O teorie controversată: proveniența extraterestră a ADN-ului uman
Unele dintre marile mistere ale istoriei au fost rezolvate în ultimii 40 de ani, chiar dacă această cunoaștere este împărtăşită de puţine persoane. A pretinde în continuare, într-un mod prostesc, că diferite construcţii antice magnifice, cum sunt și piramidele de pe platoul Gizeh de lângă Cairo (Egipt), au fost concepute şi realizate de către oameni care – în conformitate cu afirmaţiile ştiinţei „atotcunoscătoare” – se aflau atunci într-un stadiu primitiv de dezvoltare şi gândire, reprezintă apogeul orgoliului omului modern. Pe de o parte ni se spune că în acea perioadă fiinţele umane abia ieşiseră din peşteri, trăind şi călătorind în triburi răzleţe, iar pe de altă parte aceleaşi triburi se pare că au proiectat şi construit un ansamblu arhitectural (piramidele de la Gizeh) care nici măcar în prezent nu poate fi realizat, prin mijloacele tehnologice actuale.
Informaţiile despre interacţiunile civilizaţiilor umane cu cele extraterestre în trecutul omenirii şi chiar în prezent abundă. Erich von Daniken, în cartea sa Carele Zeilor, a prezentat numeroase dovezi arheologice în susţinerea ideii că Pământul a fost vizitat adeseori în trecut de extratereştri, care au împărtăşit oamenilor o parte dintre cunoştinţele şi tehnologia lor. Daniken a fost mai apoi urmat de o pleiadă de alţi scriitori care au împărtăşit aceeaşi idee, aprofundând studiile şi observaţiile în acest domeniu. Lucrările acestor autori sunt greu de acceptat de ştiinţa modernă, pentru că ele susţin – pe bună dreptate şi cu dovezi de multe ori incontestabile – elemente istorice care sunt negate cu îndârjire de concepţia lumii moderne: vechile civilizaţii ale Atlantidei şi Lemuriei, provenienţa civilizaţiilor Egiptului şi Sumerului din Atlantida, precum şi ingineria genetică a ADN-ului uman. Cel mult, toate acestea sunt considerate ca fiind mituri sau legende.
Gama largă de aspecte care sunt puse în discuţie atunci când abordăm acest subiect poate fi sintetizată în două mari grupe de probleme:
1. cum a apărut şi cum s-a dezvoltat viaţa pe Pământ (se ştie demult că teoria darwinistă a evoluţiei şi teoria ştiinţifică modernă asupra originii vieţii reprezintă cel mult un surogat de idei şi presupuneri, cu numeroase lacune şi erori);
2. cum au apărut aşa brusc civilizaţiile avansate (ale căror dovezi şi artefacte s-au transmis peste milenii) din stadiul primitiv pe care îl avea umanitatea?
Dacă teoria darwinistă s-ar dovedi a fi corectă, atunci teoria intervenţiei extraterestre ar fi falsă. Desigur, ştiinţa modernă caută să ne convingă de faptul că acest aspect a fost deja demonstrat, dar lacunele sunt atât de multe, încât doar ignoranța majorităţii oamenilor face ca această bizară idee a evoluţionismului să mai dăinuie.
Teoria intervenţiei extraterestre în destinul omenirii include, în general vorbind, ideea pe care o regăsim în primul capitol din Geneză, în care se spune că „zeii” au conceput prima rasă umană. Acolo se spune: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”. Dacă teoria lui Darwin ar fi adevărată, această replică ar fi falsă. Al doilea aspect este că teoria darwinistă nu a fost aplicată doar în biologie, ci ea a fost folosită, de asemenea, pentru a explica dezvoltarea civilizaţiei umane printr-un proces ce a fost denumit „evoluţie culturală”.
În esenţă, teoria lui Darwin se bazează pe un concept simplu: viaţa evoluează încet şi gradat, printr-un proces de adaptare cumulativă la o mare varietate de stimuli exteriori. Darwin a aplicat teoria lui în ştiinţa biologiei şi de aici au preluat-o antropologii, arheologii şi istoricii, care i-au aplicat principiile în cultura şi istoria umanităţii. Dacă această idee ar fi într-adevăr corectă, atunci înseamnă că nu ar trebui să descoperim nicio transformare abruptă în evoluţia omenirii ori în istoria ei.
O cercetare mai amănunţită ne duce însa la o descoperire uluitoare: teoria lui Darwin nu numai că este nedemonstrată, ci ea este şi complet eronată! Cartea Rasa Originară scrisă de Will Hart expune foarte clar aceste adevăruri despre teoria lui Darwin, arătând ca ea a eşuat exact acolo unde Darwin s-a temut că o va face, adică în fosilele descoperite. În aceste fosile (vegetale sau animale) putem găsi – în loc de confirmări unanime – o multitudine de verigi lipsă. De pildă, opiniei publice i se serveşte doar ideea unei singure „verigi lipsă”, care există la trecerea dintre maimuţă şi om, însă aceasta este complet fals. În realitate, fosilele descoperite indică sute de verigi lipsă şi „goluri” între regnul vegetal, animal şi uman din genunile istoriei şi până în zilele noastre.
Însuşi Darwin se referea la „golul” ce separa plantele care nu fac flori de cele care fac flori ca la un „gol abominabil”, pe care nu a putut niciodată să-l explice prin intermediul teoriei sale. De ce? Pentru că plantele care nu fac flori (cum ar fi ferigile, de exemplu), au existat din cele mai vechi timpuri, de sute de milioane de ani şi continuă să existe şi în zilele noastre. Plantele care fac flori, de pildă trandafirul, au apărut acum aproximativ 150 de milioane de ani şi există de asemenea şi în zilele noastre. Unde este deci evidenţa faptului că feriga a evoluat printr-o serie de modificări lente în trandafir? În conformitate cu teoria darwinistă, plantele cu flori au provenit din plantele fără flori. Dacă acest aspect ar fi adevărat, atunci unde se găsesc verigile intermediare, care fac legătura între cele două tipuri foarte diferite de plante, pe care le găsim şi în zilele noastre? Ele nu au putut fi găsite în fosilele descoperite şi nu există nici în prezent. Prin urmare, teoria darwinistă este imposibilă, dar cu toate acestea ea este impusă cu forţa mentalităţii oamenilor.
De asemenea, oamenii de ştiinţă nu au nicio explicaţie pentru faptul că ambele tipuri de plante (cu flori şi fără flori) cresc una lângă cealaltă. Logica ne face să spunem că primele (plantele fără flori), odată ce au evoluat în plantele cu flori, ar fi trebuit să dispară. Totuşi, ele continuă să existe şi să prospere şi în zilele noastre, alături de plantele cu flori.
Marele punct de interes pentru cei care caută dovezi ştiinţifice ar trebui să fie lucrările lui Francis Crick şi Fred Hoyle, care prezintă adevărul despre originile omului şi despre dezvoltarea civilizaţiei umane.
Francis Crick şi Fred Hoyle
Cărţile lor demontează punct cu punct teoria darwinistă şi arată că în realitate viaţa pe Pământ îşi are originea în spaţiul cosmic. În una dintre cărţile lui, laureatul Nobel Francis Crick şi totodată unul dintre pionierii studiilor realizate asupra moleculei de ADN uman, afirmă fără echivoc faptul că o civilizaţie extraterestră a adus „sămânţa umanităţii” din cosmos. Pe de altă parte, celebrul astronom Fred Hoyle avansa ideea că viaţa a ajuns pe Pământ prin intermediul cometelor sau cu ajutorul sporilor purtaţi de felurite tipuri de unde şi radiaţii cosmice. Faptul trist este că argumentaţiile lor elaborate au fost neluate în seamă de „ştiinţa oficială”, sau chiar ridiculizate.
Istoria, aşa cum este ea prezentată în Biblie, se suprapune peste descoperirile antropologilor şi ale arheologilor. Astfel, în primul capitol din Geneză aflăm că a fost creată o proto-rasă umanoidă, care trăia în sălbăticie ca şi celelalte animale şi vâna în hoarde. Capitolul se încheie prin a spune că „acestei rase i s-a dat orice plantă verde pentru a se putea hrăni”. În al doilea capitol însa ni se spune deja că Adam a fost creat pentru a fi grădinar, iar Eva este creată din coasta lui Adam, după care „zeii” le-au oferit haine şi conştiinţa faptelor lor. Cronologia elementelor din al doilea capitol este însă complet diferită de aceea din primul capitol. Acest fapt reprezintă un punct critic în naraţiunea din Biblie. Nu numai că cele două relatări (din primul şi din al doilea capitol) diferă fundamental, dar în plus aflăm că Adam nu trăieşte printre hoardele de sălbatici şi oameni primitivi, ci este destinat să fie un îngrijitor şi fermier.
Dacă vom compara cele două capitole punct cu punct, diferenţele apar ca fiind evidente: Adam şi Eva nu aparţin rasei despre care se vorbeşte în capitolul 1; capitolele 2 şi 3 din Geneză nu elucidează evenimentele descrise în primul capitol, care este predat la orele de religie în şcoli. Ceea ce este descris în primele trei capitole din Geneză poate fi astfel rezumat: 1. crearea unei proto-rase umane, pre-neanderthalienii şi neanderthalienii care trăiesc în sălbăticie, în peşteri, adunaţi în hoarde sau cel mult în triburi; 2. crearea omului modern Homo Sapiens (Adam), care este potrivit pentru revoluţia agriculturii. Aceasta este istoria exactă care este prezentată în Biblie şi ea concordă cu ceea ce ştiinţa modernă a stabilit despre cronologia pre-istoriei umane. Cu această ocazie se clarifică de asemenea cine sunt „aceia” („noi”) la care se referă Biblia, atunci când afirmă brusc că Dumnezeu era de fapt la plural şi că „ei” au intervenit şi au alterat genetic zestrea vieţii pe Pământ.
Tocmai de aceea se afirmă că aceste elemente stabilesc foarte clar fundamentul teoriei intervenţiei extraterestre în trecutul îndepărtat al omenirii. Arheologia nici măcar nu a ridicat problema cum de au apărut aşa brusc agricultura şi civilizaţiile foarte avansate din Sumer şi din Mesopotamia; cu atât mai mult ea nu a răspuns la numeroasele întrebări stânjenitoare care au apărut pe parcursul timpului, referitoare la o mulţime de descoperiri ce nu au putut fi explicate prin niciuna dintre teoriile moderne „oficiale”.
Din punctul de vedere al gândirii convenţionale a arheologilor şi antropologilor, originea omenirii şi evoluţia civilizaţiei noastre din Epoca de Piatră reprezintă o enigmă. Există deja dovezi irefutabile că locuitorii de atunci ai Egiptului n-ar fi putut construi nici măcar pe departe ceva asemănător piramidelor de la Gizeh, utilizând uneltele, cunoştinţele şi metodele de care dispuneau atunci. Aceste construcţii nu pot fi proiectate şi construite ca atare nici măcar în ziua de astăzi, darmite în acele vremuri. Cu toate acestea, ştiinţa oficială ignoră cu desăvârşire aceste aspecte, ori încearcă cu disperare să dovedească faptul că în realitate acei oameni aveau capacitatea să construiască asemenea coloşi, utilizând ciocane din piatră, frânghii, forţa manuală şi scripeţi.
Pe lângă aceste aspecte fundamentale exista însa altele care merita cel puţin tot atâta atenţie din partea noastră, aspecte care au fost documentate şi demonstrate de cercetări şi studii realizate în ultimii ani. Ele se referă la studiile genetice ale originii domesticirii câinelui şi la dieta omului din perioada paleoliticului şi a neoliticului. Aceste două aspecte par a fi departe de soluţia enigmei ce priveşte originea rasei umane. Şi totuşi, rezultatele sunt surprinzătoare. Până de curând, se credea despre câini (canis familiaris) că provin dintr-o varietate de alte specii canine, cum ar fi lupii, coioţii, câinii dingo, şacalii etc. Cercetări de ultimă oră ale ADN-ului acestor animale atestă însă în mod clar că doar lupul este strămoşul tuturor raselor de câini. Acest aspect ridică însă o serie de probleme dificile. Primul câine ar fi trebuit să fie un câine-mutant. Totuşi, se ştie că lupii sunt foarte sensibili la forma şi structura fiecărui membru din haită şi nu ar fi tolerat niciodată un mutant printre ei. În viaţa lor socială există o constantă testare a capacităţilor exemplarului alfa, pentru că transmisia genetică să fie cea mai puternică. Până în prezent nu s-a reuşit nicio încrucişare mutantă a unui lup.
Prin urmare, aceasta pare a fi cu adevărat o problemă în istoria de demult a omenirii. Dacă presupunem că triburile de oameni primitivi au îmblânzit lupi şi i-au transformat în câini, ne confruntăm de asemenea cu un scenariu imposibil, căci cum ar fi putut şti oamenii primitivi că era posibil să încrucişezi selectiv un animal sălbatic, astfel încât să rezulte un specimen care să prezinte doar calităţile pe care omul le dorea la el? Un câine este întruchiparea doar a acelor caracteristici ale unui lup pe care oamenii le consideră a fi folositoare, atrăgătoare şi sigure. Cum au putut oamenii peşterilor din Epoca de Piatră să obţină această încrucişare genetică dificilă? Această problemă se adânceşte atunci când descoperim că vechii câini de vânătoare ai faraonilor şi regilor din antichitate existau deja în Sumer şi Egipt. Cum era deci posibil ca oamenii primitivi să fi obţinut deja rase pure de câini, specializate pe anumite activităţi?
Mai mult decât atât, câinii şi lupii difereau deja nu doar temperamental, ci şi fiziologic. Un cuplu alfa de lupi se împerechează doar o singură dată pe an, în timp ce câinii au oricând această disponibilitate. Lupii năpârlesc, schimbându-şi blana, pe când câinii nu. Pentru a se ajunge la aceste caracteristici, în mod normal ar trebui să fie parcurs un drum de-a lungul multor generaţii. Cum au reuşit să facă acest lucru oamenii primitivi? Cum explică savanţii transformarea lupului în câine acum mai bine de 100.000 de ani? Rasele pure de câini au apărut brusc în descoperirile arheologice, ca prin magie.
Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte principalele cereale cultivate în agricultură, căci grâul, porumbul, fasolea şi orezul ridică şi ele un set nou de enigme cu privire la provenienţa lor. Cercetările asupra dietei oamenilor preistorici au arătat că aceştia consumau plante cu frunze şi carne. Aceste alimente erau la îndemână şi nu necesitau preparare complicată. Problema cu recoltele de cereale în acele timpuri era că boabele lor erau atât de mici, încât nu erau prea atractive. În plus, ele necesitau o atenţie specială, etape diferite până la obţinere, precum şi procesare îndelungată prin fierbere. Aceasta era deja o tehnologie pe care omul primitiv din Epoca de Piatră nu o avea. Motivul pentru care cerealele trebuie gătite este acela că sistemul digestiv uman nu este potrivit pentru a le digera aşa cum trebuie dacă ele sunt ingerate crude. Prin urmare, oamenii din paleolitic nu se bazau pe ele. Aceasta înseamnă că hrana ce conţine cereale are o provenienţă mult mai recentă. Dar, dacă oamenii primitivi nu foloseau cerealele în hrana lor, atunci cum au putut ei să încrucişeze şi să obţină speciile cunoscute astăzi? Fără nenumărate generaţii de încercări şi experimentări – bazate pe o profundă cunoaştere a agriculturii şi a geneticii plantelor – este practic imposibil să se realizeze aşa ceva.
Ştiinţa oficială încearcă să explice evoluţia hoardelor primitive de vânători nomazi în triburi sedentare care se ocupau cu agricultura afirmând că aceştia au descoperit culturile de cereale în mod accidental. Aceasta nu explică însă cum au fost în stare oamenii primitivi care au făcut aceasta, să selecteze cele mai bune specii sălbatice de cereale pentru a le folosi mai apoi ca bază a revoluţiei agriculturii. Există mii şi mii de plante sălbatice ce au potenţialul de a fi transformate în culturi agricole. Cum se face însă că oamenii primitivi, lipsiţi practic de orice experienţă, au putut alege cele mai bune şi eficiente specii pentru a le încrucişa şi pentru a obţine recolte masive şi foarte hrănitoare?
Acesta reprezintă un gol serios în cunoaşterea istoriei. Ceea ce ni se cere să credem este că oamenii primitivi din zorii civilizaţiei noastre, care în mod evident erau lipsiţi de orice experienţă în domeniu, au fost totuşi capabili să selecteze şi să încrucişeze cele mai bune specii de plante sălbatice pentru a obţine astfel cerealele cunoscute astăzi. Cum ştim că acest fapt este adevărat? Pentru că noi cultivăm chiar şi în zilele noastre exact aceleaşi tipuri de cereale pe care ei le-au cultivat în urmă cu 5000 de ani, deşi agricultura s-a dezvoltat continuu, atât în metode cât şi în posibilităţi.
Întrebarea fundamentală este: unde se află antecedentele şi unde sunt predecesorii tuturor acestor transformări? Să ni se arate în aceste cazuri etapele lente pe care le presupune şi pe care le afirmă teoria darwinistă. Cum se explică deci apariţia bruscă a speciilor alterate de cereale sau a metodelor inginereşti extrem de avansate de construcţie în zorii civilizaţiei umane? De unde cunoşteau oamenii primitivi metodele de inginerie genetică a plantelor sau de construcţie planificată a oraşelor? Cum au putut să iasă oamenii cavernelor direct din peşteri şi din colibele lor de lut şi să intre în construcţii monumentale, precum ziguratele sau templele magnifice din antichitate, ori să folosească băi comunale, sisteme de canalizare, cuptoarele de pâine sau procese complicate metalurgice? Unde se află dovada – adică verigile lipsa – care demonstrează că teoriile ştiinţei oficiale sunt confirmate de descoperirile arheologice, încadrându-se în standardele bunului simţ şi ale logicii?
Misterul se adânceşte însă şi mai mult atunci când scrierile şi textele provenite de la primele civilizaţii dezvoltate ale omenirii (Sumer, Mesopotamia, Egipt sau Peru) afirmă unanim că toate aceste realizări de excepţie nu le aparţin lor, ci „zeilor” care au venit la ei şi i-au învăţat cum să procedeze sau le-au adus aceste tehnologii. Este contrar specificului şi naturii firii umane să acorde credit altcuiva pentru ceea ce ea însăşi a făcut. De pildă, vechii egipteni au lăsat înregistrări fidele a tot ceea ce au realizat în toate domeniile. Cu toate acestea, în toată istoria lor înregistrată, veche de 3000 de ani, nu găsim nici măcar o singură referinţă legată de motivul pentru care au construit piramidele sau despre felul în care au făcut-o. Ştiinţa, savanţii şi arheologii caută să ne convingă de faptul că piramidele au fost construite ca morminte pentru faraonii timpului.
Acestea, precum şi numeroase alte erori fundamentale ale ştiinţei moderne sperăm să fie îndreptate în scurt timp şi să se demonstreze prin dovezi clare ce s-a petrecut în zorii omenirii.
Citiți și:
Este istoria omenirii scrisă de civilizaţii extraterestre?
Enigme uluitoare: Omul nu a fost niciodată primitiv
O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (1)
yogaesoteric
27 octombrie 2018
Also available in:
Français