Noul european: cetăţeanul metisat fizic, hibrid cultural şi inert spiritual
Cum putem vorbi de o naţiune europeană, când acceptăm că Europa este un corolar de naţiuni?
Problema poate fi rezolvată numai în condiţia în care acceptăm toate componentele genului proxim din definiţia clasică a naţiunii. Punctul de plecare este actul de voinţă al naţiunilor de a accepta Constituţia Europei. Dar avem o constituţie a Europei în adevăratul sens al legii?
Să plecăm de la considerentul că elementele integratoare ale oricărei naţiuni se regăsesc suficient în actuala construcţie europeană. Condiţia unităţii teritoriale a unui spaţiu juridic determinat a început să funcţioneze prin Acordul Schengen. Aşa, strâmb şi incomplet cum este!
Extinderea Uniunii converteşte restul spaţiului fizic al Europei teritoriale la aceleaşi reguli: limba engleză stabilită prin articolul 18 este considerată ca limbă de lucru; toate statele componente se obligă să aplice integral principiile democraţiei definite unitar, să respecte drepturile fundamentale ale omului, libertăţile individuale, actul de dreptate şi forţa legii, respectul diversităţii culturii europene rezultată din moştenirea Naţiunilor Unite.
Transparenţa, comunicarea, schimbul de produse culturale, recunoaşterea valorilor specifice, însuşirea comportamentului cutumiar comunitar, sunt tot atâtea resurse de posibili reali în determinarea conştiinţei apartenenţei la civilizaţia europeană. Apoi mobilitatea individuală şi recunoaşterea persoanei fizice în spaţiul comunitar. Şi nu în ultimul rând, acceptarea forţei de muncă migrante interior graniţelor Uniunii, produce interpretarea corectă a partiturii Omului European!
În ce măsură aceste date de intrare sunt operaţionale, putem să avem nuanţe în apreciere. Dar dacă cineva a urmărit cu atenţie ce a însemnat Eurovision în ultimele sale cinci ediţii, a putut cu siguranţă să spună: „ Da! Există o puternică conştiinţă europeană! Avem o Europă, acum putem să creăm şi cetăţenii săi ” (parafrazare după Massimo Taparelli d’Azeglio, 1798-1866, care spunea, după unificarea Italiei: „ Am făcut Italia, acum este nevoie să facem italieni”; a fost prim ministru al Regatului Sardiniei şi a susţinut crearea statului naţional unitar italian).
Cetăţeanul european nu este şi nici nu este cazul să fie o replică a cetăţeanului sovietic. Componentă al unui sistem integrat, cetăţeanul european este prin excelenţă mai mult o valoare cognitivă, un simbol al universului acceptat, decât o entitate individuală în care s-au transferat atributele generale.
De fapt, încercarea de a defini un cetăţean al Europei este caducă şi oarecum lipsită de finalitate. Apartenenţa la Europa nu este calitate ci locaţie.
În vremea Imperiului Roman toţi locuitorii dintre graniţe erau supuşi. Cetăţeni ai Romei erau doar cei consacraţi de imperator, cu drepturi ereditare depline. Deveneau oameni ai Cetăţii şi prin convenţie asupra lor se răsfrângeau toate privilegiile dar şi obligaţiile stabilite prin dreptul roman. Grecii erau cetăţeni ai Atenei, evreii ai Iudeei, cartaginezii ai Cartaginei.
Niciunul dintre dacii de sub administraţia romană nu era considerat cetăţean roman, ci supus al Romei. Ilirii, britanii, germanii, spanii, parţii, nabateenii, grecii, galii, aşijderea. Deocamdată Europa este un administrator de reguli impuse şi nu un instrument de identitate protectoare. Poate cu excepţia intrărilor aeroportuare unde este partajat discriminant pozitiv accesul comunitarilor europeni vis-a-vis de „ceilalţi”.
Locatarul european este un hibrid între cetăţenia naţională a propriei ţări şi titulatura Uniunii. Nici măcar Înalţii Oficiali de la Bruxelles nu au un paşaport al Europei! Aşadar, orice persoană aparţinând Comunităţii Europene, ca naţiune europeană în devenire, ar putea fi declarată cetăţean european, calitate complementară şi nu substitutivă a cetăţeniei naţionale de origine (Constituţia Uniunii Europene, cap. 1, art. 3).
În acest caz, supracetăţenia devine forma de convergenţă a tuturor europenilor la marea familie a comunităţii europene. Încă nu putem spune naţiune europeană. Doar că aici, în această nouă manifestare a condiţiei umane se poate rezolva boala etnicismului şi a minoritarului etnic.
Psihologia minoritarului, mereu frustrat, într-o continuă contestare, violent şi intolerant faţă de colectivismul majoritar, poate fi vindecată de un mediu, paradoxal, indiferent de provenienţa sa etnică. Este începutul creaţiei prin seducţie a neocolectivismului european. Cetăţeanul metisat fizic, hibrid cultural şi inert spiritual! Propaganda elitistă afirmă conviviologia raselor, multiculturalismul şi spiritul liber ateu! Acesta este noul Civism de tip paneuropean.
Civismul, în acceptarea modernă a sensului semantic atribuit reflectă o concepţie, un mod de viaţă angajant în care individul cetăţean îşi asumă responsabilitatea scopurilor comunitare, a politicilor instituţionale favorabile, cu beneficiu pentru binele comun. Civismul pan-european nu poate fi disociat de civismul naţional, de depăşirea barierelor egoiste de grup social şi, cu atât mai mult, de compoziţia etnică.
Obligaţiile morale devin norme de drept civic tocmai pentru că se produce factorizarea existenţei comune prin interdependenţe valorice incontestabile. Iată de ce este necesară interculturalitatea europeană pentru a ne stabili prin definiţie valorile comune inalterabile şi de neconfundat. Nu-mi asum deocamdată această încercare pentru a nu mă substitui minţilor cultivate solidare cu ideea de mai sus şi a produce o sugestionare a alegerii.
Într-o asemenea constelaţie de noi valori axiomatice este necesar să fie produsă o nouă abordare a naţiunii şi naţionalismului corespunzătoare societăţilor particularizate ale Europei.
În ceea ce ne priveşte pot emite această sentinţă: nu poţi fi un european bun înainte de a fi un român bun! Iar a fi un bun român obligă la asumarea valorilor care te identifică în interiorul propriei naţiuni.
Gral. dr. Mircea Chelaru
Citiţi şi:
Sunt un cetățean european second-hand…
yogaesoteric
10 octombrie 2019