Pe 1 mai 1965, Sf. Gavriil Georgianul a dat foc unui portret al lui Lenin, de față cu oficialii sovietici

Părintele Gavriil Georgianul (26 august 1929, Tbilisi – † 2 noiembrie 1995, Mănăstirea Mtskheta) a fost uns în monahism în anul 1955, în plin regim comunist. Viaţa călugărească şi-a petrecut-o vreme de patruzeci de ani prin cimitire, închisori, ori internat în sanatoriile pentru nebuni. A cerşit vreme de cincisprezece ani, umilit, batjocorit şi disprețuit de oameni.

I s-a zis Sf. Gavriil cel Nebun pentru Hristos, iar „nebunia” lui a început pe 1 mai 1965. În acea solemnă zi a comuniştilor, în piaţa centrală din Tbilisi – capitala Georgiei – se desfăşura o mare adunare, fiind de faţă reprezentanţii puterii de stat. În spatele lor, pe o faţadă a clădirii, întinzându-se pe mai multe etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducătorii partidului, Stalin şi Lenin. La un moment dat, în toiul manifestaţiei, când întreaga piaţă era ticsită de oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea discursul, portretul lui Stalin, care avea vreo doisprezece metri, a fost cuprins de flăcări.

Ce se petrecuse? Reuşind să ajungă la intrarea de la etajul întâi al clădirii guvernului, monahul Gavriil deschisese o fereastră, turnase benzină pe spatele portretelor şi le dăduse foc. Portretul lui Lenin a ars şi el foarte curând. Întreaga piaţă a fost cuprinsă de spaimă; mulţimea încremenise de frică şi pretutindeni se aşternuse liniştea. În timp ce chipurile conducătorilor ardeau în flăcări, părintele Gavriil rostea de la o fereastră a etajului doi aceste cuvinte:

„Domnul a spus: să nu-ţi faci idoli sau chipuri cioplite… Să nu ai alţi dumnezei! Oameni buni, veniţi-vă în fire! Cei ce au vieţuit pe aceste pământuri au fost dintotdeauna creştini. Aşadar, voi de ce vă închinaţi idolilor? Toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu! Iisus Hristos a murit şi a treia zi iarăşi a înviat… Dar idolii voştri nu vor mai învia niciodată. Chiar din timpul vieţii lor ei erau morţi…”

Iată cum a mărturisit el însuși despre cum s-au petrecut clipele arestării sale:

„Soldații s-au năpustit asupra mea și m-au târât ca pe Hristos. M-au luat pe sus… Urcam niște trepte și mi-am dat seama că arde clădirea guvernului. Larmă… Au ajuns mașinile de pompieri. Stropeau portretul lui Lenin din toate părțile… Ardea clădirea Sovietului de Miniștri. Am spus: «Doamne, vin! Nu am cum să mai scap de împușcare. Iată, Hristoase! Am visat toată viața să rabd chinuri pentru Tine…» Mă purtau pe sus… Eram îmbrăcat în straie de monah, cu o cruce mare la piept.

Am intrat într-un cabinet ce se afla la etajul al treilea. Acolo ședea un bărbat în costum, împreună cu câțiva generali. Au întrebat: «Acesta-i călugărul care a dat foc portretului și a pricinuit explozia?». Toți erau interesați de mine. Vă puteți imagina ce se petrecea acolo? Toți îmi puneau întrebări. În lăuntrul mea era doar: «Doamne, miluiește-mă!».

Mă rugam în felul meu: «Doamne, Tu ești pretutindeni! Miluiește-mă! Numai Tu ești Domnul meu!», cugetam eu, rugându-mă pentru biserica ridicată de mine, pentru icoanele mele și pentru mântuirea mea. «Nu mă lăsa, Dumnezeule, că nu am pe nimeni afară de Tine! Mântuiește-mă, Doamne!» Mă amenințau cu puștile. Domnul însă nu m-a lăsat, căci dintr-odată am simțit o asemenea putere, precum le-a dat și Părinților athoniți Gavriil și Gheorghe, și lui Simeon Stâlpnicul.

Țineam crucea la piept, iar ei zbierau la mine: «Îți dai seama ce-ai făcut? Nu ai cum să mai scapi de execuție!» M-am ridicat, mi-am făcut cruce și am zis: «Mare ești, Doamne, și minunate sunt creațiile Tale! Conștiința omenească nu poate pricepe minunile Tale.»

Toți au aflat despre cele petrecute, chiar și sora mea din Rustavi. În Tbilisi nu lăsau pe nimeni, căci blocaseră intrarea în oraș. Mă uit la oamenii din jurul meu, și toți – înarmați până-n dinți… Știu că ar putea să mă ucidă pur și simplu. Îi cunosc eu pe comuniștii ăștia – ce fel de câini sunt, cu chip de oameni.

«Ce-ai făcut?», strigau ei. Eu însă le-am spus: «Nimic rău n-am făcut! Omorâți-mă! Împușcați-mă în locul în care i-am dat foc câinelui aceluia, și Domnul va da de rușine cinstea voastră!» Ah, de-ați fi fost de față la interogatoriu! Însuși Șevardnadze a vorbit cu mine și mi-a zis: «Cum ești, Goderdzi? Ce-ai făcut, căci voi fi dat afară din slujba mea?». Eu i-am răspuns: «Nu vă îngrijorați! Mă voi ruga pentru dumneavoastră, pentru comuniști, pentru toți și totul va fi bine.» Unii au început să se îndoiască că sunt nebun. Iar eu gândeam: «Dovediți-mi că sunt nebun sau Înțeleptul Solomon! Întru aceasta și stă Harul lui Dumnezeu: că nu puteți înțelege!» Șevardnadze m-a întrebat: «Nu-ți este foame, Goderdzi?». «Într-adevăr, mi s-a făcut foame!», i-am răspuns. Șevardnadze a zis: «Duceți-l la cantină și aveți grijă de el! Acesta-i un astfel de om, încât dacă cineva îl necăjește, nu scapă de mânia lui Dumnezeu.»

Anchetator a fost un oarecare Țințadze, care era un om bun. «Binecuvântată fie dreapta ta!», i-am spus eu. În acea clipă mi-a apărut înaintea ochilor Svetițhoveli și Samtavro. Pentru ele trebuia să îndur chinuri amare și să le rabd pe toate cu bărbăție. Pentru Abo Tbileli, pe care l-au decapitat arabii și a ajuns mucenic. Pe mine însă mă vor decapita comuniștii! Doamne! Eu sunt cel din urmă mucenic – Bătrânul Gavriil.”

Mărturia sfântului, precum și multe altele se regăsesc în volumul Coroana starețului. Viața și minunile sfântului Gavriil Georgianul

Citiți și:
Kostas cel nebun pentru Hristos
Preotul Mina Dobzeu, care l-a înfruntat pe Ceaușescu

yogaesoteric
19 ianuarie 2022