Giorgio Agamben: Biosiguranța, noua apocalipsă modernă! Mai poate fi definită societatea noastră ca fiind umană?

Italianul Giorgio Agamben este unul dintre marii filosofi contemporani ai lumii. Cuvintele lui au greutate și în sfera politică, fiind extrem de popular în presă și în mediul universitar occidental. Agamben a publicat o serie de articole extraordinare despre situația specială care ne definește acum viețile, cauzată de Covid-19. Reproducem mai jos un astfel de text, care a produs vii dezbateri în mai toate limbile de circulație, fiind comentat pro sau contra. 

Ceea ce izbeşte în reacţiile şi dispozitivele de excepţie care au fost puse în aplicare în ţara noastră (şi nu numai în aceasta) este imposibilitatea de a le observa dincolo de contextul imediat în care par să acţioneze. În schimb, sunt rari aceia care, după cum ar impune să o facă o analiză politică serioasă, le interpretează ca simptome şi semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă paradigmă de guvernare a oamenilor şi lucrurilor. Într-un volum publicat încă de acum şapte ani, şi care merită să fie citit cu atenţie [Tempêtes microbiennes (Furtuni microbiene), Gallimard 2013], Patrick Zylberman descrisese procesul prin care siguranţa sanitară, rămasă până atunci pe lângă calculele politice, devenea o parte esenţială a strategiilor politice statale şi internaţionale.

În discuţie nu este altceva decât un soi de „teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna ceea ce era definit ca şi worst case scenario, scenariul cel mai rău. În conformitate cu această logică a celui mai rău scenariu, încă în 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţase de la „două la 150 milioane de morţi pentru gripa aviară care venea”, sugerând o strategie politică pe care statele atunci încă nu erau pregătite să o accepte. Zylberman arată că dispoziţiile sugerate constau din trei puncte:
1) construirea, pe baza unui risc posibil, a unui scenariu fictiv în care datele sunt prezentate în aşa fel încât să favorizeze comportamente care permit să fie gestionată o situaţie extremă;
2) adoptarea unei logici a situaţiei celei mai rele ca regim al raţionalităţii politice;
3) organizarea integrală a corpusului cetăţenesc în aşa fel încât să fie întărită la maximum adeziunea la instituţiile de guvernare, producându-se un soi de civism superlativ în care obligaţiile impuse sunt prezentate drept probe de altruism şi cetăţeanul nu mai are un drept la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la sănătate (biosecurity).

Ceea ce descria Zylberman în 2013 s-a verificat în mod punctual astăzi. Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuţie este prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depăşeşte de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute de istoria politică a Occidentului până acum.

Dacă deja în decăderea progresivă a ideologiilor şi a credinţelor politice raţiunile de siguranţă permiteau să fie acceptate de către cetăţeni limitări ale libertăţii pe care mai înainte nu erau dispuşi să le accepte, biosiguranţa s-a dovedit capabilă să prezinte absoluta încetare a oricărei activităţi politice şi a oricărui raport social ca o maximă formă de participare civică. Astfel, s-a putut să se asiste la paradoxul ca unele organizaţii de stânga, obişnuite în mod tradiţional să revendice drepturi şi să denunţe violări ale constituţiei, să accepte fără rezerve limitări ale libertăţilor, hotărâte prin decrete ministeriale lipsite de orice legalitate şi pe care nici chiar fascismul nu a visat că le-ar putea impune.

Este evident faptul – şi chiar şi autorităţile de guvernare nu încetează să o amintească – că aşa-numita „distanţare socială” va deveni modelul politicii care ne aşteaptă şi că (precum) au anunţat reprezentanţii unei aşa-numite task force, ai cărei membri se găsesc într-un evident conflict de interese cu funcţiunea pe care este necesar să o exercite) se va profita de această distanţare pentru a înlocui peste tot cu dispozitivele tehnologice digitale raporturile umane în fizicitatea lor, devenite suspecte de contagiere (contagiere politică, se înţelege). Lecţiile universitare, cum a recomandat deja MIUR, de anul viitor se vor face în mod stabil on-line, persoanele nu se vor mai recunoaşte privindu-se în faţă, care va putea fi acoperită cu o mască sanitară, ci prin dispozitive digitale care vor recunoaşte date biologice prelevate în mod obligatoriu şi orice „adunare”, fie că este făcută pe motive politice sau pur şi simplu din prietenie, va continua să fie interzisă.

În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare că ar fi preluat de la religii de-acum la apusul lor, ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii. După ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru a putea guverna, va fi nevoie să fie completată cu noua paradigmă a biosiguranţei, căreia va fi necesar să-i fie sacrificate toate celelalte exigenţe. Este legitim să te întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale iubiirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară abstractă şi, de presupus, întrutotul falsă.

Citiţi şi:

Filosoful italian Giorgio Agambem despre contagiune și normalizarea stării de urgență

Bernard-Henri Lévy: «Virusul care ne înnebunește»

yogaesoteric

16 octombrie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More