(Ne)libertatea de opinie (II)

Citiți partea precedentă a articolului

4. M-a fascinat întotdeauna dragostea notorie a intelighenției noastre pentru „statul de drept” și pentru „justiție”, o pasiune constantă și înflăcărată, probată de nenumărate și mișcătoare scrisori de amor: elogii la adresa libertății, imnuri pentru disidenți, citate din Havel și Arendt, apeluri către lichele, ode închinate slujirii pure, blesteme azvârlite peste ciume roșii, extaze întru plăcuțe suedeze și multe-multe alte expresii de iubire. Fascinația mea provenea și provine, însă, din descoperirea că excitarea unor intelectuali în fața ideii de drept și de justiție nu a avut și, constat, nu are nicio legătură nici cu dreptul și nici cu justiția (miza reală este, cred, alta, subiect separat, atins doar en passant la pct. 5 de mai jos).

În mod similar, libertatea de expresie – una dintre cele mai cântate și adulate muze ale statului de drept – este, și ea, victima aceleiași fetișizări. Și ea, și libertatea de conștiință și de gândire, și spiritul critic, și nediscriminarea sunt valori slăvite in abstracto, în aerul rarefiat al ideilor pure; când este să le coborâm, însă, la firul ierbii, aceste mărețe comori ale statului de drept ajung să fie evaluate cu altă măsură, acea a contextului concret, a imperativului ideologic al zilei și a oportunității de moment.

Intelectualii ale căror opinii sunt citate mai sus nu fac excepție. Deși, prin recentele poziții, ei solicită în mod expres, așa cum am arătat, cenzurarea sau chiar sancționarea penală a oricăror critici la adresa ideologiei covidiene oficiale, se auto-promovează ca apărători și promotori ai libertății de expresie, spiritului critic și nediscriminării.

Domnul profesor-filosof, bunăoară, îndrăgostit declarat de „neverosimila făptură a libertății”, recunoștea, cândva, cu temei, că „o societate liberală este, în chip natural și evident, una în care libertatea expresiei constituie regula, iar cenzura – excepția” și admitea, la fel de întemeiat, că „cei care nu împărtășesc fundamentele societății liberale nu pot fi excluși prin închidere în pușcărie, interdicție sau exil, fără ca această societate să-și nege principiile.” Aha!… Să înțelegem, așadar, că un asemenea principiu, aplicabil în cazul societății liberale, nu mai este valabil și pentru cei care „nu împărtășesc fundamentele” societății medicale, aceștia din urmă, „negaționiști” de rit nou, putând fi, carevasăzică, trimiși la închisoare pentru crima de lèse-vacciné…

Același distins intelectual adopta, în alt context, o poziție diametral opusă aceleia evocate mai sus și accepta, cu temei, că statul nu este îndreptățit să impună cuiva binele cu forța și nici să discrimineze cetățenii din cauza opțiunilor lor de viață. Tot domnia sa deplângea, retoric, nu atât spiritul critic al „analfabeților”, ci, mai ales, pe acela al „savanților și jurnaliștilor de renume”.

La rândul său, domnul profesor-academician, astăzi adversar declarat al „propagandei deșănțate și criminale” duse de persoanele cu „certitudini” în privința vaccinării, zicea cândva că „toată lumea are dreptul la opinie, oricare ar fi ea, şi […] orice ideologie sau doctrină poate fi discutată, acceptată sau respinsă, fără a-i trage la răspundere pe cei care o susțin, combătându-i pur şi simplu, dacă e cazul”.

Tot domnia sa lua apărarea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo și declara sentențios, într-o colegială polemică: „Ce lașitate, iartă-mă, dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare!”. Da’ chiar așa, cum este să limitezi dreptul la opinie în cazul unei crize sanitare din frica de păreri contrare explicațiilor oficiale?… Și în situația domniei sale, despre spiritul critic, numai de bine.

Un caz special este reprezentat de doamna profesor-politolog, acuzată cândva de încălcarea unor valori religioase sacre pentru creștini: opera sa dramaturgică, Evangheliștii, a fost considerată, în special de credincioșii creștini și de biserici, drept blasfematoare, din cauza, în principal, ridiculizării Noului Testament și scenelor cu orgii sexuale și homosexuale în care erau implicați personajul care Îl reprezenta pe Iisus și actori care îi întruchipau pe Maria Magdalena și pe Apostoli. În fața acestui val de critici, doamna profesor-dramaturg a invocat dreptul la liberă expresie a cărei însemnătate o recunoștea, de altfel, într-un alt context, într-o manieră tranșantă: „Libertatea de expresie este un drept universal, aplicabil tuturor. Au dreptul să se exprime și cei care știu ortografie, și cei care nu știu, și cei care îndeamnă la libertate, și cei care cer suprimarea ei.”

Și în cazul doamnei profesor-politolog, dublul-standard este evident: cei „vaccinați cu creștinismul” au datoria să respecte dreptul la expresie al artistului care batjocorește „estetic” numele și imaginea Mântuitorului, dar nu au libertatea propriilor opinii în domeniul politicilor sanitare pentru că, pesemne, nu-s suficient de „artistice” și nu-s exercitate prin punerea în scenă a unor episoade de sex oral.

5. Și ajung, în fine, la ultima nedumerire: de unde atâta înverșunare și atâta pizmă, și atâta patimă cu care sunt tratați „analfabeţii sanitari”, „vaccinații cu creștinismul”, „colportorii”, „tăietorii de gogoși”, „negaționiștii”, „antivacciniștii”, „conspiraționiștii”, „covidioții”, promotorii de „inepții”, „instigatorii” la „ne-distanțare” și, în general, „turmele de oi care se iau după ei”? Mă gândesc că întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât asemenea etichete aplicate unor păcătoși ai îndoielii vin din partea unor fini și dilematici cărturari. În căutarea răspunsului, mă rătăcesc în tot felul de supoziții.

Să fie, oare, ura de clasă ori aversiunea pentru aceia care-s „inferiori” pentru simplul motiv că nu fac parte din casta aleasă să judece și să-și dea cu părerea, ci-s damnați doar să execute și să se supună orbește? O fi disprețul față de îndrăzneții care pun la îndoială convingerile înțelepților cărturari ori sfaturile „elitei”? Să fie, cumva, mirajul etichetei „conspiraționismului”, bună de lipit pe absolut orice abatere de la dogma propagandei oficiale? S-ar afla răspunsul în nevoia disocierii de „tagma proștilor” (a acelora lipsiți de rațiune „elementară”) ori a delimitării de „negaționism” văzut ca „formă periculoasă de naționalism și «nativism» cultural, de refuz obstinat al modernității de tip occidental, ba chiar de populism extremist de dreapta”?

Să fie, eventual, desconsiderarea și lehamitea față de „antivacciniștii” „profitori” care, așa cum zicea profesorul-academician, „distrug o economie […] la care nu aduc nicio contribuție” și pun „relaxarea” înaintea „muncii”? Ori să fie, poate, într-un alt registru, frica de boală și de moarte și nevoia de a explica și boala și moartea prin arătarea cu degetul a țapilor ispășitori? Ori, de ce nu?, ciuda pe „colportorii” care, spre deosebire de „vaccinații cu creștinismul”, nu mor și ei, cum bine știe doamna profesor-politolog, „o dată la trei minute”, fir-ar mama ei de capră a vecinului? Sau o fi, la urma urmelor, atașamentul natural și obligatoriu al finilor cărturari pentru doctrina oficială a puterii, ca garanție a stabilității, gloriei și prosperității personale?

Nu știu, nu-mi dau seama exact. Dacă însă ar fi să mizez pe un răspuns, aș zice că el conține câte ceva din fiecare presupunere: ingrediente amestecate într-un cocktail special, fancy și juicy, sorbit de înțelepții cărturari cu savoarea apartenenței la o castă exclusivistă, educată în doctrina „modernității”, școlită la școala supremației „științei”, conectată ombilical la cuceririle „occidentalismului” și „atlanticismului” și, peste toate, neapărat desprinsă de mizeria, și de urâțenia, și de provincialismul, și de înapoierea, și de obscurantismul acestui loc blestemat numit cu scârbă „România gurilor știrbe”.

6. Nu știu nici cum arată viitorul liberei expresii. Dacă este să mă uit la semne, nu se întrevede prea luminos. Diviziunile sociale par să se adâncească, abordările devin din ce în ce mai ne-raționale și mai încărcate de patimă, iar războiul informațional – tot mai fierbinte. Temerea mea este că ne îndreptăm spre o fază a acestui război în care dezbaterea va fi golită de argumente, iar silogismele vor fi înlocuite de sentințe.

Cât despre condiția „negaționiștilor” din „turma de proști”, „analfabeți sanitari”, „colportori” și „tăietori de gogoși”, anticipez că ar putea să se aștepte la vremuri aspre.

Nu este exclus ca, în „noua normalitate”, sincera lor credință în libertatea expresiei să fie aruncată la coș de convingerea noului iluminism că free speech is hate speech (libertatea de exprimare este discurs de ură); ca apelul lor la nenumărate dovezi susținute de oameni de știință serioși și credibili să fie trecut cu vederea pentru că aceste probe nu se ridică la înălțimea unor „enorme evidențe”; ca încrederea lor în garanțiile constituționale care ocrotesc drepturile fundamentale să poată fi oricând nesocotită pentru că, „atunci când avem urgențe medicale, nu ne uităm la Constituție”; ca atitudinea lor să fie lesne calificată „terorism intern”, iar ei, ca disidenți, țapi ispășitori pentru toate relele și nenorocirile care ne amărăsc viața.

Și, dacă nu le place o asemenea perspectivă, să probeze că ea este imposibilă; dacă nu pot dovedi, să-și înghită limba; și, dacă nu-s în stare nici de una nici de alta, să-și pregătească bocceluța cu drepturi și libertăți și să aștepte ca cineva să le sune la ușă.

Autor: Florentin Țuca

Citiți și:
Cenzura și manipularea, armele seculariste care afectează în mod extrem de grav libertatea de exprimare și dreptul la opinie
Cum ni se fură libertatea
Libertatea de expresie în Globalistan: jurnalismul profesionist a murit. Trăiască nucleele de rezistență!

yogaesoteric
25 iunie 2022