Pisălogeală statistică


Am ținut mai demult o conferință în Noua Zeelandă în care am afirmat că, din cauza poliției și a indulgenței arătate de tribunalele din Marea Britanie, un hoț petrece aproximativ trei zile în închisoare; în care caz, întrebarea care se pune este nu de ce sunt atât de mulți hoți, ci de ce sunt atât de puțini.
La această problemă, un avocat isteț din audiență a spus imediat: „nu se pricep la aritmetică”.

La fel s-ar putea spune și despre protestatarii din Statele Unite. Este desigur adevărat că moartea lui George Floyd în mâinile – sau mai degrabă în picioarele – polițistului numit Chauvin a fost groaznică, iar ceea ce a fost probabil mai rău (deoarece a însemnat și ceva mai mult decât psihopatie personală) a fost faptul că trei dintre colegii lui Chauvin priveau. Imaginea unui polițist cu genunchiul pe gâtul victimei, cu mâna în buzunar și cu privirea unui vânător de pradă mare, triumfător nu se uită repede. Avocatul lui Chauvin nu va avea o misiune prea ușoară.

Dar este musai să avem un echilibru în toate, mai ales în mânie și furie. Este ușor să te lași pradă emoțiilor de dragul lor, deoarece sunt plăcute și foarte rapid încetează de a mai fi sincere.

Pentru cetățenii celorlalte țări occidentale, numărul oamenilor uciși de poliția americană este surprinzător, ca să nu spunem mai mult, dar la fel este și numărul polițiștilor uciși.

În termeni generali, un polițist din SUA este de 50 de ori mai probabil să fie ucis decât să ucidă, iar asta fără măcar a lua în considerare că majoritatea uciderilor făcute de polițiști sunt cel puțin prima facie justificate de autoapărare sau de intervenția sau prevenția într-un caz de infracțiune serioasă. Pe baza acestui temei să dăm la o parte doar jumătate dintre aceste ucideri (probabil o estimare grosieră): înseamnă că un polițist este de 100 de ori mai probabil să fie ucis decât să ucidă.

Să presupunem că polițiștii sunt uciși de albi și negri în aceeași măsură în care albii și negrii comit crime în general (din nou o premisă generoasă, adică foarte conservatoare). Asta înseamnă că este de 15 ori mai probabil ca un polițist să fie ucis de un negru decât să ucidă un negru, și, din nou, nu luăm în considerare faptul că multe dintre omuciderile făcute de polițiști ar fi prima facie justificate.

Un negru are un risc de 30 de ori mai mare de a fi ucis de un alt negru decât de a fi ucis de un polițist (iar unii dintre polițiști sunt, desigur, negri). Un alb are un risc de 15 ori mai mare de a fi ucis de cineva, indiferent de rasă, decât de un polițist. Au polițiștii ceva împotriva albilor?

Bineînțeles că majoritatea oamenilor nu se chinuie cu statistica, dar într-un fel mai alambicat știu că sunt adevărate. Asta se vede în remarca onestă dar scandaloasă a Rev. Jesse Jackson, pe care s-ar putea să o regrete acum că a făcut-o, și anume că atunci când se plimba noaptea pe o stradă întunecată s-a simțit ușurat că omul din spatele lui era alb, nu negru.

Nimic din toate astea nu anulează responsabilitatea polițistului care în mod sigur a provocat moartea lui George Floyd. Dar aruncă o lumină tulbure asupra protestatarilor, chiar și a celor pașnici, majoritatea dintre ei neexprimând vreo îngrijorare, nici vorbă de indignare, față de uciderile mult mai frecvente ale negrilor de către negri, sau la rata mai mare de ucidere a polițiștilor. (Rata omuciderilor în SUA este de 5 la 100.000, iar aceea a polițiștilor este de 15 la 100.000).

Acum se poate argumenta că uciderea nejustificată provocată de un agent al statului este mult mai rea decât orice alt fel de ucidere, astfel încât statisticile brute nu se aplică. Îmi pot da seama că argumentul are o anumită forță. Pe de altă parte, uciderea unui agent al legii și ordinii are o anumită gravitate, deoarece subminează însăși legea și ordinea. Iar egalitariștii care țin la sanctitatea (sau cel puțin dreptul inalienabil la) vieții sunt într-o poziție nefavorabilă pentru a pretinde că o crimă este mai rea decât alta.

Totuși, nu cred că protestatarii sunt foarte interesați de subtilități filosofice. Dar de dragul argumentului, să-i lăsăm deoparte pe cei care protestează de dragul plăcerii și al profitului, aceia care se delectează cu zgomotul vitrinelor arse și se înnebunesc după vâlvătăile din magazine în timp ce se ocupă cu mici jafuri.

Să-i avem mai degrabă în vedere pe aceia care demonstrează pașnic în limitele legii. Aveau vreo vină în timp ce se mândreau cu grandoarea lor morală? Ei cereau „dreptate”, dar pronunțau verdictul „vinovat” înainte de a fi stabilit de un tribunal. S-au dovedit indiferenți de mii și mii de ori la nenumărate crime pentru simplul motiv că nu aveau nicio valoare politică pentru ei.

Indiferența lor față de fapte pe care cu siguranţă le cunosc, cel puțin în linii mari, este un simptom, cred, al unei conștiințe vinovate. Doresc să-și păstreze cu orice preț perspectiva maniheistă asupra lumii – noi suntem buni, ei sunt răi – mai degrabă decât să dea ochii cu realitatea ambiguă, deconcertantă și refractară. Desigur că toți avem această dorință sau tendință, dar ar fi binevenit să o ținem în frâu și nu să o cultivăm.

Nu pot decât să-mi amintesc cuvintele celebre rostite de Alphone Karr în 1849: „Abolissons la peine de mort, mais que messieurs les assassins commencent” – „Să abolim pedeapsa cu moartea, dar primii care să facă asta să fie ucigaşii” – adică duceți-vă și nu mai ucideți.

Autor: Theodore Dalrymple

Citiţi şi:
Un polițist de culoare din SUA a refuzat să îngenuncheze la protestele organizate în memoria lui George Floyd
Sciziuni ireconciliabile în SUA


yogaesoteric
11 octombrie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More