Nae Ionescu: Nu există gândire originală, există gândirea vie şi gândirea moartă

Dacă e adevărat că existența individului e condiționată în primul rând de existența unității colective din care el face parte, atunci este necesar să spunem că activitatea metafizică, soluțiile pe care eu le dau, soluții care este necesar să se verifice, să explice, să lămurească experiența mea, nu sunt propriu-zis soluții ale mele, ci soluții ale noastre. Nu pentru că nu aș fi gândit eu, ci pentru că ele se raportează la o experiență care nu este a mea, ci a colectivului din care eu fac parte.

Și atunci eu, care formulez, într-un anumit moment, o soluție metafizică, tocmai prin faptul că eu însumi nu exist, prin faptul că eu nu mă definesc decât în funcție de colectivul acesta și nu lucrez decât pe baza experienței colectivului, eu nu fac decât să formulez ceva care nu este numai al meu, care nu-mi aparține numai mie. Orice soluție metafizică dată de un om normal, de un individ care trăiește adică în mod complet solidaritatea cu colectivul din care face parte, orice asemenea soluție metafizică nu este o soluție individuală. Evident, colectivul acesta este el însuși un fapt istoric, își are timpul lui și locul lui, așa încât soluția aceasta va păstra și ea marca timpului și a locului; dar ea nu va mai fi o soluție de o relativitate, principial vorbind, infinită. Această colectivitate care este izvorul, aș zice, al experienței mele personale, este încă o încercuire la infinitatea posibilității soluțiilor metafizice.

Domnilor, evident, ca să adunăm acum tot ceea ce am spus: de îndată ce activitatea metafizică este istorică, ea este pasibilă în chip necesar de o transformare neîncetată, ea intră într-o succesiune neîncetată, nu există în sine o posibilitate pentru mine ca individ. Relative sub speciae eternitatis, soluțiile metafizice sunt, totuși, pentru individ, absolute, deoarece un individ care își duce viața lui normală este, în chip absolut, legat de anumite condiții, el nu poate să gândească metafizic în afara colectivului din care face parte, individul nu poate să gândească în afară de experiența pe care o are. Și experiența aceasta pe care o are el este o experiență, aș zice, aproape absolută; ea poate fi modificată într-o oarecare măsură, dar NUMAI într-o oarecare măsură. Și ceea ce modifică această experiență nu sunt așa-zisele „forțe individuale”, ci numai, într-un chip, aș zice, misterios, ceea ce numesc eu istorie.

Ceea ce se petrece în afară de noi și cu noi, se petrece în istorie. Istoria se petrece; nu cineva face istoria, ci istoria se face. Se petrece, așadar, un eveniment în istorie exact în același fel în care se face ziuă sau se înnoptează. Istoria este o realitate care mă depășește pe mine, o realitate pe care eu nu o pot croi, nu pot vedea dincolo de ea. Întrucât am o activitate metafizică, nu pot să depășesc istoria. Istoria reprezintă, pentru orice metafizician, un absolut. De aceea, soluția metafizică este relativă considerată în istorie, dar ea nu poate fi relativă – sau relativitatea ei este foarte aproximativă în ceea ce-l privește pe individ. Când eu încerc deci să dezbat cu d-voastră probleme de metafizică, evident, fac o mărturisire de credință, evident, fac o spovedanie. Dar nu este spovedania mea, ci este spovedanie întrucât în adevăr ceea ce spun eu prinde. Pentru că, vedeți d-voastră, o soluție poate să prindă, sau o soluție poate să nu prindă.

Nu știu cine vorbea mai zilele trecute de gândirea „originală”. Noi știm că există gândirea vie și gândirea moartă. Prin ce le deosebești? Păi, gândirea vie face pui, gândirea moartă nu face pui. Poate să-mi facă cineva foarte frumos un sistem de metafizică, dar nu face pui. Dacă nimeni nu și-l însușește, nu fecundează pe nimeni, nu există. Vine unul și, din bâlbâială, poate să adune câteva afirmații elementare, care să fecundeze o întreagă epocă istorică, o întreagă generație de oameni – aia este gândire vie.

Dacă, prin urmare, zic, sistemul de metafizică, soluțiile pe care eu vi le voi înfățișa vor găsi răsunet în d-voastră, dacă d-voastră veți fi cândva cutia de rezonanță pentru ceea ce vă spun, atunci soluția mea nu va putea să rămână un exercițiu personal, ea va fi mărturisirea metafizică de credință a unei generații, a unei epoci istorice.

Fragment din Metafizica suferinţei, de Nae Ionescu, carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937, și publicată postum

Citiți și:

Conştiinţa – de la fizic la metafizic

Adevărul ultim divin

Starea de unitate benefică este cheia transformării lumii în care trăim


 

yogaesoteric
20 mai 2019