Occident, 2019: sub asediu, în căutarea suveranităţii (IV)

 

Citiți a treia parte a articolului 


Arena axiologică: Hanibal ante portas, sau intra muros?

Ne aflăm astăzi în a doua etapă a globalizării, care urmează firesc primei, declanşată de puterile maritime vest-europene în secolele 17-19, pe aripile descoperirilor geografice, capitalismului, revoluţiei industriale şi colonialismului clasic. După cum state puternice cu civilizaţii milenare (India, China, Japonia etc.) nu au putut „scăpa” atunci primei etape a globalizării, nici statele occidentale, inclusiv cele puternice, nu vor putea scăpa acum efectelor contra-valului aceluiaşi fenomen, care acţionează însă acum dinspre Est (şi Sud) spre Vest (şi Nord), pe coordonate geopolitice parţial schimbate. Geografia nu mai este o barieră majoră, capitalismul este mult mai vibrant în Orient decât în Occident (unde marxismul aparent înfrânt în 1989 – 1991 îşi trăieşte cameleonic o nouă tinereţe), marile puteri asiatice sunt în primul pluton mondial al inovaţiei ştiinţifice, cercetării şi avansului tehnologic, chiar dacă nu au depăşit SUA la acest capitol, iar forţa militară masivă şi decisivă pur şi simplu nu mai poate fi folosită de Occident la fel ca înainte de 1945, decât cu riscuri majore şi costuri prohibitive.

Ce se poate reţine din „actul 1ˮ al epopeii globalizării este că India a rămas indiană, China a rămas chineză, Japonia a rămas japoneză etc., nu pentru că au fost atunci superioare militar Occidentului, nu pentru că au putut bloca primul val al globalizării, nu pentru că au putut bloca complet accesul străinilor pe teritoriile loc, ci pentru că au reuşit, dincolo de toate eşecurile lor, să-şi păstreze nucleul valoric-identitar intact, sau cel puţin nu semnificativ alterat. Suveranitatea nu s-a putut apăra nici cu sute de ani în urmă exclusiv prin mijloace militare şi poliţieneşti. Cu atât mai puţin este posibil astăzi, iar întrebarea principală pe măsură ce ne apropiem de încheierea „actului 2ˮ al globalizării este dacă Occidentul va rămâne occidental sau va deveni doar o referinţă geografică şi cardinală, eventual terenul de competiţie al altor zone de putere şi civilizaţie.

Arena de luptă principală – Colosseum-ul în care se joacă azi soarta democraţiilor liberale de tradiţie occidentală – este cea axiologică. Dacă Occidentul ar apăra, la modul serios, prin politici transpuse în legi aplicate ferm în teren, valorile pe care (şi prin care) s-a clădit, globalizarea nu ar fi o problemă, nici imigraţia, nici (cu unele excepţii) terorismul. Suveranitatea nu se mai pierde azi la frontieră, prin năvălirea unor armate statale de milioane de soldaţi, ci în chiar inima cetăţii, unde valorile de nucleu, care dau consistenţă, stabilitate, identitate, şi motivaţie, sunt atacate tot mai mult, sub ochii unor elite suspect de tolerante, exact acolo unde nu ar trebui să fie. A fost uitată undeva pe parcurs o lecţie fundamentală de la începuturile Occidentului: toleranţa este o virtute pentru indivizi, dar o slăbiciune pentru colectivităţi. În alţi termeni, nu este cazul să fie confundată toleranţa faţă de aproapele nostru, cu toleranţa faţă de vicii şi încălcarea legii.

Elitele occidentale, mai ales în practica politică a ultimelor 3 decenii, par capabile de orice altceva decât de înţelegerea mizei esenţiale a problemei suveranităţii în apărarea democraţiilor liberale. Politicienii mainstream continuă să insiste, în pofida evidenţelor copleşitoare care arată contrariul, că toate culturile, civilizaţiile şi valorile sunt egale şi „egal îndreptăţite” (idee respinsă în toată lumea extra-occidentală, unde elitele îşi promovează cu mândrie, chiar aroganţă, propriile culturi şi civilizaţii); că democraţia liberală de tradiţie occidentală este universal aplicabilă şi majoritatea popoarelor lumii şi-o doresc ca formă de guvernământ; că drepturile individului şi fanteziile individuale se cer eliberate de orice constrângeri, în timp ce drepturile comunităţilor (începând cu cea mai mică, familia) şi tradiţia pot fi reduse la irelevanţă; că drepturile individului pot fi decuplate de îndatoririle lui sociale; că economiile occidentale pot funcţiona pe timp nelimitat pe baza acumulării de datorie publică şi de deficite bugetare; că imigraţia e bună din principiu şi niciunei persoane din Africa sau Asia care doreşte să vină în Occident nu i se poate refuza acest „drept”; că moneda euro este „bună” pentru Europa şi UE, şi poate fi menţinută în continuare şi fără o uniune politică europeană reală; şi multe altele asemenea.

Într-o carte publicată în 2018 – Republica muritoare: cum a căzut Roma în tiranie – istoricul american Edward Watts argumenta că ceea ce a doborât până la urmă cea mai longevivă şi, până azi, cea mai de succes republică a fost combinaţia internă fatală dintre trei factori care s-au suprapus în secolul al 2-lea î.Hr.: elitele nevrednice, care au început să greşească intenţionat şi să încalce regulile jocului care ţineau statul la un loc; cetăţenii indulgenţi, care au ales calea uşoară de a nu-şi sancţiona elitele rătăcite; inegalităţile sociale şi economice tot mai mari, pe care elitele nu au putut, sau nu au vrut, să le corecteze.

Paralele cu Occidentul actual sar imediat în ochi, fapt cu siguranţă intenţionat de autor: toţi cei trei factori care au „omorât” atunci republica romană sunt prezenţi astăzi, şi joacă acelaşi rol, adaptat la contextul istoric actual, respectiv împing democraţia liberală modernă spre marginea prăpastiei.

O fantomă bântuie Occidentul : fantoma „populismului”

Confruntate cu milioane de revoltaţi (electoral sau public) care s-au săturat de „doctoria corectă politic” ce le este administrată cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, elitele occidentale mainstream – politice, media, academice etc. – au introdus şi impus în ultimii ani în limbajul comun cotidian numele noului mare inamic: „populismul”. Există însă o înțelegere exactă a acestui termen care, prin terminaţia sa periculoasă („-ism”), aduce aminte de alte excese lexicale ale discursului politic din ultimii 200 de ani?

Cele mai multe dicţionare explicative definesc „populismul” ca o abordare socio-politică vizând satisfacerea dorinţelor popoarelor, chiar dacă acestea sunt contrare intereselor lor „reale”. Definiţiile academice ale populismului ridică probleme grave la aplicarea în discursul politic, pentru că induc ideea că popoarele ar putea avea interese „reale” pe care nu le înţeleg prea bine, fiind astfel expuse retoricii manipulatorii a unor politicieni, distribuiţi din start în rolul de „băieţi răi”. Dar nu cumva chiar retorica anti-populistă care se revarsă asupra audienţelor occidentale din (aproape) toate direcţiile riscă să contribuie la şubrezirea suplimentară a fundaţiilor Occidentului modern, deja fisurate? Dacă poporul nu-şi cunoaşte interesele „reale”, la ce mai e bună democraţia, şi cine le-ar putea cunoaşte mai bine în locul lui? Un suveran legitimat prin drept divin? O aristocraţie legitimată prin privilegii dobândite la naştere? O cleptocraţie legitimată prin simpla şansă a ocupării pârghiilor de control şi comandă? Sau, poate, vreo combinaţie între acestea? Chiar sună tentant vreuna dintre aceste alternative?

Actuala frenezie anti-populistă a majorităţii elitelor occidentale frapează, înainte de orice, pentru că la origini, acum vreo 300 de ani, tocmai Occidentul, prin excepţie de la toată istoria universală precedentă, a fost cel care a inventat şi a împins în istorie „poporul”, „democraţia” (în accepţiune modernă) şi „suveranitatea naţională”, concepte cu care noii neofiţi occidentali jonglează în mod iresponsabil, având relativ succes inclusiv datorită faptului că sistemele de învăţământ şi-au abandonat misiunea de a transmite şi valori pe lângă cunoştinţe, preferând să devină platforme ideologice.

Occidentul, aşa cum (încă) îl vedem este înainte de orice produsul gândirii politice din Anglia şi Franţa secolelor 16-18, şi al revoluţiilor americană şi franceză de la sfârşitul secolului 18. Restul sunt detalii de parcurs. Constituţia SUA din 1789, singura din Occident care a reuşit performanţa de a rămâne în vigoare (cu amendamente) peste 2 secole, îşi începe preambulul cu expresia „Noi, poporul…“, care a schimbat cursul istoriei moderne prin forţa ei de impact. La Londra, regele George al 3-lea şi elitele britanice au denunţat atunci „populismul” şi „demagogia” din coloniile nord-americane. După „logica” retoricii dominante de azi, republica federală nord-americană a fost fondată în 1776 pe baze pur populiste: întemeietorii săi au mers până în pânzele albe pentru apărarea intereselor poporului din cele 13 colonii nord-americane ale Londrei, chiar dacă asta a presupus un război de independenţă devastator care a afectat grav, pe termen scurt, interesele aceluiaşi popor. Au contrazis mentalităţile şi practicile dominante ale vremii, conform cărora elitele aveau dreptate aproape întotdeauna, iar restul societăţii aproape niciodată, obţinând câştig de cauză de pe poziţia conform căreia poporul ştie cel mai bine ce interese are, deci nu este necesar să accepte să plătească niciun fel de taxe şi impozite pe munca şi pe proprietăţile lui, dacă deciziile politice care îl privesc nu provin de la instituţii reprezentative care depind direct de votul popular.

Acum 250 de ani acest tip gândire era nu doar „populist”, dar şi vădit revoluţionar. Triumful lui în America de Nord, la sfârşitul secolului al 18-lea, a asigurat Occidentului, în ultimă instanţă, supravieţuirea după cataclismul general din 1914 – 1945. Occidentul – lumea liberă, cum îi plăcea cândva să se auto-intituleze – a supravieţuit după 1945, şi a triumfat parţial în 1991, la finele războiului rece, fără a fi obligat să poarte alt război global „fierbinte”, tocmai datorită inerentului său „populism” – elitele lui ţineau cont, într-o măsură importantă, de voinţa populară, în vreme ce în blocul comunist exista doar gargara propagandistică oficială despre „democraţiile populare” („iliberale” cum se exprimă unii astăzi), dar în realitate funcţionau regimuri ultra-elitiste, bazate pe practici neo-sclavagiste şi neo-feudale, original şi pervers combinate. Regimurile comuniste din Europa Central-Răsăriteană s-au prăbuşit în 1989 nu pentru că democraţiile occidentale au făcut ceva semnificativ sau decisiv în acest sens (cele mai multe nici n-au văzut iminenţa schimbării în analizele lor interne), ci pentru că societăţile pe care le controlau au înţeles, în final, că „populismul capitalist” din Vest este infinit mai empatic faţă de cei slabi şi lipsiţi de resurse, prin comparaţie cu aşa-zisul „umanism socialist” din Est.

Franţa, la foarte scurt timp după SUA, în 1789, a adus în Occident a doua mare contribuţie la construirea democraţiei liberale, sub o altă lozincă de un colosal „populism” – „libertate, egalitate, fraternitateˮ. Elitele vremii au ironizat şi denunţat această lozincă şi, deşi criticile aveau ceva îndreptăţire (de la Alexis de Tocqueville încoace nu puţini au avertizat că „liberatea” şi „egalitatea” nu pot fi simultan promovate politic în mod egal, pentru că în esenţa lor sunt contradictorii), contribuţia revoluţiei franceze la modelul liberal de democraţie s-a impus până la urmă în Europa continentală. Singura excepţie – monarhia britanică, care a ştiut şi a putut să-şi salveze fibra tradiţională – nu face decât să întărească regula.

„Suveranitatea naţională” a fost la lansare un concept revoluţionar, care s-a impus în Occident nu doar prin seria de revoluţii şi războaie din secolele 18-19, dar şi prin acomodarea lui cu tradiţia europeană medievală şi pre-modernă. Înainte de a se umple de indignare faţă de „noile” tendinţele politice din majoritatea statelor occidentale, criticii zilei ar face bine să pătrundă înţelesul cuvintelor din vocabularul politic uzual, şi să nu uite că la naşterea democraţiei liberale occidentale moderne „populismul” a avut rolul de forceps.

Realitatea neplăcută multora este că, în afară de statele-naţiune, nu a fost inventat încă un cadru funcţional pentru democraţia liberală. Democraţia globală, promovată agresiv de grupări marginale, dar foarte influente în Occident, este o inepţie utopică. Eşecul, din păcate tot mai (pre)vizibil, al proiectului integrării politice a UE, respectiv al transformării ei într-o adevărată circumscripţie politico-teritorială suverană, întăreşte concluzia că demolarea statelor-naţiune occidentale riscă să demoleze, la pachet, şi democraţia liberală şi, odată cu ea, şi forma de guvernământ bazată pe domnia legii şi libertatea individului.

Elitele occidentale, inclusiv segmentele lor auto-intitulate „progresiste”, depind vital, în existenţa şi funcţionarea lor, de sisteme naţionale de selecţie, alegere, validare şi protecţie, şi nu pot continua la nesfârşit joaca „de-a universul” şi „de-a deschiderea totală”, decât cu riscul lichidării democraţiei liberale însăşi.

La scara istoriei omenirii, cei puţin peste 200 de ani de viaţă ai democraţiei liberale inventate în Occident reprezintă un experiment foarte tânăr, fragil, izolat, contestat şi detestat de forţe globale puternice şi bine organizate, precum şi de grupuri tot mai radicale din interior. Democraţia liberală este doar o excepţie de la norma istoriei prin care cei puternici şi-au impus discreţionar voinţa – politică, administrativă şi fizică – asupra celor slabi, prin utilizarea forţei statale, economice, a religiei şi tradiţiei. Chiar şi în condiţiile actualului asalt general al inamicilor ei externi şi interni, democraţia liberală încă poate fi salvată în Occident şi în celelalte state din lume ale căror societăţi şi-o doresc realmente ca formă de guvernământ.

Pentru asta, însă, este necesar ca elitele occidentale să iasă din transa în care au intrat acum aproape jumătate de secol şi să revină la politicile bazate pe realitatea cognoscibilă, logică şi pe raţiune, renunțând la utopiile motivate ideologic. Având în vedere că aderarea la NATO (2004) şi UE (2007) au fost pentru România cele mai mari succese internaţionale obţinute după încheierea Tratatelor de Pace de la Versailles (1919) şi Trianon (1920), salvarea democraţiei liberale – implicit a Occidentului în care ne-am (re)integrat recent – este, sau ar fi necesar să fie, o temă de maxim interes pentru toţi românii.


Citiţi şi:

Secretele statului paralel

Daily Mail: Cum agentul lui Rothschild, lordul haosului George Soros conduce lumea cumpărând și intimidând politicieni

 

yogaesoteric
1 iunie 2019

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More