Povestiri şi anecdote Zen

Un miriapod trecea pe o cărare, cu cele 100 de picioare ale sale mişcându-se într-o sincronicitate perfectă. O broască râioasă l-a privit minunându-se: „Cum reuşeşti să îţi coordonezi atât de bine picioarele? Pe care dintre ele îl mişti primul?”

Miriapodul s-a oprit să se gândească şi de atunci nu mai ştie cum să meargă.

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno  a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:

– Tăcere! Îmi fac rugăciunile!

Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.

În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare. „Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?” „Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte?” nu s-a lăsat Bruno mai prejos.

Dar vocea interioară a insistat: „De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?”

Bruno nu ştia, dar s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastrăşi a strigat:

– Cântă!

Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.

Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.