășit de locuitorii bătrânului continent. Există „noi, germanii”, există „noi, olandezii”, „noi, românii” sau „noi, ungurii”, dar „noi, europenii” – nu. „Noi, europenii”, vorba bătrânului Maiorescu, este o perfectă „formă fără fond”.
Citiţi şi:
Tratatul de la Lisabona este, de fapt, Constituţia UE deghizată
yogaesoteric
30 iunie 2020