„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată nu se pot lupta cu legendele” (I)

În acest an, la 21 mai, s-au împlinit 8 ani de când istoricul român, profesorul universitar Gheorghe Buzatu, cel mai valoros exponent al istoriei recente și contemporane a românilor, a plecat să-i întâlnească pe Mareșalul Antonescu și pe Nicolae Iorga, colosul istoricilor români. Opera şi activitatea profesorului Buzatu cântăresc mult mai mult decât toată greutatea fărădelegilor nemernicilor și trădătorilor autohtoni, în cei treizeci și unu de ani de așa-zisă „democrație”. În continuare, prezentăm fragmente din scrierile sale cu privire la Procesul Marii Trădări Naționale.

1 iunie 1946 – 25 decembrie 1989 – două blesteme aruncate asupra românilor

Pentru neuitarea celor asasinați la 1 iunie 1946, în anul 1993 a fost ridicată o cruce-monument, care, la insistențele dușmanilor istoriei românilor, în anul 2017 a fost distrusă cu buldozerele. În pofida acestei barbarii și a multor altora, cuvintele cunoscutei piese muzicale a lui Jean Moscopol se aud pentru cei care simt și gândesc românește: „Când țara viața ne va cere/ Noi o vom dărui,/ Când ceasul va sosi/ Noi să plătim vom ști!/ Căci tot ce e românesc nu piere/ Și nici nu va pieri!”

În urmă cu 14 ani, Șerban Alexianu a făcut o încercare de „rejudecare” a sentinței dinainte stabilite din „Procesul «Marii Trădări Naționale»”, derulat sub regie străină la „Tribunalul poporului” din București, în perioada 6-17 mai 1946. În prima fază, „Curtea de Apel Bucureşti a decis că Ion Antonescu nu este vinovat de toate acuzaţiile care au dus la condamnarea sa la moarte în 1946. Instanţa l-a achitat pe liderul României din perioada 1940-1944 şi pe alţi membri ai cabinetului său în privinţa acuzaţiilor aduse în urma colaborării militare dintre România si Germania în aşa numita «agresiune contra popoarelor din Rusia Sovietică»”:

„În 17 mai 1946, «Tribunalul poporului» pronunţa sentinţa în cazul aşa numitului «Lot Antonescu». Pedepsele au variat între 10 ani de închisoare şi condamnarea la moarte. În urma unei cereri formulate, Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei, Curtea de Apel Bucureşti a revizuit unele acuzaţii aduse la adresa acestuia, fiind incluşi în decizie şi mareşalul Antonescu şi alţi membri ai guvernului său. Curtea nu a schimbat însă verdictul de vinovăţie dat în cazul capului de acuzare «crime împotriva umanităţii». Antonescu şi regimul condus de el s-au făcut vinovaţi de deportarea şi exterminarea a sute de mii de evrei şi romi, majoritatea în Basarabia, Bucovina şi Transnistria.

Decizia Curţii arată că «Tribunalul poporului» nu cunoştea protocoalele secrete din pactul Ribbentrop-Molotov – şi consecinţele acestora asupra deciziilor luate de cabinetul Antonescu. Curtea de Apel Bucureşti subliniază că războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei a fost legitim până la înlăturarea iminenţei pericolului militar sovietic. Războiul «preventiv» purtat de România ar fi avut drept cauză legală justificativă starea de necesitate continuă de la frontieră. Aşadar pentru «declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Sovietice şi a Naţiunilor Unite», decisă de «Tribunalul poporului», «Lotul Antonescu e găsit acum vinovat doar parţial».”

Revizuire parţială

„În opinia Curţii de Apel Bucureşti, permiterea de către autorităţile române a pătrunderii trupelor hitleriste în România, în condiţiile pactului Ribbentrop-Molotov, nu întruneşte elementele constitutive ale crimei contra păcii prevăzută în decretul care a stat la baza condamnării lotului Antonescu. Este vorba despre Articolul 1 litera A din decretul Lege 312 din 1945. Acesta îi condamna «pe cei care au militat pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării». Curtea de Apel afirmă că acuzaţia e valabilă doar în privinţa Uniunii Sovietice bolşevice. Revizuirea parţială a acuzaţiilor aduse lotului Antonescu ar putea reprezenta – în opinia istoricului Alexandru Zub – echilibrarea atitudinilor extreme existente în România cu privire la Ion Antonescu”. (Din păcate, nedreptatea și răul au mai triumfat o dată, iar sentința Curții de Apel a fost „revăzută” și anulată – n.a.).

Mareşalul Ion Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta!

Prin excluderea adevărului şi a obiectivităţii, prin reintroducerea relativismului după formule fragile aleatorii, după instaurarea terorismului antiromânesc se poate afirma orice. Certitudine este doar faptul că istoria se bazează numai pe respectarea adevărului istoric, desigur, în măsura în care acesta este accesibil. Una dintre cele mai importante „inginerii psihosociale” ale „rollerilor” contemporani este declararea vremurilor actuale drept conglomeratul unor prejudecăţi depăşite, retrograde şi abordarea unor interpretări partinice comandate, cu pretenţii „ştiinţifice”. Fabricanţii de istorie pot fi efemer convingători, dar teoriile lor nu vor dura decât trecerea „clipei”, nicio secundă mai mult.

Din fericire, există şi istorici oneşti, corecţi şi iubitori ai adevărului istoric: „Cu istoria este necesar să ne împăcăm. Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem, nu vrem, «felia Antonescu» este o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi interesului istoricilor. Pentru că în privinţa legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele.” (Gh. Buzatu)

La 23 august 1944, mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu, a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar, inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, responsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului. După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal (în prima perioadă a detenţiei), a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar – ceea ce nu s-a petrecut în cazul românilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară, unde a fost „judecat” de „Tribunalul poporului”. Au trecut 75 de ani de la punerea în scenă a mascaradei judiciare, aşa-zisul proces al Marii Trădări Naţionale, scopul real fiind „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării”.

Conform „Jurnalelor” Consiliului de Miniştri nr. 188 şi nr. 189/1945 – documente publicate în Monitorul Oficial nr. 38/16 februarie 1945 – construirea „Actului de acuzare” a debutat încă din februarie 1945, perioadă ce se suprapune cu arestarea unora dintre viitorii acuzaţi care se mai aflau în ţară. Atmosfera în care s-au desfăşurat lucrările mascaradei procesuale a fost descrisă amplu în memoriile lui Gheorghe Magherescu, confirmate de volumele Procesul marii trădări naţionale, și de „Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire”, vol. I-IV (Josif Constantin Drăgan), de înregistrările audio, de filmările făcute atunci şi de relatările reprezentanţilor presei străine, prezenţi în acele zile la Bucureşti. În sala unde se desfăşura mascarada puteau avea acces doar deţinătorii unor „invitaţii” speciale, procedură în flagrant conflict cu norma desfăşurării unui proces autentic şi aplicată special pentru întreţinerea unei atmosfere stradale.

În fiecare dimineaţă ori la reluarea şedinţelor, când acuzaţii erau aduşi în sală, gloata din „popor” adusă ca asistență la procesul „democratic” ţipa sălbatic: „Moarte criminalilor; la spânzurătoare!”. Dovezile demonstrează, indubitabil, că „procesul” înscenat de autorităţile române lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi, la comanda Moscovei, a fost unul politic, abject şi injust, urmărindu-se condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944. Cele mai grave acuzaţii aduse inculpaţilor de către „Tribunalul poporului”: „crima de război” şi „trădarea intereselor poporului român” au avut ca refren şi pretext „războiul anti-sovietic”, omiţându-se în mod deliberat faptul că, în vara anului 1940, Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi ocupat o parte însemnată din teritoriul naţional al României. Cu certitudine, documentele vremii dovedesc faptul că la 22 iunie 1941, când s-a ordonat trecerea Prutului, nu generalul Ion Antonescu, ci întreaga naţiune română şi-a exprimat asentimentul, a aprobat războiul alături de Germania, pentru eliberarea teritoriilor naţionale cotropite samavolnic de Uniunea Sovietică.

În justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o probă”. Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat – printre altele – şi „pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război”. Se pare că „tratamentul inuman” a constat în acordarea prizonierilor sovietici a unor norme de hrană egale cu ale soldatului român. După un şir de 56 de întrebări adresate de preşedintele „Tribunalului poporului”, acuzatorul public Ion Stoican a insistat să i se răspundă de ce Mareşalul Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad? Răspunsul demn oferit de Mareşalul Antonescu a rămas fără replică: „Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări este necesar să meargă până la capătul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi”. Conform scenariului şi regiei mascaradei procesuale, Mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat” pentru că ar fi comis toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. A fost condamnat de patru ori la 20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la moarte!

„Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i!”

Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa-numitului „Tribunal al poporului”. Despre refuzul graţierii Mareşalului, poziţia adoptată de fostul suveran Mihai după 1990 a dat naştere unor semne de întrebare majore. Replica fostului suveran – autor moral şi de facto al Trădării Naţionale comise la 23 august 1944 – se poate asimila cu formula „Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i”: „Decizia fusese luată (dovadă că regele Mihai era la curent cu scenariul sovietic – n.a.) încă dinaintea aducerii Mareşalului la Bucureşti (9 aprilie 1946 – n.a.). Şi acum unii vor să spună că eu l-am omorât! Că Mareşalul a cerut graţierea. N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat ar fi refuzat-o. Numai cine nu l-a cunoscut, sau l-a cunoscut în felul subalternului care n-are discernământ când admiră şeful, poate să creadă altceva […] Dacă îl graţiam, Moscova şi comuniştii din România susţinuţi de armata sovietică m-ar fi acuzat de nazism. Dacă nu l-aş fi graţiat, mi-ar fi impus opinia că nu sunt patriot. Oricum aş fi procedat, pe oriunde aş fi luat-o, ar fi fost dezavantajos.”

Așadar, iată cum, în dorinţa de a-şi salva tronul, regele Mihai a trădat Ţara şi Neamul Românesc. Pentru cei nedumeriţi, pentru cei care mai cred în „nevinovăţia” senectuţii sale – cetăţeanul Mihai – întrebăm: cum poate fi numit gestul unui suveran care arestează capul de facto al oştirii sale şi, în plin conflict militar, îl predă inamicului? Şi mai adaugăm: „Un proces judiciar desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”.

Opinia generalului Ioan Dan despre „Procesul Marii Trădări Naţionale” este edificatoare: „Un proces judiciar […] care s-a desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”. În mai 1946, nu au fost condamnaţi doar oamenii, oficialii regimului Antonescu, a fost condamnat un regim, a fost condamnat principiul elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, corolarul gravităţii faptelor comise de Mareşalul Ion Antonescu a fost tăria și curajul său de militar patriot de a afirma demn: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică”.

„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut”. În pofida negaţiilor şi a scepticismului unora, omul contemporan caută adevărul, aşa relativ cum este.

Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici, dintre care se evidenţiază opinia regretatului istoric Gheorghe Buzatu, a fost: „un spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au «cooperat din plin», căci cu toţii au dovedit că au ştiut să moară! […] Filmul execuţiei de la Jilava provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de «justiţiarii» anului 1946, ci faţă de criminalii de război, cum au fost supranumiţi condamnaţii”.

Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redăm un scurt fragment, ar fi necesar să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual astăzi, poate, chiar şi în viitor: „Scump popor român, […] Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei nu va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. și urmaşii dvs. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi”.

Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! […] Mi-ai fost un colaborator credincios şi nu te-ai desolidarizat de mine. Urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc. Mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam”. Lecca nu a mai apucat să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, murind la scurtă vreme, dar mesajul a fost transmis regelui prin colonelul Ionescu, camarad de închisoare cu Lecca.

„Gestul de iertare al Mareşalului către rege, din pragul veşniciei, poate avea o dublă semnificaţie: recunoştinţa pentru o moarte eroică în locul unei existenţe ignobile şi inutile într-o închisoare, dar şi sensul adânc, creştinesc, al omului ce pleacă din această lume cu sufletul împăcat şi liniştit, fără a lăsa în urmă ură şi răzbunare.” Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”. Demnitatea de care a dat dovadă Mareşalul în faţa plutonului de execuţie reiese chiar din ultimele sale cuvinte, pronunţate în faţa plutonului de execuţie: „Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!”.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii – iar aceştia au fost cu mult mai numeroşi – în ţările de sub influenţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria prim-miniştrilor României, constituie încălcarea grosolană și inadmisibilă a oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil, de falsificare brutală a istoriei. Recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate pentru ceilalţi protagonişti învinşi ai celui de-al Doilea Război Mondial este posibilă, dar pentru mareşalul Ion Antonescu este interzisă! Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă.

Până şi „regelui playboy” Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Și ale Elenei Lupescu. Și ale Anei de Bourbon-Parma (niciodată regină a României – n.a.). Oare ale Mareşalului unde or fi? Exprimarea dubitativă ascunde în ea germeni deosebit de destructivi, iar alăturarea unor nomina odiosa – regele Mihai, camarila Trădării Naţionale de la 23 august 1944 şi omologii lor postdecembrişti, nevrednici și condamnabili distrugători ai României – constituie o amalgamare intenţionată, o tehnică a colajului, unde pot fi regăsite deopotrivă personalităţi, dar şi personulităţi, oameni oneşti, dar şi bandiţi de drumul mare. Este o „mlaştină” reprobabilă, unde se mocirlesc „specialişti” de conjunctură, „rolerii” contemporani gen Boia, Cioroianu sau expiraţii gen Neagu Djuvara…

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:
Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu către soția sa Maria
MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: «Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!»

 

yogaesoteric
11 noiembrie 2021