Libertatea de expresie în Globalistan: jurnalismul profesionist a murit. Trăiască nucleele de rezistență!

 

 

Suntem în 2018, anul în care guvernele (vezi Germania etc.) caută să cenzureze sau să suprime acele segmente ale presei alternative care sunt considerate „ostile”, „vulnerabilităţi la siguranţa naţională”, diseminatoare de „fake news”. Adică tot ceea ce aşa-zisa „elită” globalistă este incapabilă să controleze într-un fel sau altul. Adică tot ceea ce are ca numitor comun punerea sub semnul întrebării a versiunilor oficiale ale informaţiilor din spaţiul public.

La Davos, George Soros s-a plâns de Google şi de Facebook, chiar dacă deocamdată ambele se pliază pe agenda aşa-zisei „elite”. Dar, dincolo de media care este cenzurată, principala problemă o reprezintă negarea accesului la informaţie a cetăţeanului. Necesară pentru constituirea „Globalistanului“, după cum enunţa termenul Pepe Escobar. Hai să notăm doar că Globalistanul este jumătatea mai micuţă a lumii, dar care conţine afară de Wall Street, serviciile şi aproximativ toată presa mainstream şi televiziunile. În cadrul acestui joc, ţările şi politicienii, fie ei şi şefi de stat, reprezintă doar pionii, fețele vizibile. Adevăraţii păpuşari sunt mai la umbră.

În teorie, rolul presei ar fi acela de a înfăţişa realitatea, nicidecum o imagine ideală şi convenabilă. Corecta informare a cetăţeanului este intrinsec legată de participarea acestuia la viaţa publică, aşa cum necesită democraţia. Vorbim despre o participare în deplină cunoştinţă de cauză. Doar că, în zilele noastre, această deplină cunoştinţă de cauză devine un deziderat tot mai complicat de obţinut din cele mai diverse motive, ce baleiază de la precaritatea învăţământului la imposibilitatea de a prelucra cantităţile enorme de informaţie ce se generează permanent şi mergând până la informaţiile false, partizane, trunchiate puse în circulaţie de diverse entităţi, uneori, tot mai des, chiar de oficialităţi. Aici ar trebui să intervină însă mass-media! Cu o selecţie riguroasă, cu o explicare imparţială şi transparentă a motivelor, contextului şi cu prezentarea informaţiilor în formă „brută”. Ceea ce, desigur, nu se petrece. Adică se petrece dacă ne gândim la WikiLeaks, dar cu certitudine nu atunci când vorbim despre presa tradiţională.

Doar ce am pomenit de WikiLeaks şi deja trebuie să şi adăugăm definiţia formulată de Mike Pompeo, şeful CIA: „non-state hostile intelligence service“ (serviciu de spionaj non-statal, ostil). Adică nicidecum „presă” sau „alternative media” sau orice. Sigur că, într-un mod la fel de excesiv, se poate utiliza şi reciproca: „illegitimate governance“ (guvernare ilegitimă). Şi avem deja imaginea clară a conflictului dintre puterile dintr-un stat democratic.

Întorcându-ne la cetăţean, ca democraţia să fie funcţională, ca cetăţeanul să fie cu adevărat reprezentat de politicianul ales şi de guvernul ţării sale, în mod necesar trebuie să cunoască măsurile întreprinse de cei aleşi, iar la nevoie să îi tragă la răspundere. Cunoaşterea, însă, este mijlocită de presă, care în ultimii ani dovedeşte că şi-a trădat copios misiunea de a fi „câinele de pază” al societăţii, devenind un instrument ca oricare altul din panoplia celor care doresc să mistifice realitatea în scop privat.

Edward. L. Bernays, în Propaganda, notează că „manipularea conştientă şi inteligentă a obiceiurilor şi opiniilor maselor reprezintă un element important al societăţii democratice”. Ca atare, spunea Bernays, democraţia este necesar să fie controlată! Mai exact, rolul principal îi revine presei să facă această lucrare în folosul guvernării, chiar dacă în detrimentul cetăţeanului obişnuit. Şi ce s-a petrecut în secolul care ne desparte de această aserţiune? Păi, în esenţă, doar că presa şi-a construit nişte percepţii dominante, funcţie de „necesităţile” celor aflaţi la putere. De exemplu, dacă armata a fost îndelung prezentată ca fiind instituţia care ne apără graniţele, Constituţia etc., când în decembrie 1989, „patria” a scos armata să îşi împuşte propriii cetăţeni, multă lume a considerat că armata şi-a făcut datoria, apărând țara de elemente periculoase, huliganice. Chiar şi după Revoluţie, Călin Nemeș de exemplu, apărea în presă ca fiind vinovatul principal pentru ceea ce s-a petrecut pe străzile din Cluj pe 21 decembrie 1989.

La fel s-a petrecut şi în Statele Unite! Când povestea dominantă era ocultată, aceea a războiului perpetuu din afara graniţelor, faptul că WikiLeaks a prezentat o filmare brută scursă de Bradley Manning, în care militarii dintr-un elicopter Apache ucid cu sânge rece nişte civili din Baghdad şi doi jurnalişti Reuters (Saeed Chamagh şi Namir Noor-Eldeen), putea trece drept un fapt obişnuit, dacă n-ar fi relevat opiniei publice o nouă percepţie despre ceea ce face cu adevărat armata Statelor Unite în afara graniţelor ţării. Assange a numit asta „crimă colaterală” (Nozomi Hayase – WikiLeaks, the Global Fourth Estate – Libertarian Books – Sweden – p.15) şi a oferit-o publicului, încălcând toate tabuurile societăţii. Mai mult, dincolo de imaginile terifiante în sine, WikiLeaks a adăugat şi fotografiile celor doi jurnalişti împuşcaţi, tocmai pentru a trezi în spectatori fărâma de umanitate care lipsea de prea multă vreme când receptau astfel de ştiri. Şi, implicit, restabilind echilibrul de forţe între guvernanţi şi guvernaţi.

Numai că, regula a devenit ca publicaţiile să decidă pe baza propriilor politici editoriale ce anume să aducă în faţa publicului şi ce informaţii să ascundă / să nu comunice, funcţie de relaţia publicaţiei cu puterea. Nu este o noutate! „Jurnalişti” ca Dan Tăpălagă sau Mălin Bot par să fie cel puţin „jucători” / actori politici, iar când „echipa” lor se află la putere, chiar părţi din această putere, manipulând robinetul informaţiilor în funcţie de nevoile echipei politice cu care se află în strânsă legătură. Dar asta a venit în paralel cu descurajarea cetăţeanului obişnuit să gândească el însuşi faptele prezentate de presă, cetăţeanului fiindu-i oferită nu informaţia ca atare, ci o opinie despre informaţie, parţială, partizană, ce oculta informaţia propriu-zisă. Ca să nu mai punem la socoteală noianul de comentarii care au rolul de a dirija în continuare consolidarea opiniei dorite.

Dincolo de inabilitatea cetăţeanului de a (mai) gândi, mai avem şi inabilitatea lui de a căuta furnizori de informaţie cu autoritate! Adică, dacă în discuţie se află legi ale Justiţiei, poate că un jurist ar fi mai în temă decât un agricultor băgăcios şi cu un limbaj violent sau un matematician. Atunci când presa prefera să prezinte, totuşi, opiniile agricultorului sau matematicianului neavizat, în detrimentul juristului, se pune pur şi simplu de-a curmezişul participării conştiente a cetăţeanului la viaţa cetăţii. Propriu-zis, îi fură cetăţeanului dreptul de a fi informat. Şi, mult mai grav, îl privează pe cetăţean de posibilitatea de a-l lua pe politicianul responsabil la rost pentru actele sale.

După ce televiziunile şi presa mainstream au capitulat în braţele politicienilor, ultima redută a comunicării libere a devenit internetul. Dar şi aici lupta este deja pe viaţă şi pe moarte. Când cetăţeanul din România doreşte să se informeze, presa este abia pe locul 4(!), deci publicul demonstrează că nu este o masă ignorantă, căutându-şi debuşee comunicaţionale inedite. Puterea politică încearcă să ameninţe, să închidă conturi de Facebook, să arunce pe poziţii imposibile pe motoarele de căutare informaţia (cazul Google), să şteargă fişiere video de pe YouTube sau să le clasifice improprii vizionării. Între timp, însă, puzderie de nuclee de rezistenţă continuă să fie active şi tot mai imposibile de redus la tăcere. Nu mai este cazul unui ziar care poate fi închis, nu mai este vorba despre o licenţă ce poate fi suprimată. Să luăm cazul lui Alexandru Petria. Dacă un activist hashtagist de la biroul Facebook din Germania a decis să îi suspende contul de pe Facebook, a scris în Ştiri pe surse, pe blog, peVkontakte sau a dat un interviu în Visegrad Post. Deci, în loc să apară într-un singur loc, a apărut în alte patru locuri. La fel se petrece cu mii de jurnalişti care din varii motive au fost îndepărtaţi din presă, cu blogeri, cu cetăţenii reali, cu şira spinării, care pur şi simplu refuză să mai accepte pumnul în gură din partea corporaţiilor, din partea lui Soros, din partea lui Merkel. Aceasta este adevărata mişcare „rezist“! Şi nu are nevoie de niciun hashtag.

Mulţi dintre cei care se regăsesc astăzi în nucleele de rezistenţă nu sunt jurnalişti, nici n-au fost. Unii sunt doctori, alţii artişti, lideri ai unor mişcări creştine, ingineri, agenţi de pază, contabili, informaticieni, analişti, profesori de şcoală. Nu pot fi controlaţi. Nu au un numitor comun, propriu-zis. Nu activează pe o singură platformă. Sunt pretutindeni. Ei restituie societăţii ce este al societăţii: suveranitatea. Şi, cum glăsuieşte motto-ul celor de la WikiLeaks: „Courage is contagious” (Curajul este molipsitor).


Citiți și:

DEZVĂLUIRI RECENTE DESPRE cenzură, moralitate şi postmodernism

Fără precedent: Parlamentul olandez votează împotriva cenzurii de la Bruxelles

«Golanii din presa noastră». Media alternativă versus media compromisă
 

yogaesoteric
12 aprilie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More