Noii câini de pază ai Puterii. Trădarea oamenilor de cultură şi a jurnaliştilor, deveniţi piese angrenate în strategii de putere şi control…


… de linşaj al „duşmanilor” şi „ocupare” a spaţiului public


„Câinii de pază ai democraţiei” – aşa se alintă jurnaliştii când vor să evoce importanţa presei pentru existenţa unui regim al libertăţii. Şi aşa şi este – teoretic. Presa ar fi necesar să fie mediul care permite exprimare opiniilor alternative, contestatare, care dezvăluie abuzuri şi se constituie în tribuna pentru grupurile sociale defavorizate, marginalizate. Teoretic. Practic, presa mainstream a devenit un câine de pază al Puterii, al ordinii stabilite. Câini de pază care sunt asmuţiţi împotriva unor grupuri sociale răzleţe care trebuie să cadă victime unor politici, câini care linşează la ordin şi reduc la tăcere vocile alternative, independente, incomode.

Boala e lungă, deci grea, şi moartea sigură. Încă din 1932, scriitorul francez Paul Nizan înfăţişa problema în eseul Câinii de pază, atacând filozofii şi intelectualii care, sub pretextul activităţii culturale, se transformaseră, de fapt, în „gardieni ai ordinii stabilite”. Cu câţiva ani înainte, în 1927, Julien Benda amendase Trădarea intelectualilor, acuzând faptul că intelectualii, ce ar fi trebuit să furnizeze un exerciţiu de gândire critic, raţional, al treburilor publice, deveniseră apologeţi ai doctrinelor iraţionale, ai doctrinelor de putere.

Tema a fost „revizitată” într-un documentar ce a făcut furori în spaţiul francez. Noii câini de pază este un film documentar realizat de Gilles Balbastre şi Yannick Kergoat în 2012, inspirat de eseul scris de Nizan, care explorează critic legăturile complice dintre mass-media franceză şi Putere (în sens larg, atât politic, cât şi economic).

Documentarul pleacă de la constatarea că marile grupuri media aparţin unor trusturi economice care sunt legate intim de puterea politică. Câinii de gardă sunt, astfel, jurnalişti, editorialişti, formatori de opinie care, sub titlul excelenţei şi al deontologiei, exercită, de fapt, rolul unor misionari ai puterii: misionari ai „pieţei libere”, ai ordinii sociale neoliberale, ai intereselor multinaţionalelor. Astfel, în documentar sunt demascaţi jurnalişti şi lideri de opinie celebri care fac servicii de PR pentru preşedinţi de stat, şefi de corporaţii, eurocraţi.

O armă folosită des de cei mai combatanţi dintre ei este linşajul verbal. Toate acestea, să nu uităm, venind din partea unora care în imaginea publică au faima unor „independenţi”, mimează libertatea de exprimare şi pluralismul opiniilor. Documentarul tratează cazul francez. Deosebit de interesant şi deloc original este şi cazul românesc. Directori de televiziuni, realizatori sau lideri de opinie celebri au migrat de la o televiziune la alta, schimbând taberele politice, uneori, într-un mod ameţitor. O singură constantă: să fie câinii de pază ai Puterii. Nu contează neapărat a cui putere, ci a Puterii ca mecanism de subordonare, control şi exploatare a unei populaţii de pe un teritoriu clar delimitat.

Câini de pază ai Puterii reale, cea care poate unge sau mazili chiar şi preşedinţi de stat. Un exemplu edificator ne este oferit de Adrian Sârbu şi Cristian Tudor Popescu. Ambii, în 1990, au fost piese de rezistenţă ale angrenajului mediatico-politic ce a asigurat stabilitatea noii puteri iliesciene-feseniste, cu vădite tendinţe filo-moscovite sau, măcar, cu tendinţe de „democraţie originală”.

Nu contează că era Iliescu la vârf, că erau neocomuniştii în control. Conta că vântul puterii reale bătea dinspre acel regim şi acel regim anume era „destinat” să conducă România postcomunistă.
Aşa se face că Sârbu şi CTP au fost mari apărători ai unei puteri care a trimis minerii asupra protestatarilor anticomunişti şi de certă orientare occidentală din Piaţa Universităţii.
Aşa se explică faptul că Andrei Pleşu, cu adevărat un strălucit eseist şi om de cultură, a fost ministru în acelaşi regim, scriind critic despre… dezbinarea produsă de fenomenul Piaţa Universităţii tocmai în ziarul fesenist Adevărul, în zilele Mineriadei.
Aşa se face că filozoful Gabriel Liiceanu a fost cadorisit (tocmai de către prietenul său, atunci ministru) cu cea mai importantă editură din România postcomunistă, care va forma mentalitatea intelectualilor români.

 
Gabriel Liiceanu
și Andrei Pleșu 

Şi, în fine, aşa se face că politologul Vladimir Tismăneanu era un promotor în America al regimului iliescian, după cum a arătat atât de convingător Mircea Platon.

Oameni de media, de cultură, voci credibile. Enumerarea nu este, evident, exhaustivă şi, până la urmă, numele nu sunt esenţiale, ci rolul, funcţia acestora în sistemul de putere. Aceşti reprezentanţi ai lumii culturale şi jurnalistice au fost unii dintre cei mai importanţi câini de pază ai puterii postcomuniste.

Câinii de pază au servit şi alte regimuri aflate în direcţia vântului, în direcţia Puterii reale: spre exemplu, regimul băsescian, „justiţiar”, de strictă dependenţă euro-atlantică. Cu Băsescu aflat în vârf, însă ca element trecător. Cu pilonii „Justiţiei independente”, adică bazat pe doctrina procuroristică a culpabilităţii din oficiu a românilor, „corupţi”, „analfabeţi”, „primitivi”. Adică… „altfel”.

Se observă, însă, o diferenţă în ceea ce priveşte metoda de control social. Regimul iliescian controla societatea prin „linişte”. Consens, uniune naţională – nu erau „valori” pe care ar fi căutat să le impună regimul iliescian, ci o metodă de control, de eliminare a vocilor dizidente (culpabile că sfâşie unitatea şi că sunt conflictuale).

Regimul băsescian a controlat societatea, în schimb, prin conflict. Prin escaladarea urii şi a tensiunii sociale, prin alimentarea propagandei celei mai belicoase, prin amplificarea crizelor, prin aplicarea principiului „dezbină şi stăpâneşte”, prin polarizarea ireductibilă între „ai noştri” şi „restul”, prin culpabilizarea şi linşarea „ţintelor” (persoane sau grupuri sociale), prin elaborarea „listelor negre”, în general, printr-o strategie prin care e absolut imposibilă ajungerea la un numitor comun, la un cadru general acceptat care să garanteze o rezonabilitate publică a opiniilor şi politicilor. Învinge cine are urletul mai străpungător, cine are, de fapt, Puterea reală în spate. Ceilalţi? Să piară, să fie excluşi din spaţiul public!

Strategia băsesciană a fost una a războiului continuu şi a nevoii permanente de duşman. Politica e un război (şi nu invers, cum e normal), iar adversarul trebuie să fie un duşman (Patapievici făcea demult apologia „războiului” schmittian). Mediaticul e şi el un război, chiar dacă informaţional. De aceea ţara arată astăzi ca în regim de război şi ca o naţie sub ocupaţie.

Aceste strategii de putere răvăşesc întregul corp social al naţiunii şi se reproduc în toate straturile sale. Marii dulăi de pază au peste tot maidanezi de pripas care sunt asmuţiţi, la nivelul lor, împotriva celor care… deviază de la „linie”. Sunt câinii de pază ai Puterii, oamenii cheie care asigură ordinea şi disciplina în ţara, care acoperă abuzurile, care îşi linşează adversarii, care compromit libertatea de exprimare şi gândirea critică. Sunt cei care (re)educă românii pentru a fi obedienţi noilor stăpâni şi corporaţiilor. Nu este vorba de convingeri, de viziuni diferite, de valori, nici măcar de partizanat politic. Ci de o strictă dependenţă de nucleul real de putere. Este un fenomen de putere, nu unul ideologic. Vae victis, cum zice latinul… Sau, „îndrăzniţi”…?

PS: Documentarul francez este realmente interesant şi prezintă o situaţie similară în unele puncte cu cazul românesc. Structurile mediatice sunt deţinute de câteva mari corporaţii dar spre deosebire de cazul nostru, aceste corporaţii sunt strict franceze! Toate sunt abonate la contracte guvernamentale şi sunt legate intim de puterea politică – fie de dreapta, fie de stânga. Vedetele jurnalistice ale trusturilor mediatice nu au nicio jenă în a peria şi a slăvi patronatul, live şi cu şeful ca invitat de onoare în platou. Alţii au tarife fixe în schimbul cărora prestează servicii de PR către orice companie interesată. Desigur, astfel de contractări nu sunt publice, iar publicul crede că jurnaliştii îşi fac doar datoria de a „informa”.

Se admite chiar „normalitatea” cenzurii şi a auto-cenzurii. Din punct de vedere socio-economic, jurnaliştii, patronatul şi politicienii fac parte, de fapt, din aceeaşi lume. „Puterea reală” este puterea capitalului. În ecuaţie intervin şi celebrii experţi. Aceiaşi, în număr de aproximativ 30, care se plimbă de la o televiziune la alta (sună cunoscut?). Toţi predică acelaşi slogan, reductibil la 5-6 cuvinte cheie: capitalism, piaţă, globalizare, liberalizare, reformă, europenizare. Evident, experţii sunt prezentaţi în studiourile TV cu funcţiile lor de specialitate (economişti, profesori), nu şi cu poziţiile lor ocupate în cadrul unor companii financiare. Nu care cumva să fie public conflictul de interese.

Ciudat, şi poporul francez pare că suferă de o formă de „primitivism”: nu prea vibrează la discursul liberalizării, este prea ataşat de statul francez. Deci, trebuie „educat”, trebuie să i se „explice”, iar jurnaliştii devin „evanghelişti” ai modelului neoliberal, deplângând totodată rezistenţa francezilor la „schimbare”, „reformă”. Printre starurile media şi experţi se regăsesc şi figurile care joacă rolul „rebelilor”, care, în realitate, se dau pe brazdă, se aliniază, speculând în propriul folos şi al puterii aura lor de „nonconformişti”. În cuvintele cuiva, „sistemul respinge pe oricine nu poate digera”, deci o reală atitudine de rebeliune nu îşi găseşte locul în această structură mediatică.

Pluralismul opiniilor, care, conform doctrinei capitaliste, este rezultatul competiţiei între mai multe trusturi media, este, în realitate, doar o aparenţă: aceiași jurnalişti şi oameni de media se plimbă dintr-o parte în alta, fiind purtători de cuvânt ai aceleaşi „Puteri reale“. În schimb, din cauza logicii capitaliste, informarea devine o operaţie de manufactură care trebuie să producă „bunuri” standard, de larg consum şi cu puţine costuri. Aceste bunuri sunt ştirile, şi cele mai „profitabile” dintre ele sunt cele legate de siguranţa cetăţeanului: trăim într-o lume nesigură, plină de hoţi şi ucigaşi, şi trebuie să ni se repete mereu asta.

Statistic, se observă că ponderea ştirilor despre violenţă a crescut exponenţial, iar cazurile de pedofilie şi alte crime oribile sunt acoperite exhaustiv de TV şi ziare. Evenimentele şi fenomenele sociale şi economice (tratate, altfel, dogmatic şi monocrom) sunt abandonate, iar atenţia se focalizează pe delicvenţă, droguri, imigraţie. Atitudinea faţă de problemele sociale denotă elitism.

Unul dintre invitaţii documentarului menţionat spune:
„Jurnaliştii, prezentatorii se comportă ca nişte elite. Gândesc şi se comportă ca nişte elite care sunt deasupra poporului şi sunt însărcinaţi cu educarea acestuia. Iar a educa poporul înseamnă, evident, a-l face să tacă (a impune tăcerea socială) şi să accepte nedreptatea socială.”
Un altul arată: „clasa socială a muncitorilor este, pentru aceştia, ca o rezervaţie indiană.”
Oamenii din josul scării sociale trebuie să-şi ştie locul şi să li se arate mereu care e acesta…

Citiţi şi:

Războiul împotriva democraţiei şi a libertăţii. S. Alinsky, «Reguli pentru radicali» – regulile machiavelice ale luptei activiştilor ideologici

Jurnaliştii sunt cumpăraţi. Udo Ulfkotte, fost jurnalist german, dezvăluie amploarea manipulării opiniei publice prin mass-media…

 

yogaesoteric
15 martie 209

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More