O semnificativă trecere de la enigmaticul Duh Sfânt, ce îl asistă în permanență pe Dumnezeu Tatăl, la tainele suflului subtil…

... care, prin intermediul respirației, face întotdeauna să apară o inefabilă trecere către minte şi către conştiinţă

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Metafora plină de taine a „SUFLULUI VIEȚII”, de la efectele fiziologice ale unei funcții vitale şi până la principiile tainice ale vieții şi ale gândirii, este prezentă în nenumărate limbi, nu numai cele în care se exprimă spiritualitatea biblică şi occidentală, ci şi în cele orientale, cum ar fi limba sanscrită sau limba chineză.

În limba ebraică, ruah, care este suflul tainic sau duhul, este totodată o deplasare materială a aerului (el poate fi tradus chiar prin termenul „vânt”) şi în acelaşi timp el apare ca un EFECT ENIGMATIC AL VOINŢEI DUMNEZEIEŞTI. Acest enigmatic efect al Voinței dumnezeieşti omnipotente este o energie feminină manifestată la începuturi de Dumnezeu şi ea reprezintă ENIGMATICUL DUH SFÂNT sau, altfel spus, DUHUL SFÂNT. După cum ştim, acest Duh Sfânt planează deasupra apelor primordiale în textul Facerii biblice în ipostaza de putere feminină manifestatoare, macrocosmică, ce împlineşte de fiecare dată tot ceea ce Voinţa omnipotentă a lui Dumnezeu intenționează să manifeste.

Duhul Sfânt are drept corespondent în limba greacă termenul „pneuma“, iar în limba latină are drept echivalent termenul „spiritus“, care au aceeaşi semnificație concretă. Aceşti termeni au, de asemenea, utilizări figurate filozofice şi religioase care sunt cât se poate de asemănătoare. În tradiția orientală avem cuvântul sanscrit „prana“, iar în limba chineză cuvântul „chi“. Acestea sunt noțiuni tainice care țin de aspecte fiziologice ce se află în legătură cu sfera spiritualului, în ciuda faptului că există mari diferențe față de cuvântul grecesc „pneuma“ şi de cuvântul latin „spiritus“.

Dacă începem această analiză de la aspectul fiziologic, constatăm că „suflul“, „suflarea“ şi mai ales acțiunea care îi corespunde (în limba română „a răsufla“, „a respira“) se referă la inspiraţie şi expiraţie şi la efectele acestora.

Metafora vântului este frecventă în poezie. Respirația celui care doarme este în mod curent evocată şi privită într-un mod poetic.

Pe lângă noţiunea semitică, biblică de suflu (ruah), care este totodată vânt material şi Duh Sfânt sau suflu dumnezeiesc, există în tradiția orientală un principiu diferit, dar comparabil, căci în limba sanscrită este prezentă aceeaşi metaforă a mişcării aerului şi a respirației, care sunt aspecte de bază mai ales în doctrina spirituală a Vedelor şi în anatomia subtilă a sistemului yoga. Termenul „prana“ este alcătuit din prefixul „pra-“, care în traducere românească înseamnă „înainte“; „în față”, şi rădăcina sanscrită „an”, care în traducere românească înseamnă „a sufla“. Dacă privim cu atenție, descoperim că acest semantism pare mult mai complex decât acela al cuvintelor „pneuma“ sau „spiritus“. În mod cert, în limba sanscrită această noţiune reprezintă viața, mai precis mişcarea, atât a trupului, cât şi a minții, a conştiinței, împreună cu multiplele funcții psiho-fiziologice. Toate acestea îşi au corespondența în denumirea sanscrită ,,vayu”, care în traducere românească înseamnă „vânt“.

Prana provine din Macrocosmos şi în universul fiinţei umane această energie misterioasă este promotoarea mişcărilor de tot felul. Ea este în acelaşi timp ghid şi frână a minții şi chiar a conştiinţei, dinamism al tuturor facultăților, însoţitoarea impresiilor senzoriale, distribuitoarea tuturor elementelor de bază care îi sunt necesare organismului şi care fac să apară coerenţă şi armonie la nivelul trupului. Ea este cea care permite emisia vocală sau, altfel spus, cea care face cu putinţă vorbirea; ea este baza auzului şi a pipăitului, izvorul bucuriei şi al vioiciunii, este cea care ațâță, nebănuită, focul digestiv, cea care provoacă uscăciunea, eliminând umiditatea, cea care elimină impuritățile, cea care străpunge canalele (nadi-urile) groase şi fine, cea care modelează embrionul. Ea devine cauza determinantă a prelungirii vieţii atunci când se află din abundenţă în universul ființei umane şi în trup, fără a fi deloc perturbată. Atunci când se manifestă sub forma enigmaticei energii ojas, ce rezultă prin transmutarea biologică a potenţialului sexual în energie misterioasă, ea provoacă în universul ființei umane o mulțime de efecte benefice extraordinare şi declanşează chiar unele minuni atunci când este ridicată şi acumulată în etajele superioare ale fiinţei.

În sfera macrocosmică, misterioasa prana suscită nu numai mişcările specifice ce apar în atmosferă, ci orice fel de mişcare, orice schimbare, orice transformare, orice modificare, orice schimb de forţe şi energii mai mult sau mai puțin subtile care există în întregul Univers (Macrocosmos). Aşa cum despre suflul subtil sau aşa-zisul „vânt“ (vayu) se spune în scrierile sacre că este însuflețitorul şi „Regele întregului univers“ (Rig Veda 10, 168), la fel despre misterioasa prana, care este energia vitală fundamentală, se afirmă în Atharva Veda (X, 4, 15): „Luați aminte că întotdeauna, în întregul Univers, totul se bazează pe suflu, şi toate câte sunt, din acest suflu îşi trag viaţa şi existenţa“. În felul acesta, putem cu uşurinţă înțelege că acest termen (prana) depăşeşte simpla metaforă respiratorie şi corespunde totodată vieții, unei vieți tainice, unei energii motrice subtile (cum ar fi „anima”, care în limba latină înseamnă „suflet“).

Dincolo de toate acestea, în felul acesta este fundamentată revelația despre atman (cuvânt care a trecut şi el, de asemenea, de la sensul de „suflu tainic“ la acela de „principiu absolut, esențial, nemuritor, individual” sau, altfel spus, a fost ulterior definit ca Sine Suprem Nemuritor). Prezenţa sa se face cunoscută în a doua perioada vedică sub denumirea de Paramatman sau Sinele Veşnic şi Absolut al lui Dumnezeu ce există în însăşi esenţa ultimă a Macrocosmosului şi care totodată este Brahman, Dumnezeu Tatăl ce reprezintă marele mister a tot ceea ce există.

În ceea ce priveşte economia universului ființei umane, o triplă folosință transpare: 1) aceea de prana singulară şi absolută; 2) aceea de prana care face cu putinţă inspiraţia; 3) aceea combinată care face să apară apana ce declanşează expiraţia şi, în sfârşit, cele cinci „sufluri tainice“ distincte care sunt numite: prana, udana, samana, vyana şi apana, fiecare având o funcţie distinctă:

  1. Un suflu care gestionează respiraţia şi hrănirea – prana;
  2. Un suflu superior care face cu putință vorbirea şi cântecul – udana;
  3. Un suflu tainic concentrat ce face cu putință digestia şi care este într-o tainică legătură cu focul subtil – samana;
  4. Un suflu aşa-zis dispersat care comandă mişcările sângelui, declanşează procesele de transpirație şi acţiunile specifice ale muşchilor – vyana;
  5. În sfârşit, un suflu inferior care gestionează eliminarea excrementelor solide şi lichide, eliminarea fluidelor menstruale în cazul femeilor şi a spermei în cazul bărbatului şi face să fie evacuat, prin naştere, fetusul – apana.

O subtilă şi complexă psiho-fiziologie decurge în felul acesta şi este expusă în anumite texte vedice.

Gestionarea voluntară a acestor „sufluri tainice”, şi în special a primului suflu, prana, constituie cea de a 4-a etapă a sistemului yoga, în viziunea înțeleptului Patanjali: „aceasta este pranayama sau, altfel spus, stăpânirea plină de înțelepciune a energiei subtile prana”.

În străvechiul text yoghin Hatha Yoga Pradipika (II, 2) se spune: „Atunci când suflul (prana) este agitat, mintea este de asemenea agitată. Atunci când suflul este nemişcat, yoghinul atinge în felul acesta cu uşurinţă starea de fixitate a minţii. Iată de ce este necesar să fie într-un mod înţelept controlat şi disciplinat suflul (prana).

Atunci când apare procesul tainic al morţii, cele cinci sufluri subtile părăsesc trupul şi în felul acesta, odată cu ele, sufletul iese şi el din trup. În tratatul indian Vaikhanasa Grihya Sutra se spune: „Atunci când cele cinci sufluri tainice sunt eliberate din funcțiile lor respective şi apoi părăsesc trupul şi împreună cu ele încetează chiar expiraţia şi inspiraţia, sufletul iese şi se îndreaptă către tărâmul pe care îl merită, fiind eliberat prin Voința lui Dumnezeu (Brahman) din trup, care este părăsit întocmai ca un vas ce este golit. Apoi este direcționată, puțin câte puțin, în sus întreaga căldură a trupului. Ea se ridică, la un moment dat, părăsind trupul precum vântul, şi atunci se produce un sunet specific expulzării aerului din gât. În cele din urmă, el scapă din trup şi, fiind liber, iese în Universul lumii de dincolo şi se îndreaptă spre tărâmul unde trebuie să ajungă, în strânsă legătură cu faptele, gândurile şi manifestările predominante pe care le-a avut.“

Pe această cale, care conduce prin noțiunea lărgită de „suflu tainic“ de la fiziologic la sacru, etapa finală a vieţii ființei umane poate să ducă la descoperirea unui Principiu suprem, care nu este altul decât Dumnezeu. Iată ce spune un text indian: „Acest tainic suflu vital central este, fără îndoială, Indra. Acționând într-un anume mod din centru, el dinamizează şi «aprinde» prin puterea sa (indriya) celelalte sufluri vitale; şi pentru că le dinamizează şi le «aprinde» (indh), el este numit «cel care aprinde» (indha). El a primit, astfel, numele tainic Indra, deoarece zeilor le place mult ceea ce este misterios şi ascuns.“ (Shatapatha Brahmana 6, 1, 1)

În limba chineză, ideograma care corespunde cuvântului „chi” este formată din alăturarea altor două ideograme. Prima dintre ele desemnează, la modul foarte concret, orezul (una dintre sursele principale de hrană în cadrul civilizaţiei chineze), iar la modul general ea semnifică „sursa de viaţă şi de energie a oamenilor, a animalelor precum şi a tuturor celorlalte ființe vii“. Cea de-a doua ideogramă care alcătuieşte termenul „chi” este formată din trei linii orizontale şi are sensul de „abur”, „suflu vital”, „nor”, „energie” etc. Astfel, prin alăturarea celor două ideograme, termenul „chi“ înseamnă „curgerea inefabilă a ceea ce constituie sursa energiei vitale a tuturor ființelor“.

Termenul „chi” desemnează dincolo de taina suflului, forța vitală ascunsă, iar dispariţia sa înseamnă moartea. Asocierea termenului „chi“ cu termenul „jing“ (care în traducere românească înseamnă „principiu“ sau „natură tainică esențială“), produce termenul „jingchi”, ce corespunde ideii de parte subtilă, tainică a principiului vieții, care mai poate fi interpretat şi ca parte spirituală distinctă de sufletul carnal şi se referă, totodată, la cuvântul chinez „po”, care are o semnificație asemănătoare cu a „sufletelor” vegetale şi animale ale inițiaților greci. În concepția inițiaților chinezi, viața umană este o condensare de chi. Atunci când acest chi este condensat, apare şi se menține viaţa. Atunci când acest chi este dispersat, se produce la scurt timp după aceea moartea.

Fiind, totodată, un principiu tainic, macrocosmic, acest suflu unic, etern, îmbracă toate stările şi este într-o perpetuă modificare. Forța sa însufleţeşte şi totodată face să existe orice entitate individuală: pământul, cerul, ființa vie. Chiar şi atunci când toate aceste individualităţi sunt efemere, ele nu afectează niciodată principiul absolut etern. Acest chi primordial, originar, ce este definit în tradiţia chineză sub numele de yuan chi, este considerat în tradiția taoistă сa fiind sursa cea enigmatică a lui Tao: „Un vânt tainic fără aer, un curent fără apă, o substanță fără încetare generată și renăscută, ce este distrusă şi mereu, mereu renăscută…“. Acest chi se află în orice fiinţă vie, există în cer, este prezent în astre, în pământ, în foc şi în apă, care au toate „suflu tainic” chiar şi atunci când nu au viaţă. Acest chi este omniprezent în Univers şi este mereu în mişcare. El poate, astfel, să fie identificat cu suflul cel tainic ce este cunoscut de yoghini sub numele de prana.

În nenumărate credinţe, suflul tainic uman este adeseori asociat într-un mod intim cu sângele şi joacă un rol esenţial pentru anumite manifestări vitale. El este numit uneori „suflet”, iar alteori „spirit“. În tradiția Samo ce există în Finlanda, suflul reprezintă sufletul principal şi rezidă, într-un mod tainic, în inimă. La acest popor, unitatea scheletului, atât la animal, cât şi la om, este o garanţie a unității ființei: în felul acesta, zeii pot, atunci când vor, să reconstituie carnea sa şi să îl anime cu acest suflu tainic.

Ideea unui suflu vital sau a mai multor ,,sufluri tainice” este exploatată într-o manieră elaborată la mai multe popoare, unde sănătatea şi boala depind de prezența sau de dispariţia unei părţi din cele 19 sufluri ce animă sufletul şi care în unele tradiții este necesar să fie menținute sau este necesar să fie recuperate prin anumite modalități adecvate, ce constituie totodată procedee terapeutice.

În Europa, alături de conceptele greceşti şi latine metaforice, respectiv pneuma şi spiritus, valoarea primară a „suflului tainic“ rămâne esențială în credințele care există, atât înainte, cât şi după apariția creştinismului. Există o aceeaşi asimilare a inspirului şi a expirului sub forma a ceea ce am putea numi „respirul” cu o forţă tainică vitală. Aceasta există nu numai în lumea ebraică, ci şi în cea islamică. Iată un exemplu semnificativ din poezia persană: „Între starea de credinţă puternică şi starea de necredinţă, separarea o face un suflu. Între certitudine deplină şi îndoială, separarea o face un suflu. Fii întotdeauna bucuros atunci când trăieşti din plin prin intermediul suflului prezent, ce te face să trăieşti, căci viaţa însăşi este prezentă în suflul care există în această clipă şi după aceea trece.“ („Ruba’iyyat“ – Catrenele lui Omar Khayyam)

În timp ce tradiția ebraică foloseşte termenul „ruah”, care înseamnă „suflu“ sau „Duhul Dumnezeiesc“, în limba arabă coranică există cuvântul „rîh“, care în traducere românească înseamnă ,,suflu tainic“, „vânt“, şi de asemenea există cuvântul arab „ruh“, pe care îl putem traduce în limba română atât prin „suflet“, cât şi prin „minte“, dar care păstrează ideea de emanaţie enigmatică subtilă, ce provine de la Dumnezeu. Despre acest suflu tainic se afirmă că este transmis de îngeri pentru a fi apoi insuflat în om.

Observarea de către om, încă din timpuri imemoriale, a unei relaţii extrem de complexe şi intime între respirație (şi, de asemenea, pulsaţia cardiacă) şi viaţă a condus la concluzia că dispariţia acesteia declanşează, apoi, moartea şi a condus, printr-o mulțime de dezvoltări ulterioare, la apariția gândirii mitice şi raționale, făcând să apară noţiunea de emanaţie, de efluviu tainic al vieții, de forţă vitală şi chiar de putere dumnezeiască.

Anexa D, din lucrarea Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA!!!”

 

Citiţi şi:
Duhul Sfânt (Sfântul Duh) (I)
Pranayama sau cum putem să ne branşăm la izvorul nesecat al energiei universale

 

 

yogaesoteric
9 aprilie 2021

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More