O explorare a sensului morții lui Iisus Hristos. Giulgiul din Torino

Ajungem astăzi într-o zonă de explorare ușor inedită: problematica Giulgiului din Torino. Am inclus această temă în ciclul despre sensul morții Domnului pentru că această relicvă ne oferă informații vitale atât despre patimile Mântuitorului, cât și despre Învierea lui.

Giulgiul din Torino este o țesătură din in (aprox 4,30 pe 1,20 m) despre care unii cred că l-ar fi îmbrăcat pe Isus Hristos în cele trei zile în care s-a aflat în mormânt. Întrebarea este ce ne spune știința despre această ipoteză. O poate confirma?

Materialul prezintă o imagine a unui bărbat și niște urme de sânge. Analizele au arătat că sângele a aparținut unui bărbat și că face parte din grupa (relativ rară) AB. Din start, elementele încep să devină interesante odată ce se face comparația cu Sudarium-ul din Oviedo. Acesta este o bucată de pânză despre care se crede că a acoperit fața însângerată a lui Isus după moarte (In 20:7). Șocant este că petele de sânge din zona feței sunt aceleași (aceeași poziție, aceeași formă) pe Giulgiu și pe Sudarium. Este vorba și de același ADN bărbătesc și de aceeași grupă de sânge.

Restul petelor de sânge de pe Giulgiu dezvăluie că victima a murit crucificată, dar într-un mod care o diferențiază de alte zeci de mii de victime ale acestei metode de tortură: se văd urme de sânge în zona capului, de la ceea ce pare a fi fost o coroană de spini; se observă peste 120 de răni de la ceea ce pare a fi fost o biciuire sălbatică; foarte mult sânge curs din coasta stângă străpunsă de o suliță; și rănile la încheieturile mâinilor și la picioare. Similitudinile cu relatarea evanghelică sunt clare.

Imaginea este un element distinct de petele de sânge și nu este creată de acestea. Ea este perfectă din punct de vedere anatomic. Deja din 1898, de când Giulgiul a fost prima dată fotografiat, s-a descoperit că ea este este o perfectă imagine negativă fotografică. Dacă se acceptă ipoteza unui fals medieval, rămâne greu de imaginat o tehnologie medievală capabilă de a imprima pe o bucată de in o imagine negativă, perfectă din punct de vedere anatomic, a unui bărbat. În plus, nu există urme de vopsea sau orice altă formă de prelucrare termică sau cromatică.

De la primele analize se estima că Giulgiul ar data din secolul I, deci aproximativ din vremea lui Isus. În 1978 s-a alcătuit cea mai mare comisie (cu acronimul STURP – Shroud of Turin Research Project) care a investigat vreodată Giulgiul. Estimarea lor: Giulgiul ar proveni din Ierusalimul secolului I. A venit însă datarea cu carbon din 1988, care a dat o proveniență mult mai târzie a Giulgiului: Secolul al XIV-lea. Însă în următorii ani, s-au ridicat voci care au semnalat niște erori metodologice ale acelei analize: chiar dacă eșantioanele au fost trimise la trei laboratoare prestigioase din lume (Oxford, Zurich și Tucson), modalitatea de prelevare a lor a fost problematică: s-au luat probe tocmai din zonele în care s-a adăugat material cândva în Evul Mediu, după ce un incendiu a afectat giulgiul. În plus, s-a vorbit despre contaminarea biologică și chimică a probelor, în timpul și după incendiul medieval.

De atunci, s-au mai făcut patru noi datări, după metode diferite. Este vorba despre testul cu vanilină (estimarea vârstei celulozei pe baza cantității de vanilină), două tipuri de spectroscopie axate pe estimarea gradului de degradare a celulozei și teste mecanice ale rezistenței fibrelor. Primul a dus la o estimare a unei vechimi de 2150 de ani, al doilea și al treilea, cu o marjă de eroare de 6-700 de ani, la datarea Giulgiului între anii 300-200 î.Hr, iar al patrulea l-a plasat cam prin anul 400 d.Hr. Făcând o medie a acestor estimări, ar rezulta o datare aproximativă între anii 283 î.Hr și 217 d.Hr. Este o origine apropiată de data răstignirii lui Isus Hristos, și în orice caz mult mai îndepărtată față de cea postulată prin problematica datare cu carbon.

La aceste analize se adaugă niște dovezi indirecte ce permit deslușirea aproape completă a misterului provenienței Giulgiului.

1. Fosile de polen. Experții au găsit un total 58 de fosile de polen. 45 dintre acestea datează de acum 2000 de ani, din Israel, zona Mării Galileii; 6 din Orientul Mijlociu; două din Edessa (Turcia) și una din Istanbul; restul sunt din Franța și Italia. 13 dintre aceste fosile sunt unice, ele găsindu-se doar în zona Mării Galileii și a Mării Moarte. Se poate astfel deduce că Giulgiul provine din Palestina și că a rămas acolo câteva secole, timp în care s-ar fi putut aduna pe el acele fosile de polen. Apoi el a trecut prin Edessa, Constantinopol și Franța. Aceleași fosile unice găsite exclusiv în zona Mării Galileii se găsesc și pe Sudariumul din Oviedo.

2. Pe ochii cadavrului s-au putut desluși urmele unor monede numite lepta, bătute de Ponțiu Pilat în Palestina în anul 29 și care au încetat să circule la scurt timp după aceea.

3. Sudariumul din Oviedo. Confruntarea Giulgiului și a Sudariumului a dezvăluit peste 120 de puncte identice. Este tot un ADN bărbătesc, aceeași grupă de sânge, aceeași lungime a nasului, aceeași poziție a rănilor de lângă barbă, aceeași pată lângă gură, aceleași pete ale urmelor spinilor. Lichidul de pe Sudarium este compus în proporții cantitative de 1 la 6 din sânge și fluid din edem pleural, adică lichid acumulat în plămâni când un om crucificat moare asfixiat și care iese pe nări dacă trupul este mișcat violent. Se poate chiar reconstitui cronologia utilizării Sudariumului: el ar fi fost pus pe fața victimei când era pe cruce (probabil ca semn de respect față de un decedat); apoi, o oră mai târziu, când a fost dat jos de pe cruce; iar treia oară, 45 de minute mai târziu, când trupul a fost ridicat.

Istoria Giulgiului ar fi așadar aceasta: Isus din Nazaret este condamnat la moarte de către Ponțiu Pilat în anul 30. Biciuit în stilul roman, cu acel flagellum cu bucăți de metal sau de os ce rupeau mușchii și carnea, adus în pragul morții din cauza pierderii masive de sânge, el este încoronat cu spini și răstignit. Pe cruce chinul crește până la paroxism: se sufocă lent sub propria greutate, fiind nevoit să se ridice, cu dureri uriașe, în mâini și în picioare pentru a reuși să respire. Are o sete groaznică, nu își poate controla nevoile fiziologice, spatele sfâșiat de bici îi este lipit de lemnul crucii; soldații și trecătorii îl batjocoresc, îl înjură și îl jignesc. Este complet gol în fața tuturor și nu este exclus, dacă e să dăm crezare mărturiilor contemporane despre ce se petrecea de regulă cu cei crucificați, ca unii să fi aruncat cu excremente în el. Moare cel mai probabil din cauza unei rupturi cardiace, pe fondul asfixiei lente. I se pune Sudariumul pe față, apoi din nou când este dat jos, o oră mai târziu. Atunci lichidul pulmonar îi iese pe nări din cauza mișcării bruște. Este lăsat pe pământ cam 45 de minute, i se pune din nou Sudariumul, apoi este îmbrăcat într-un giulgiu fabricat cu câteva decenii înainte și pus în mormânt.

În următoarele decenii și secole, este de presupus că Giulgiul rămâne în zona Palestinei, fapt arătat de numeroasele fosile de polen din zonă. Reapare apoi în „lumina reflectoarelor” la Edessa. Apar mărturii misterioase despre prezența ba a unei imagini a chipului Domnului – icoană nefăcută de mână, așa-numitul Mandylion, ba a unei imagini a întregului trup, pe care s-ar putea vedea urmele Pătimirii. Relativ rapid, iconografia din Edessa, Constantinopol și apoi din întreaga lume creștină se modifică, chipul lui Iisus fiind reprezentat de acum în mod constant cu trăsăturile pe care le știm: chip semitic, păr lung cu cărare, o șuviță de păr în frunte ce reproduce probabil pata de sânge de pe Giulgiu, nas lung (și rupt în unele imagini – vezi moneda emisă de împăratul Justinian al II-lea), barbă, mustață încovoiată în jos, spațiu fără păr între buza inferioară și barbă; unele imagini reproduc inclusiv ochiul și pometele tumefiate. Mărturiile spun că „icoana nefăcută de mână” ajunge triumfal în Constantinopol (calendarul ortodox are și în prezent, pe 16 august, sărbătoarea sosirii icoanei nefăcute de mână în capitala imperială), de unde va fi furată în timpul cruciadei din 1204 și dusă în Franța, unde va fi identificată precis ca Giulgiul Mântuitorului. În paralel reprezentările lui Isus rămân fidele modelului bizantin, chiar după transformările artei occidentale.

În acest punct intră în discuţie a doua mare enigmă a Giulgiului: cum s-a imprimat imaginea? În 1978, s-a constatat că imaginea a fost cauzată de o rapidă deshidratare, oxidare și degradare a țesutului. Însă totul a avut loc la suprafață, în chiar primul strat al fibrelor textile. Imaginea nu este fluorescentă, deci ipoteza unei radiații termice este exclusă. Mai rămâne doar ipoteza unei radiații de lumină. Așa se poate explica și de ce ea arată ca un negativ fotografic.

Misterul se adâncește: imaginea este prezentă și în zone în care țesătura nu a atins trupul! Deci trupul sau altceva a emis o radiație puternică și uniformă, astfel încât imaginea să se imprime uniform pe Giulgiu. Și încă mai mult: de ce se pot distinge oasele mâinilor? De ce pe partea din față a Giulgiului, imaginea este imprimată de două ori: odată în interior (pe partea care a atins trupul), o dată pe partea exterioară?

Fizicianul John Jackson a emis o ipoteză care poate explica atât prezența imaginii, cât și aceste ultime două caracteristici: vizibilitatea oaselor și caracterul dublu al acestei imprimări. El crede că:
1. Giulgiul a fost expus la o o emisie de radiație ultravioletă în vid venită dinspre trupul învelit. Radiația trebuie să fi durat nu mai mult decât a 40-a miliardime dintr-o secundă, la o intensitate de miliarde de wați;
2. Că în cursul acestei descărcări de energie, trupul a devenit mecanic transparent, iar Giulgiul a colapsat prin trup. Așa s-ar explica de ce oasele mâinii s-au imprimat și de ce imaginea este prezentă pe ambele fețe ale părții frontale. Adică radiația a înconjurat complet Giulgiul, fiind emisă în mod egal din toate punctele trupului, dar a durat atât de puțin încât nu a penetrat suprafața fibrelor.

În 2010, o echipă de fizicieni italieni (Centrul de cercetări Frascati, Universitatea din Padova și Centrul de cercetări Casaccia) a reușit să confirme parțial în laborator această ipoteză. Ei au reușit, cu ajutorul unui laser, să coloreze o țesătură de in. A fost însă vorba de un simplu punct pe o țesătură. S-a estimat că pentru a produce imaginea de pe Giulgiu ar fi nevoie de 14.000 de lasere, acționate de o cantitate de energie ce depășește în acest moment puterea tuturor surselor de lumină ultravioletă din lume. Întrebarea este: cum putea trupul unei decedat să producă așa ceva? Care ar fi „cauzele naturale” ale unei emisii de energie de miliarde de wați, timp de mai puțin de o miliardime de secundă, produsă de un trup devenit transparent?

Suntem astfel la granițele științei, care investighează experimental doar cauzele naturale. Pentru ca toate aceste fenomene să aibă loc, ar fi nevoie de o depășire a legilor fizicii, caz în care știința nu mai poate da niciun răspuns – nici da, nici nu. Competența ei se sfârșește în acest punct, la granița dintre fizică și „transfizică” sau metafizică. Știința nu poate demonstra nimic din planul care se află dincolo de simțuri și legi verificabile. Pentru ca Giulgiul să poate fi considerat o dovadă a Învierii lui Hristos, este nevoie de saltul subiectiv, existențial, al credinței, caz în care el doar ar confirma un fapt al credinței. Fără acest salt, Giulgiul este doar urmă, semn, mărturie din categoria surselor istorice (deci din cea a științelor „soft”, umaniste) care au rolul de a indica, de a orienta privirea interioară către un eveniment supranatural ce a avut loc în istorie. Cu această categorie de urme se lucrează doar cu ipoteze, cu „credința”, întemeiată rațional, în validitatea acestor ipoteze.

Altfel spus, Giulgiul nu demonstrează validitatea afirmației creștine fundamentale despre Învierea lui Hristos. Și aceasta pentru că nu poate demonstra acest fapt. Iar credința creștină nu are nevoie de Giulgiu pentru a sta în picioare. Dar, pe baza a ceea ce oferă științele „tari”, exacte, despre caracteristicile acestei relicve, se poate afirma cu o certitudine aproape totală, că cea mai puternică ipoteză despre proveniența sa este că acesta a aparținut într-adevăr lui Isus Hristos și că păstrează cu o claritate greu de contestat urmele patimii, morții și învierii Sale. Într-o lume a „noului ateism”, a idolatrizării științei și a transformării ei în oracol de către apostolii săi zeloși, Giulgiul se constituie astfel într-o supremă invitație, formulată tocmai în limbajul științei moderne, la credință.

Autori: Alin Vara şi Christus Victor

Citiţi şi:
Dovezi care înlătură orice suspiciune: ce s-a găsit pe Giulgiul din Torino
Viaţa, personalitatea, misiunea Domnului nostru Iisus Christos – câteva idei inedite (I)

yogaesoteric
27 iunie 2021