Neajunsurile bârfirii
Cel ce vorbeşte de rău mănâncă suflet de om. Ca să se înspăimânte, Pavel a zis: „Dacă vă mâncați între voi şi vă sfâşiaţi unii pe alţii, băgaţi seama să nu vă distrugeţi laolaltă”. N-aţi înfipt dinţii în carnea altuia, ci i-aţi înfipt bârfirea în suflet, aţi sfâşiat prin relele voastre judecăţi, aţi pricinuit mii de rele – şi vouă înşivă şi celui bârfit şi multor altora. Căci, defăimând pe aproapele, aţi înrăit pe cel ce vă ascultă; dacă-i păcătos, numaidecât îşi va afla tovarăş întru păcat; dacă-i un drept, trufia îl va încălzi, greşeala altuia îi va sta prilej, gata, să se amăgească de mândrie.
Între altele, pricină sunteţi că slava lui Dumnezeu este batjocorită. Pe cât buna noastră purtare slăveşte numele Domnului, pe atât greşelile noastre Îl batjocoresc şi-L jignesc. Apoi, aţi necinstit pe cel despre care vorbiţi de rău şi făcându-vi-l duşman. Pe urmă, v-aţi învrednicit de pedeapsă şi amestecându-vă în treburi care nu vă privesc deloc.
Să nu veniţi să-mi spuneţi: „Sunt bârfitor doar când spun ceva neadevărat”. Chiar de veţi spune adevărul, vorbind de rău de altul, tot greşeală este. Fariseul din Evanghelie spunea adevărul, vorbind rău de vameş, dar aceasta nu-i aducea nicio acoperire…
Şi nu mă adresez numai bârfitorilor. Pe cei care aud pe alţii bârfind, îi rog să-şi astupe urechile şi să meargă pe urma vorbelor profetului, care zice: „Pe cel ce în taină vorbea rău de aproapele lui, l-am alungat”. Ziceţi aproapelui nostru: „Vreţi să daţi cuvânt de încuviințare cuiva sau să-i aduceţi laudă? Iată deschid urechile mele ca să vă primesc cuvintele, ca pe o bună mireasmă. Ci, de vreţi să spuneţi de rău, nu mai las cuvintele să intre, căci nu pot primi gunoiul şi tina”.
Ce am învăţa dacă aflu că acela sau altul e rău? Pentru că aceasta nu poate decât să-mi strice şi să-mi aducă o grea pagubă. Aşadar, să ne îndeletnicim cu treburile noastre, căci vom avea de dat socoteală de greşelile noastre – vieţii noastre înşine să-i dăm băgarea noastră de seamă, iscoditoare şi cercetătoare. Care va fi acoperirea noastră şi la ce bunăvoinţă vom fi îndreptățiţi, dacă în faptele noastre ne pripim îndeletnicindu-ne cu cercetarea faptelor celorlalţi? Să te apleci, trecând, ca să priveşti în casă străină, ispitind ce se petrece în ea, e un fapt de ruşine şi nedemn, e tot ce poate fi mai josnic.
Ceea ce e încă şi mai ciudat, e că acei ce se poartă astfel şi nu-şi văd deloc de ale lor, când zic o vorbă pe care n-ar fi fost cazul s-o spună, poftesc pe cei ce ascultă să nu cumva să spună acestea altora şi-i pun chiar să jure. Prin aceasta ei lasă bine să se vadă că au săvârşit o faptă vrednică de ocară. Căci dacă doreşti ca cineva să nu spună altuia ceea ce a auzit de la tine, cu mai mult temei este necesar să deprinzi discreţia. Ţineai taina bine dosită – şi numai când ai trădat-o, cugeţi că este nevoie să fie bine păstrată. Dacă vreţi să nu fie dată în vileag, nu o spuneţi voi mai întâi. Când ai spus secretul altcuiva, te trudeşti zadarnic cerându-i, sub jurământ, să vegheze bine asupra celor spuse de tine (…)
E cu neputinţă ca un bârfitor, ispitind faptele altuia, să ia seama vreodată asupra propriei lui purtări. Tot zelul îl pune să afle diferite aspecte despre alţii, iar treburile proprii sunt lepădate nepăsării şi izbeliştei. Dacă, fără încetare, cugetăm la păcatele altuia, când mai avem vreme să ne îndeletnicim cu ale noastre?
Sf. Ioan Gură de Aur
Citiți și:
Bârfa este un cancer al cuvintelor, cu efecte sociale dezastruoase, chiar letale
Discipolul lui Socrate şi bârfa
Oamenii sunt oglinzi unii altora
yogaesoteric
16 decembrie 2022