Părintele Nicolae Steinhardt: Dumnezeu nu ne vrea proşti

Mă furnică pe dinăuntru văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi lașă. Ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.

Când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea.

Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei, şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii.

Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.

„Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Fraza e clară şi regimurile totalitare cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă.

Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor, lui Cezar i s-a substituit Mamona. Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este a lui Mamona, ci mai mult, a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu.

Când pe scaunul de domnie lumească este așezat un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: de îndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional.

Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nicio legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Diavolul: Să încheiem un pact. – Credinciosul: Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu, şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.

Lumina nu este numai Beatitudine ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică armă diavolească.

Autor: Nicolae Steinhardt

Citiți și:
10 sfaturi de la Părintele Nicolae Steinhardt
Părintele Arsenie Boca: «Măi, fraţilor, nu fiţi ca vacile, satana se foloseşte cu viclenie de omul prost»

yogaesoteric
27 noiembrie 2022