NATO: Toate-s vechi şi nouă sunt toate

 

NATO împlineşte anul viitor 70 de ani într-un postbelic care, din diverse motive ale celor care au făcut jocurile, nu s-a consumat, elucidat, reaşezat pe deplin şi mai ales cum ar trebui, un moment istoric instabil şi incert care parcă fuge mereu să-şi fixeze propria-i umbră. După două războaie mondiale clasice, dar cu hecatombe cum nu mai fuseseră vreodată, a urmat războiul numit rece, neterminat nici el vreodată sau, oricum, reluat cu frenezie sub ochii noştri.

Ambiguitatea şi febrilitatea internaţională sunt mai vizibile azi ca oricând, iar summitul NATO 2018, ca mai toate celelalte conclavuri mondiale ale clipei, a confirmat-o şi el, în fel şi chip, de la insatisfacţia sterilităţii „lucrărilor”, agitate sau date peste cap de tumultosul preşedinte al Americii, la groaza dispariţiei organizaţiei indusă de acelaşi atotputernic nr. 1 al Alianţei şi al lumii; în sfârşit, de la penibila pantomimă a cetăţeanului turmentat nr. 1 al Europei Unite, la grotescul baletului politico-diplomatic al unei reuniuni de la care se aşteaptă garantarea păcii şi securităţii în lume. Noroc de conştiinciozitatea şi seriozitatea consilierilor şi experţilor care au croşetat pentru istorie un impecabil comunicat final, un text atât de meşteşugit în ipocrizia sa încât fiecare cârmuitor de stat prezent la reuniunea la vârf îşi găseşte măcar un pasaj care să-i convină şi pe care, întors acasă, să-l arate triumfător poporului pe care-l păstoreşte.

Mari răsturnări, dezastre sau colapsuri, de care se temeau unii, nu s-au produs, cu excepţia, să zicem, ridicării cu câteva octave a tonului în „dialogul” americano-german. Altfel, scenariul consacrat: America e şi nu e dorită hegemon autoritar, Germania trebuie şi nu trebuie să redevină mare putere militară, Marea Britanie rămâne şi nu rămâne în Europa şi mai are sau nu mai are relaţii speciale cu SUA, Franţa poate sau nu poate să se dovedească liderul vest-european nr.1 cum pare să ambiţioneze tânărul ei preşedinte „jupiterian”, Europa Unită e bine sau nu e bine să-şi aibă propria armată, adică un fel de „mic NATO european” şi să-şi asigure din producţie proprie înzestrarea militară ori să achiziţioneze de peste ocean, Rusia şi China merită sau nu merită încrederea de a fi parteneri economici ai ţărilor din arealul euroatlantic, Africa şi Orientul Mijlociu au sau nu au liber să-şi trimită valuri de imigranţi în ţările bogate ale „Lumii Vechi” etc. etc. Şi, alt şir de ambiguităţi: începe – sau a început – un nou război mondial, dar unul – cum s-ar putea altfel decât – hibrid, în care muniţie sunt istericalele, fake-news-urile şi vorbele grele, un război fără vărsare de sânge însă cu spălare de creiere şi care nu exclude ci, dimpotrivă, presupune şi înteţeşte o nouă cursă a înarmărilor şi o competiţie (inclusiv interoccidentală) în materie, Europa (şi ţările ei) trebuie să aleagă clar între SUA şi Germania, iar „Noua Europă” , mai complicat, între America, Rusia şi Germania (dacă nu le va veni dinafară, „de-a gata”, soluţia).

Oricum, cuvântul de ordine al reuniunii NATO de la Bruxelles a fost parcă, mai degrabă, nu imensa lozincă de pe fundal „Noi suntem aliaţi”, ci Supravieţuirea Alianţei, sintagma care a defilat – şi încă o face – în titlurile tuturor marilor ziare ale lumii în cele mai neobişnuite asocieri: Va supravieţui NATO lui Trump? Sau: lui Trump şi Putin? Sau: Va supravieţui Occidentul dispariţiei NATO?. Sau: Cine va muri mai întâi, Occidentul ori NATO? Şi altele.

Occidentul nu va dispărea şi nici nu se va topi într-o magmă globalizantă aiurea aglutinată, chiar dacă va deveni şi el, vrând-nevrând, mai multi-culti, poate chiar un fel de „America de la Dunăre şi Marea Neagră la Rin şi Marea Nordului”, ca să-l parafrazăm pe Eminescu. NATO şi UE se vor reîntrupa în alte avataruri, iar Europa va trebui să înlocuiască în sfârşit programul lordului Ismay (pentru NATO): Germania jos, America înăuntru, Rusia înafară, cu un altul, radical diferit, în care va apărea şi China. Se vor găsi şi bărbaţi de stat gen Churchill, şi şerveţele de hârtie pe care să se stabilească procentele fiecărui protagonist. Instituţiile europene şi euroatlantice vor supravieţui cumva aşadar, chiar prin transformarea lor în alte tipuri de construct, căci – după cum spunea cineva despre ipoteza desfiinţării ONU, devenită tot mai ineficientă – dacă nu toţi pacienţii ies vindecaţi din spital, nu înseamnă că spitalele trebuie desfiinţate.

Şi aşa se face ca sentinţa eminesciană „Toate-s vechi şi nouă toate” poate cuprinde (şi) tot vuietul unei lumi în care România nu reuşeşte, de aproape 30 de ani, să-şi afle un loc firesc al ei, după cel pe care, de bine-de rău, îl avusese mai înainte.

Citiți și:

NATO și Noua Ordine Mondială (I)

NATO face pași spre un Schengen militar pentru a contracara Rusia


 

yogaesoteric
18 septembrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More