Pierre Manent: Este timpul să ne trezim!

 

Eugénie Bastié:
Criza la care asistăm pare să readucă în discuție Statul, după ce decenii la rând s-a vorbit numai despre declinul său. Până și președintele Emmanuel Macron a recunoscut că „este necesar să reconstruim suveranitatea noastră națională și europeană”. Asistăm cumva la marea reîntoarcere a ideii de națiune?

Pierre Manent

Pierre Manent: Observăm, în timp ce așteptăm desfășurarea evenimentelor, reîntoarcerea celor mai puțin plăcute aspecte ale Statului nostru. În numele urgenței sanitare a fost instituită în fapt o stare de urgență. În numele acestei urgențe, au fost luate cele mai primitive și brutale măsuri: carantina generală sub supravegherea poliției. Viteza, caracterul general și chiar nerăbdarea cu care acest aparat represiv a fost pus în funcțiune contrastează dureros cu întârzierile, lipsa de pregătire și indecizia politicilor noastre sanitare, fie că era vorba de măști, teste sau tratamente potențiale. Greșelile, chiar și cele făcute dintr-o neștiință inocentă, sunt pedepsite cu amenzi exorbitante. Ne este interzis să ne părăsim casele fără pașapoarte, însă restabilirea granițelor naționale este în continuare considerată un păcat mortal. Nu cred că această criză va reabilita Statul.

Cât despre națiune, ea a fost abandonată, discreditată și delegitimată vreme de două generații – la fel cum a fost abandonată, discreditată și delegitimată orice idee despre politica industrială. Am renunțat la însăși ideea de independență națională. Oh, să nu fii altceva decât o rotiță moale și flexibilă de expertiză specializată în marea rețea a comerțului global! Și mai presus de toate, fluxul nu trebuie să încetinească vreodată! Descoperim acum că suntem dependenți de China pentru aproape tot ceea ce avem nevoie? Dar astfel ne-am organizat… pentru a fi dependenți! Ne-am dorit-o! Credeți că, după ce vom ieși din această criză, slăbiți de distrugerea economică produsă de această criză sanitară, vor fi mulți care vor fi dornici să inverseze această direcție pe care am tot mers vreme de 40 de ani?

E.B.:
Relația dintre omul de știință sau cercetător și omul politic, baza modernității politice, este răsturnată complet de această criză. Pare că încercăm să ascundem deciziile politice în spatele expertizei științifice, dar cu toate acestea, în momentul în care politica încearcă să fie independentă, este criticată de opinia publică. Cum ar fi indicat să vedem această situație? Este o victorie a expertizei asupra deciziei politice, sau este în fapt o reîntoarcere a ceea ce este în esență politic într-un context de incertitudine?

P.M.: În ceea ce-i privește pe experți și oameni de știință, este necesar să fie făcute anumite distincții. Am fost învățați să-i recunoaștem, să-i apreciem și adesea să-i admirăm pe doctorii, infirmierii și cercetătorii noștri. Aceasta a fost o rază de lumină în această primăvară sinistră. Am descoperit de asemenea politica științei, care nu este mai nevinovată decât politica obișnuită. Expertiza nu oferă nicio imunitate împotriva dorinței de putere. În orice caz, pică în sarcina aleșilor să ia decizii deoarece ei sunt cei care sunt responsabili de tot, adică de corpul politic. Este sarcina lor să ia în considerare toți parametrii și să întrevadă toate consecințele acțiunilor lor. Aristotel avea dreptate: politica este regina științelor!

E.B.:
Cum vedeți răspunsul Uniunii Europene față de această criză? Pe un plan mai general, este această criză un simptom al slăbiciunii Vestului?

P.M.: Uniunea Europeană este la fel de slabă pe cât sunt statele care o formează. Uniunea se află în fază terminală. Fie va șchiopăta în forma prezentă, fie se va dezintegra. Ordinea europeană se bazează pe hegemonia germană, o hegemonie care este acceptată și apreciată de restul Europei. Germania se găsește în cea mai stabilă și favorabilă situație în care a fost vreodată. Domină prin simpla prezență. Nu are nevoie să facă vreo mișcare – sau mai degrabă nu este nevoie să facă vreuna. Aceasta este ceva ce președintele Macron nu a înțeles și astfel îi sâcâie pe germani cu cererile sale insistente de proiecte comune. Diferitele națiuni s-au retras în spatele propriilor granițe.

Acesta este sfârșitul fanteziei europene. Nu există vreo aventură fantastică pe drumul acesta european. Fiecare națiune a descoperit caracterul neschimbabil al ființei sale colective. Eliberați de visul acesta frustrant „mereu mai multă Europa”, putem acum redescoperi o anumită afecțiune pentru ceea ce suntem, putem urmări să ne adunăm forțele în caracterul nostru național și să ne îngrijim cu răbdare de propriile noastre resurse – resurse morale și spirituale, militare și economice. Această dorință de a ne redescoperi și reafirma pe noi înșine va fi salvatoare dacă va fi acompaniată de o conștiință lucidă a propriilor noastre slăbiciuni, slăbiciuni pe care le-am cultivat.

E.B.:
Sunteți surprins de ușurința cu care democrațiile noastre liberale au acceptat suspendarea celor mai multe dintre libertățile noastre? Nu este acesta un semn că domeniul exclusiv al „drepturilor” rămâne fragil în fața emergenței dorinței biologice de supraviețuire?

P.M.: Nimeni nu pune la îndoială că pandemia reprezintă o urgență și că în această urgență unele măsuri neobișnuite sunt de neocolit. Dar fragilitatea sănătății umane reprezintă într-un fel o urgență permanentă și îi poate oferi Statului o justificare permanentă pentru o stare permanentă de urgență. Noi vedem acum în Stat singurul apărător al drepturilor noastre. Acum, din moment ce viața este primul dintre drepturile noastre, i se deschide Statului un drum larg pentru puterea sa inchizitorială. Acestea fiind spune, noi ne-am lăsat în mâna Statului cu mult timp în urmă, acordându-i suveranitatea asupra vieților noastre. Această tendință care are deja o istorie a devenit mult mai acută în ultimii ani.

Spontaneitatea discursului public a fost supusă unei cenzuri apriorice, care a avut drept efect excluderea dezbaterii legitime asupra celor mai importante probleme ale vieții noastre comune și chiar ale vieții noastre private. Fie că problema este imigrația sau relația dintre sexe și celelalte chestiuni care derivă de aici, o ideologie comună societății și Statului dictează ceea ce este permis sau nu, care echivalează cu ceea ce este onorabil sau rușinos, nobil sau josnic. Într-un cuvânt, am interiorizat un cod de discurs și expresie, în fața căruia rezistența este considerată periculoasă. În felul acesta, am lăsat în urmă pe tăcute regimul liberal și democratic care era informat, era însuflețit de proiecte colective rivale, și care ne punea în față angajamente serioase, acțiuni comune, bune și rele, eficiente sau falimentare, dar care ne oferea motive pentru a duce lupta cea bună, ocazii pentru dezbateri viguroase și probleme mari care furnizau dezacorduri mărețe.

Acele vremuri fericite s-au dus. Lumea noastră este plină de „victime” care, printr-o voce care e în același timp plângăreață și amenințătoare, susțin că sunt rănite de toată această discuție. Ele văd în regulile gramaticale care guvernează genul o jignire și descoperă insulte homofobice într-o vulgaritate de școlar. Cum ne putem opune noi acum Statului ca gardian al drepturilor noastre în timp ce îi cerem în genunchi să intre cât mai adânc în viețile noastre personale mereu rănite?

E.B.:
Credeți că principiile noastre fundamentele ale liberalismului sunt subminate de această criză? Mai pot fi ele salvate?

P.M.: Ceea ce este subminat sunt principiile fundamentale ale globalismului, numit liberal – adică, competiția tuturor cu toţi sau ideea că ordinea umană apare din reglementarea impersonală a fluxului. Această ideologie a profitat de anumite teme liberale, dar liberalismul pe care ni-l dorim prezervat este ceva diferit. Un regim liberal organizează concurența pașnică pentru a defini și implementa anumite reguli pentru viața comună, și distinge riguros între domeniul politic și cel al libertății economice în cel mai larg sens al termenului, care include în particular libera comunicare a influențelor morale, sociale, intelectuale și religioase. Iar aici se află cheia problemei: regimul liberal presupune cadrul național. Nu a existat vreodată un regim liberal fără un cadru național.

În ultimii ani, regimul nostru a fost afectat de o corupție care a cuprins toate clasele: bogații, din moment ce regimul a favorizat căutarea de privilegii financiare, mai ales în domeniul imobiliar, și a stimulat structura tehnocratică în a întoarce spatele națiunii, uneori până într-acolo încât și-au pierdut simțul binelui comun; săracii au fost descurajați de la muncă prin beneficii sociale fără discriminare. Funcțiile direct legate de suveranitate – militare, securitate și justiție – au fost private de resurse. Astfel, fie ne apucăm să realocăm resurse în favoarea acestor funcții esențiale și să acordăm beneficii celor care muncesc, fie ne vom imobiliza pe noi înșine în administrația unui Stat cu tot mai puține resurse, în timp ce continuăm să dispărem moral și politic.

E.B.:
În timp ce facem tot ce este posibil pentru a salva viețile celor mai vulnerabili, ritualurile de bază care acompaniază viața au fost limitate, chiar abolite. Ce ne spune această criză despre locul morții în societatea noastră modernă?

P.M.: Guvernul și-a luat asupra sa autoritatea, practic, de a interzice ultimul ritual de care suntem atașați – și anume ritualul înmormântării. Împotriva tendinței din ce în ce mai răspândite de a face moartea invizibilă, această măsură a guvernului a provocat întristare, consternare și dezaprobare. Toată lumea poate vedea că ritualurile pot fi reglementate în timp ce trăsăturile lor esențiale se mențin, fără ca participanții să riște mai mult decât se riscă în fiecare zi prin interacțiunea din magazine sau cu reprezentații firmelor de curierat, ca să nu mai vorbim de îngrijitori.

Această ștergere brutală a morții este inseparabilă de îndepărtarea religiei: ați observat că în lista de motive legitime pentru a părăsi domiciliul, „nevoile animalelor de companie” nu au fost uitate, dar nevoia oamenilor de a merge la biserică nu există? Asta invită la reflecție. Cei care ne guvernează sunt oameni onorabili care fac tot ce pot pentru a depăși o criză serioasă. Dar nu au observat uriașul și inadmisibilul abuz de putere ce există implicit în unele dintre deciziile lor. Cum este posibil? În anii din urmă, instituțiile, reglementările și legile care definesc viața comună în Europa au devenit maleabile în fața cerințelor pe care noi, tirani tiranizați de dorințele noastre, le-am avansat. Am băut din cupa cu vinul urgiei, cum spune Scriptura. Am delegitimat instituțiile care ordonează transmiterea vieții iar acum îndepărtăm ritualurile care acompaniază moartea. Este timpul să ne trezim.

***

Pierre Manent este politolog şi universitar francez. Prin activitatea sa, a contribuit la redescoperirea tradiţiei liberale franceze, impunându-se, în Franţa şi la nivel mondial, ca una dintre cele mai importante personalităţi în domeniul filozofiei politice contemporane. Un eurosceptic și un liberal clasic, el a fost numit de The Weekly Standard „cel mai profund dintre filosofii eurosceptici”.

Citiţi şi:

Bernard-Henri Lévy: «Virusul care ne înnebunește»

Filosoful italian Giorgio Agambem despre contagiune și normalizarea stării de urgență

Fostul președinte al Cehiei, Vaclav Klaus: Dacă oamenii nu se opun ne așteaptă o distopie

 

yogaesoteric
24 iulie 2020