Orice munte poate fi urcat
„Nu se mai poate…” Cu această scurtă propoziţie s-au încheiat, de-a lungul timpului, mii de visuri. În faţa unui obstacol prea mare sau a unei tragedii, renunţarea pare singura variantă rămasă. Sunt însă unii oameni care iubesc atât de mult ceea ce fac, încât nimic nu-i opreşte să adauge „doar dacă…”. Din aceste două cuvinte se nasc curajul şi creativitatea în găsirea de soluţii, iar mai apoi oportunitatea de a transforma şi vieţile altora.
Hugh Herr s-a născut în 1964 într-un mic oraş din statul american Pennsylvania şi este mezinul unei familii cu cinci copii. Provine dintr-o familie cu veche tradiţie americană, unul dintre strămoşii lui fiind cel care a pus bazele comitatului Lancaster. Plecaţi din Germania în urma foametei şi a persecuţiei, strămoşii lui au înfiinţat o comunitate de menoniţi în statul Pennsylvania.
La fel ca tatăl lui, Hugh părea să fie foarte puţin speriat de pericol şi mai mereu adâncit în gânduri. Încă de mic, locul preferat al lui Hugh era pe munte, iar tatăl lui nu părea să aibă ceva împotrivă. Hugh avea doar opt ani când a escaladat masivul Temple (3.544 m), aflat în Munţii Stâncoşi canadieni, iar viitorul lui era promiţător. La 17 ani era considerat unul dintre cei mai buni căţărători din SUA.
În ianuarie 1982, după o escaladă dificilă pe un zid de gheaţă, Hugh şi prietenul cu care escaladase muntele Washington au fost prinși de un viscol ce i-a dezorientat. După trei nopţi petrecute pe munte la temperaturi sub minus 20 de grade Celsius, atunci când deja se pregăteau să moară, au fost găsiţi de salvatori. Erau în stare critică, aproape de hipotermie. Ei au fost salvaţi, dar în misiunea de salvare unul dintre salvamontişti, Albert Dow, murise într-o avalanşă.
În ciuda tuturor eforturilor de a fi salvate, lui Hugh i-au fost amputate ambele picioare de undeva puţin mai jos de genunchi. Luni de zile a trecut prin multiple operaţii şi printr-o recuperare dificilă. „Am plâns în fiecare oră luni de zile. Şi în fiecare zi timp de doi ani. Dar nu mi-am plâns niciodată de milă. Am învăţat asta de la Albert Dow. Niciodată nu m-am victimizat.” Fusese nesăbuit şi nesăbuinţa lui costase viaţa cuiva; nu putea să uite asta. Iar cariera lui de căţărător era încheiată definitiv, sau cel puţin aşa considerau medicii.
Hugh era de altă părere. La scurt timp după ce s-a recuperat, a proiectat de unul singur proteze speciale adecvate pentru escaladă. Le-a realizat din materiale pe care le-a luat dintr-un atelier de maşini. Cu noua creaţie, a reînceput antrenamentele, încântat de faptul că protezele îi permiteau o priză pe stâncă imposibil de atins atunci când avea picioare. Din această perspectivă, accidentul se transformase într-un avantaj neaşteptat: „Mi-am văzut partea biologică lipsă ca pe o oportunitate, o pânză albă pe care puteam să creez”. Protezele puteau fi micşorate sau mărite în funcţie de necesitate. Hugh povesteşte în glumă că le lungea atunci când avea o zi mai proastă, pentru a-şi creşte stima de sine. În zilele mai bune, le micşora, pentru a atrage atenţia. În scurt timp, Hugh a devenit primul căţărător cu amputări majore care putea concura la acelaşi nivel cu sportivi fără dizabilităţi.
În timpul escaladelor şi-a dat seama că poate aduce nenumărate îmbunătăţiri protezelor, doar că anumite cunoştinţe îi lipseau. Puţin interesat de şcoală până atunci, Hugh a mers la facultatea de fizică din oraşul lui. Pasiunea pentru inginerie mecanică l-a dus la prestigiosul Institut de Tehnologie din Massachusetts (MIT), unde a obţinut un master, iar mai apoi la Universitatea Harvard, unde a finalizat un doctorat în biofizică.
Şi-a lăsat cariera de căţărător profesionist pe planul al doilea atunci când şi-a dat seama de lacunele de cunoaştere din domeniul biomecanicii, pe care avea tot interesul şi pasiunea să le umple. Le-a predat ştafeta pasiunii pentru escaladă şi alpinism – pe care o împărtăşeşte cu soţia sa – celor două fiice: Alexandra şi Sage.
Şi-a început cariera de cercetător la MIT şi s-a specializat pe proiectarea protezelor. Pentru că a trecut şi el pe acolo, ştie cât de incomode şi frustrante pot fi unele proteze. Cele create de el au adus îmbunătăţiri considerabile în utilizare. În prezent, Herr este deţinătorul a 100 de patente în domeniu şi nu intenţionează să se oprească. Este de asemenea coordonator al grupului de cercetare biomecatronică şi inovează în domeniul bionicii.
Revista Time a plasat în repetate rânduri invenţiile sale în topul celor mai importante inovaţii în sănătate. „Omul-robot”, aşa cum este numit adeseori, a transformat în bine viaţa a sute de persoane, care pot fi independente datorită protezelor sale. Mai mult decât atât, acestea le redau şi altora visurile, aşa cum i-au fost redate şi lui.
Într-o expunere TED, Hugh a prezentat-o pe Adrianne Haslet-Davis, o dansatoare rănită în atacul cu bombă de la maratonul din Boston. În urma atacului, piciorul stâng i-a fost amputat, iar cariera ei de dansatoare s-a încheiat. În faţa tuturor celor prezenţi, datorită protezei bionice proiectate de echipa lui Hugh, Adrianne a putut să danseze cu graţie din nou.
Eforturile lui nu s-au oprit acolo, iar inovaţiile sale în domeniul roboticii sunt monumentale. Accidentul lui a avut efecte teribile, dar a şi oferit mijlocul prin care viaţa lui şi a altor sute de oameni a fost transformată. Revenind la credinţa creştină a strămoşilor lui şi la motivaţia din spatele cercetărilor lui, Hugh a declarat: „Menoniţii cred în fapte bune. Nu e destul să crezi. Acţiunea este superioară. Este important să îmbunătățești viața ta și a celor din jurul tău.”
Citiți și:
Viaţa şi filosofia lui Wayne Dyer. 11 lecţii importante pe care este binefăcător să le reţinem
yogaesoteric
9 februarie 2021