(Ne)libertatea de opinie (I)

Dovedește, taci sau mergi la închisoare!

Când, acum ceva vreme, ne-au dat cu cârpa peste față și ne-au obligat să ne mascăm și zâmbetul și respirația, puțini dintre noi și-au imaginat că botnița asta ne va sufoca și libertatea de expresie, atât cât mai rămăsese din ea, moft demodat al epocii post-democrație, post-adevăr și post-normalitate.

Era, însă, cumva de așteptat ca instaurarea despotismului (fie el și medicalo-marțialo-globalist) să fie acompaniată – printre altele – și de suprimarea ori cenzurarea expresiei libere. Este una dintre tristele legități istorice imposibil de ignorat de zeii dictaturii contemporane în curs de înstăpânire.

Că această dictatură nu se cheamă „nazistă”, „fascistă” sau „comunistă” ci, ca nepoată de sufix a acestora, își zice „covid-istă”, are mai puțină relevanță; în fond, ce se naște din autocrație libertate mănâncă. Prin urmare, operațiunea de încătușare a cuvintelor, în pregătire și coacere, face parte din rețetă și n-ar fi cazul să ne ia prin surprindere.

Pe mine însă, prin surprindere mă iau mai multe rafale.

Întâi, ritmul. Deși cenzurarea liberei expresii fusese premeditată și, în jurisdicția noastră, anunțată de buzduganul decretului de instaurare a stării de urgență din martie 2020, n-am vrut să dau prea mult credit acelui semn de exclamare. L-am remarcat atunci, mirat de amestecarea lui laolaltă cu toate „urgențele” momentului, dar n-am crezut că așa-zisele „știri false” urmau să devină, în scurt timp, la fel de „periculoase” ca „virusul ucigaș”.

Pe urmă, amploarea războiului informațional și, în particular, anvergura operațiunii de manipulare, de îndârjită promovare a versiunilor „oficiale” și de discreditare a opiniilor dizidente. Faptul că Ministerul Adevărului s-a transferat din ficțiunea orwelliană în somptuoase sedii ale realității este o elocventă dovadă în acest sens. Un sediu de acest fel, inaugurat de curând, are și o denumire de o cinică rezonanță: Good Information Inc. (un subiect consistent, bun de reluat cu altă ocazie).

În fine, rafalele cele mai șocante și mai penetrante: aplauzele și încurajările unora și, mai ales, ale acelora care, în normalitate (în „vechea normalitate”), ar fi fost cazul, dimpotrivă, să îndeplinească rolul de gardieni ai libertății de gândire, de dezbatere și de expresie: ei, chiar ei!, vârfurile elitelor, cărturarii (dascăli, scriitori, critici, politologi, filosofi). În fapt, tocmai aplauzele, îndârjirea și „civismul” lor mi-au motivat prezenta luare de cuvânt. Nu-mi propun un inventar complet al tuturor pledoariilor lor pentru cenzurarea sau pedepsirea expresiei independente, ci mă voi rezuma la câteva exemple recente.

Provocat de aceste mostre, voi zăbovi preț de câteva rânduri pe tema liberei expresii ca drept fundamental al cetățeanului. Apoi, cu aceste exemple ca premisă, mă voi mira și mă voi întreba, retoric, unde s-a risipit imperativul analizei cărturărești lucide, temeinice și nuanțate, de ce asemenea pledoarii sunt viciate de dublă măsură și disonanță cognitivă și de unde atâta încrâncenare, năduf și încărcătură de resentimente. Pe baza acestor notițe, voi risca în final un pronostic-premoniție.

1. Dezamăgită de dezordinea identificată în administrarea actualei crize sanitare, o distinsă doamnă profesor universitar, reputat politolog, apărător și promotor al democrației și drepturilor omului, activist anti-corupție, a intervenit deunăzi în spațiul public cu un set de instrucțiuni menite să pună ordine în treburile cetății: cine ar fi necesar să fie prim-ministru, cum să fie efectuate anchetele epidemiologice, cât de urgentă este „vaccinarea obligatorie”, care măsuri de „carantinare” sunt prioritare, cum nu ar mai fi cazul să respirăm fără „certificat verde” etc.

Supărată de excesul de libertate din spațiul public al dezbaterilor, doamna profesor-politolog s-a arătat dezamăgită de pretinsa pasivitate a Consiliului Național al Audiovizualului și a susținut că „CNA, cea mai impotentă instituție a statului, […] ar fi necesar să-și verse focul […] pe orice dezinformare sau îndemn la a sabota sănătatea publică prin orice mijloace media și indiferent cine le-ar colporta […]. Lumea nu știe că sutele de morți zilnice sunt ale celor nevaccinați.

CNA are o enormă răspundere pentru faptul că în România analfabeții sanitari au câștigat bătălia. De exemplu, vreau să cer amenzi drastice pentru toți cei care colportează că românul nu este necesar să se vaccineze că e vaccinat cu creștinismul. Moare o dată la trei minute câte unul din ăsta vaccinat cu creștinismul, din păcate nu și colportorii, care s-au vaccinat demult și taie gogoși la turmele de oi care se iau după ei. Dați-le amenzi să intre în faliment!”

Tot recent, un reputat critic literar contemporan, cunoscut profesor și academician, fost respectat politician, a publicat un text de o surprinzătoare virulență la adresa dreptului la liberă gândire și opinie: „O propagandă deșănțată (să nu ne ascundem după deget: criminală! – a unor persoane, între care (atenție!) medici, actori cunoscuți, juriști (o liotă), care și-au împărtășit public, la ore de vârf, nici măcar îndoielile, dar certitudinile cu privire la riscurile sau la ineficacitatea vaccinării. […] Deși e limpede că vaccinul reprezintă cea mai bună protecție, oamenii nu mai cred autoritățile, ci pe antivacciniști. E normal? Eu zic că nu.

Mai ales că argumentele antivacciniștilor sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire. […] Soluția este, singura deocamdată, vaccinarea. […] Nu e vorba de discriminare, ce prostie!, să-i împiedici pe nevaccinați să intre în restaurante și în cluburi, majoritatea, tineri, care la concerte și teatre tot nu se duc, sau să călătorească în străinătate. E singurul mijloc să-i determini să nu infecteze toată nația. Să distrugă o economie de care profită, dar la care nu aduc nicio contribuție. Să ne prejudicieze pe toți cei care considerăm că relaxarea urmează muncii și nu invers.”

În fine, într-un recent număr al unei prestigioase reviste culturale, un cărturar de o excepțională erudiție, cunoscut profesor și filosof, apreciat eseist și istoric al artei, a răbufnit într-o manieră vehementă cu referire la așa-zișii „negaționiști” care, conform domniei sale, „nu mai pot invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde înaintea Justiției”. Ei, spune domnul profesor-filosof, „sunt cei care, în pofida unei enorme evidențe, se împotrivesc sistematic și programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele de comunicare virtuală”, motiv pentru care „ar fi cazul să fie cenzurați și, dacă recidivează în negaționism, supuși unor sancțiuni administrative și/sau penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni».

Acești oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime și se cere a fi tratați ca atare.” La fel de indezirabili sunt, în optica domnului profesor-filosof, „antivacciniștii: cei care uzează de autoritatea lor fie de medici, fie de preoți, fie de profesori sau de politicieni, spre a distruge încrederea în vaccinare, în general, și în vaccinarea anti-covid, în special, fără a furniza dovezi concludente științific pentru atitudinea lor. Toți aceștia ar fi necesar ori să aducă dovezi concludente, ori să tacă; la recidivă, ar fi cazul să fie inculpați și condamnați.” „Aici” – continuă domnul profesor-filosof – „mi se pare potrivită o diferență de tratament: cred că de la cine susține public că «nu există covid-19» nu mai așteptăm dovezi pentru a-l incrimina pe loc.”

Apoi, „dacă cineva susține public că vaccinurile dăunează mai mult decât ajută în prezent sau pe viitor, să i se solicite să vină cu dovezi sau să tacă. Dacă susține public că vaccinarea nu limitează cazurile grave, că datele statistice furnizate de autoritățile de pretutindeni sunt falsificate etc., să vină cu dovezi sau să tacă. Dacă susține că vaccinurile sunt un experiment și că oamenii sunt cobai, să vină cu dovezi sau să tacă. Cine cere de la amvon oamenilor să nu se vaccineze, fiindcă vaccinurile ar fi expirate, să o dovedească sau să tacă, iar în caz de recidivă să ajungă la închisoare.” În concluzie, domnului profesor-filosof i se pare „intolerabil abuzul de liberă exprimare în circumstanțele din prezent și cu media existente, cu consecința nefastă a mii, zeci de mii de morți evitabili.”

După cum se poate observa, fragmentele citate mai sus sunt susceptibile să deschidă unghiurile unor dezbateri ample, pe multiple fronturi: polemici legate de (dez)avantajele „vaccinării”, (in)oportunitatea certificatului poreclit – nu prea știm de ce – „verde”, cauzalitatea în ipoteza deceselor „de” vs. „cu” covid, (in)eficacitatea măsurilor de combatere a epidemiei, precum masca sau așa-zisa „distanțare socială”, (ne)discriminarea între „vaccinați” și „nevaccinați”, „enormele evidențe” care susțin „măsurile de combatere a epidemiei” vs. pretinsa lipsă a „dovezilor concludente științific” care ar invalida poziția „negaționiștilor” etc.

Prin prezenta intervenție, nu-mi propun să inițiez (ori să mă înscriu în) vreo polemică pe asemenea teme cuprinzătoare, bune de analizat cu alte ocazii. Motiv pentru care, așa cum anticipam, ofurile momentului și contextului țin de felul în care unii mentori și călăuzitori din elita educației și culturii naționale se raportează la un drept fundamental al cetățenilor numit „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel”, drept garantat de Constituție (art. 30). Și aici am în vedere nu tăcerea complice a covârșitoarei lor majorități, care întoarce privirea când vede cum regimul medicalo-marțial ghilotinează adesea libera expresie, ci încurajările exprese și vehemente de tipul celor evocate mai sus și folosite în cele ce urmează ca referințe pur exemplificative.

2. Înainte de analiza acestor exemple, câteva scurte considerații elementare despre dreptul la liberă expresie, garantat constituțional. Intim asociat libertății de conștiință și de gândire, expresia independentă este una dintre primele simboluri ale libertății în general, cel mai nobil, probabil. Din perspectiva asta, memorabilă rămâne definiția lui George Orwell: „Dacă este să definim libertatea, ea înseamnă, înainte de toate, dreptul de a rosti adevăruri pe care oamenii nu vor să le audă.”

În acord cu tratate și convenții internaționale referitoare la drepturi civile și politice, Constituția noastră garantează libertatea de expresie ca drept fundamental și stabilește care sunt limitele acestui drept: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. (Art. 30(7)). În plus, potrivit legii fundamentale, „Sunt interzise defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (Art. 30 (8)).

Dincolo de aceste limitări specifice, dreptul la liberă expresie poate fi afectat (separat sau împreună cu alte drepturi fundamentale) de restricții aplicabile doar în cazuri excepționale și stabilite prin îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor limitative prevăzute de art. 53 din Constituție (doar în temeiul unei legi adoptate de parlament, doar temporar, doar cu respectarea principiului proporționalității, doar dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică și doar dacă măsura nu afectează însăși esența dreptului).

După cum se poate remarca, niciuna dintre limitările prevăzute expres de textele constituționale citate nu ar putea fi invocată pentru restrângerea dreptului unei persoane de a-și exprima opinia cu privire la politici și măsuri sanitare sau proceduri și tratamente medicale. În plus, în lipsa unei legi adoptate în condițiile art. 53, care să restrângă în mod expres libertatea cuvântului, dreptul nostru de a participa la dezbateri publice pe teme legate, printre altele, de crize sanitare nu poate fi restrâns sau condiționat. Cât despre părerile emise în exercițiul acestui drept, ele sunt și este necesar să rămână independente, oricât ar fi de „nefondate”, „aberante”, „retrograde” sau „criminale” în optica unor înțelepți analiști. Asta pentru simplul motiv că art. 30 din Constituție garantează nu dreptul la opinii pretins savante, ci dreptul la opinii libere.

Cât despre art. 404 cod penal, invocat recent ca pretext pentru hărțuirea unui preot pe motiv de predică incorectă politic, el instituie o limitare a expresiei într-un caz cu totul special și limitat (protejarea siguranței naționale), motiv pentru care apelul la această normă este vădit inadecvat pentru restrângerea libertății de expresie în general.

3. Revin la tezele profesorilor în cauză, le recitesc exclusiv din perspectiva evocată mai sus și mă declar contrariat.

Când zic asta, am în vedere, întâi de toate, fermitatea și siguranța propriilor lor teze și a întregii puneri în scenă, tăria de beton armat a premiselor pe care se întemeiază și lipsa oricăror dubii și dileme în pregătirea și construcția silogismelor (dacă „silogisme” se pot numi rechizitoriile lor). Pentru doamna profesor-politolog, CNA este, fără îndoieli, „cea mai impotentă instituție a statului”, „sutele de morți zilnice” sunt, certamente, „ale celor nevaccinați”, iar „analfabeții sanitari au câștigat bătălia”.

Fără doar și poate; conform domnului profesor-academician, „e limpede că vaccinul reprezintă cea mai bună protecție”, iar „propaganda” acelora care se referă la „riscurile sau la ineficacitatea vaccinării” este, indiscutabil, „deșănțată” și, cu semn de exclamare, „criminală”; în fine, în optica domnului profesor-filosof (un dilematic prin excelență), premisa de căpătâi, indubitabilă, evident, este că toți aceia care, „în pofida unei enorme evidențe”, contestă în vreun fel ceva din ideologia oficială legată de actuala epidemie sunt „negaționiști” – stea cusută-n frunte -, „comit, demonstrabil, crime” și, deci, „nu mai pot invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde înaintea Justiției”.

În al doilea rând, rămân fără grai în fața verdictelor tranșante și a flăcărilor de rug în care-s aruncate zicerile considerate prea slobode. Într-un prim caz, „amenzile drastice” care „să-i bage în faliment”; în al doilea, sancționarea atitudinii „criminale” și „vaccinarea obligatorie” ca singură soluție să „nu se infecteze toată nația”; în al treilea, obligația de a prezenta „dovezile” (privind „corectitudinea” părerilor, impresiilor sau gândurilor exprimate prea liber), „tăcerea” (taci-taci, că tăcerea e de aur, nu-i așa?) sau „închisoarea” („noastră, cea de fiecare zi”, cumva?).

Peste toate acestea, însă, peste toate accentele excesive și tușele vădit întunecate care încorsetează libertatea de gândire și de exprimare, o altă serioasă nedumerire este legată nu de ceea ce textele conțin, ci, dimpotrivă, de ceea ce le lipsește. Și când spun asta am în vedere nu neapărat lipsa oricăror referințe (înainte de a vorbi de „amenzi drastice”, „vaccinare obligatorie”, „recidivă”, „dovezi” și „pușcărie”) la norme și principii de drept relevante și, eventual, la prevederile constituționale indicate mai sus (pct. 1). (Deh, normele și principiile astea juridice riscă să devină prea plicticoase și să consume din sarea și piperul analizei jurnalistice. Deși, la cât de amorezate se declară elitele naționale de „statul de drept” și „justiția adevărată”, neapărat „euro-atlantică”, m-aș fi așteptat măcar la o juridică notă de subsol, fie și sub forma unei abțineri pentru insuficienta specializare într-ale legilor).

Adevărata lipsă care mie-mi sare-n ochi este, însă, absența nuanțelor, a subtilităților și a rafinamentului analitic. Ce înseamnă, de exemplu, stau să mă întreb, „analfabet sanitar”? Cum pot fi calificate dubiile sau chiar certitudinile cuiva față de eficacitatea unor proceduri medicale experimentale drept „propagandă deșănțată” și „criminală”?! Și-apoi, care este legătura de cauzalitate dintre „dubiile” unora, „criminala” „inducere în eroare” a altora și numărul de „morți evitabili”?! Dubiile cu efect de hipnoză colectivă și de sinucideri asistate?!…

Mai departe, dacă „împiedicarea nevaccinaților să intre în restaurante” nu este „discriminare”, atunci cum se numește? Apoi, de unde insistența cu care domnul profesor-filosof cere dizidenților să-și probeze păreri, convingeri intime sau credințe cu „dovezi concludente științific” (cine certifică nivelul de acuratețe?) ori, probatio diabolica în drept, să facă dovada unui fapt răufăcător? În fine, în ce temei lingvistic, juridic sau, în general, epistemologic, putem califica pe cineva care se îndoiește de versiunea „oficială” despre o criză sanitară drept „negaționist” sau pe cineva care cercetează efectele secundare ale unui tratament genetic drept „antivaccinist”?

Nu e cam mult și cam dăunător, oare, să abuzăm – mai ales noi, înțelepții cărturari – de atâtea etichete expeditive și simplificatoare în dauna analizei nuanțate? Nu cumva lansarea unor asemenea concepte, sentințe sau șabloane, după caz, ar face necesară și o motivare în susținere, care să coboare în straturi psihologice, sociologice, juridice și filosofice ceva mai adânci și să dea un serios temei – dacă o exista – pretinsei nevoi de cenzură sau, mai grav, sancțiunilor penale pentru „crimă”?! Apoi, cum conciliem noi critica asta virulentă a „vaccinaților cu creștinismul” a „negaționiștilor” și „antivacciniștilor” a căror opțiune este, conform, statisticii oficiale, majoritară în societate, cu entuziasta noastră dragoste pentru principiile democratice?

Și, în fine, o ultimă curiozitate: cum acceptă oare distinșii profesori că ateul, „negaționistul” lui Dumnezeu-Creatorul, este perfect tolerabil ca „liber cugetător”, dar „negaționistul” a orice-altceva-pe-lume este „criminal” și cugetător întemnițabil?! În fine, mirarea-mirărilor: cum se explică înverșunarea unor cărturari împotriva libertății de expresie, dreptul care reprezintă taman comoara lor cea mai de preț, materia lor cea primă, suflul propriei existențe profesionale și spirituale, crezul și pâinea lor cea de toate zilele? Și, apoi, cum ar fi dacă incantațiile cu care este așteptată cenzura sau nonșalanța cu care se împart lozinci întru segregare ori entuziasmul cu care este invocată pușcăria dizidenților se vor întoarce într-o zi ca un bumerang și vor da de pământ cu credibilitatea de cărturari a cărturarilor? Bună conexiune cu nedumerirea următoare.

Citiți continuarea articolului

Autor: Florentin Țuca

Citiți și:
Asistentă în spitalele morții covid: „I-am filmat omorând pacienții”
Dezinformarea – componentă de bază a războiului informațional
Jurnalistul Adrian Panaite: Ceea ce trăim este un război hibrid, nu o criză sanitară. Din păcate, este dus împotriva noastră

 

yogaesoteric
16 iunie 2022