Povestea preotului care s-a întors din Lumea de dincolo

 

„S-a întors cineva din lumea de dincolo, ca să cred că există?”. De nenumărate ori am auzit cuvintele acestea, rostite de oamenii care nu cred că există minuni. Și totuși, din viața de apoi s-au întors mulți oameni, unii dintre ei chiar au fost morți și au înviat. Și în reportajul de față veți afla o astfel de istorie. Ea nu a fost provocată de un accident, ci de dorul nespus al unui copil, după părintele său. Dragostea pentru tatăl său, o dragoste în stare să ardă fruntariile acestei lumi, l-au purtat pe părintele Victor Bucur până la Rai și înapoi. Ca să înțelegeți această legătură aparte, vom coborî pe firul timpului, până în copilăria sfinției sale, petrecută în satul Făgețel din Harghita, acolo unde și slujește, de mai bine de treizeci de ani.

Un sat pustiu, cu cimitirele pline

Cocoțat la peste o mie de metri în pasul Ghimeș-Palanca, satul Făgețel pare ținut de Dumnezeu în palmele sale. Un rai. Drumul de piatră șerpuiește, urcând, printre case. Multe sunt vechi, lăsate vederii peste gardurile de lemn, curți largi, cu șuri înalte.

„Uite, pe drumul ăsta am copilărit. A fost primul și va fi și ultimul meu drum. Pe aici am să merg la mormânt.”

Părintele Victor este scurt la trup și voinic. Pășește agale, pe ulița pustie a satului. Vorbește rar și molcom, ardelenește, stăpânindu-și, parcă, fiecare cuvânt, pe care îl mână cu grijă, ca să îi împlinească rostul. Arșița verii e străpunsă, uneori, de adierile răcoroase care coboară din munte.

„În copilăria mea, mai ales seara, pe drumul ăsta era un continuu dute-vino. Satul meu era viu. Acum ies la poartă, cum făceam dintotdeauna, dar nu trece nimeni. Odinioară satul era plin, iar cimitirul pustiu. Acum casele sunt goale și cimitirul e plin”.

Satul pierdut

Satul Făgețel, așezat pe o coastă de munte, în imediata apropiere a mânăstirii cu același nume, a fost întemeiat de o familie mare, neamul Paloșanilor, venit din satul Paloș, aflat în județul Brașov. Ultimul nume de Paloșan a fost purtat chiar de bunica părintelui Victor Bucur. Pe la 1900, Făgețelul avea 25 de familii românești și 11 ungurești. Acum mai sunt doar 5 familii românești, și nici în ele nu se mai vorbește prea bine limba română. Satul, pustiit aproape cu totul, s-a maghiarizat în ultimele decenii. În copilăria părintelui Victor, aici trăiau peste 100 de suflete de români, care țineau unii la alții de parcă ar fi fost o mare familie. Într-un fel și erau, pentru că, în fiecare dintre ele, găseai o ramură a Paloșanilor.

„Noi totdeauna mergeam la biserică toată suflarea. Preot nu aveam în fiece duminică, pentru că satul era prea mic. Dar când venea părintele, eram toți la liturghie. Oamenii din vremurile acelea aveau frică de Dumnezeu. Să îi fi văzut cum intrau în sfânta biserică! Parcă pășeau cu frică, pentru că-i vedea un sfânt sau Domnul însuși. Pe atunci așa era tot satul. Oamenii erau credincioși și erau buni, se ajutau unul pe celălalt. Erau prieteni cu toții, săritori. Dacă mergeai la coasă și îți terminai fâneața și vedeai un vecin pe o coastă că trudește din greu, te duceai și îl ajutai. Trăgeai cu el până seara, fără nicio plată, fără să fie nevoie să te cheme. Pentru că ne iubeam.”

 
Biserica din satul Făgețel

Când spune asta, glasul părintelui tremură. E tremurul unei lumi care s-a surpat, așezată pe cruce. Îl întreb când a simțit chemarea către altar.

„Cred că bunul Dumnezeu mi-a inspirat dragostea de El și de cele sfinte, dar nu vă pot spune când s-a petrecut asta. De foarte mic mi-a plăcut la biserică. Am crescut cu credința în Hristos, din casă. Mama și tata erau foarte credincioși și mi-au dăruit și mie credința lor. Mi-au arătat cum să fiu aproape de Dumnezeu. Mă luau de mână și mă duceau la biserică, veneam chiar la biserica în care acum slujesc. Tata, Dumnezeu să îl odihnească, avea multă evlavie. Nu lipsea de la slujbe, pe care ajunsese să le știe pe de rost. Își făcea cruce în tot timpul.”

Părintele Victor Bucur a urmat calea pe care o urmau în trecut toți cei care doreau să ajungă în fața altarului – a plecat de acasă după ciclul primar, mai întâi la gimnaziu, la Ciuc, apoi la seminarul de la Cluj, și, în cele din urmă, la Facultatea de Teologie de la Sibiu. În anii aceia a avut prima experiență în afara acestei lumi.

Prima ieșire din trup

„Aveam în jur de douăzeci de ani. Eram tânăr, în plină putere, nu eram deloc bolnav. M-am trezit dimineața, era o vreme frumoasă, am ieșit puțin afară, apoi m-am întors și m-am pus din nou în pat, că era prea devreme. Și, dintr-o dată, fără să mă simt rău, sufletul mi-a ieșit din trup. Mă uitam în jos și îmi vedeam trupul întins pe pat. Și-atunci m-am speriat, fiind conștient că am murit, că sufletul a ieșit din mine. Și-am zis: «Doamne, ajută-mă!» și am revenit în trup. A fost prima dată când poarta către cealaltă lume s-a deschis pentru mine. Va fi fost un dar și, poate, un test pentru cele ce au urmat.”

Părintele Bucur e preot de treizeci și șase de ani în satul în care a copilărit. Imediat după terminarea facultății, a petrecut șase ani în parohia de la Izvorul Mureșului, apoi, imediat ce a putut să revină în satul lui, s-a întors. În satul lui, în casa în care a crescut, împreună cu părinții lui.

„I-am iubit mult. Și pe tata, și pe mama. Am fost foarte apropiați. E prea puțin spus că am fost o familie. Noi trei am fost mult mai mult decât atât. Împărțeam toate bucuriile și tristețile. A fost ceva extraordinar între noi trei, ca o frăție duhovnicească.”

 
Mama și tatăl părintelui Victor

„Unde-i, Doamne, tata?”

Așa cum stătea, întins țeapăn în sicriu, tatăl lui era mort ca toți morții. Dar fața îl trăda, că nu e la fel ca cei plecați pe cealaltă lume. Fața și zâmbetul. Pentru că tatăl părintelui Victor, mort fiind, zâmbea, iar obrajii îi erau roșii, îmbujorați, de parcă tocmai ieșise afară iarna, să dea omătul din curtea bisericii. Ori poate că se îmbujorase de emoția plecării spre lumea lui Dumnezeu și zâmbea de bucuria vederii Raiului.

„Știți că morți, am văzut destui în zeci de ani de preoție, se îngălbenesc, unii chiar se înnegresc. Dar tata, mulți s-au mirat de asta, a rămas cu o roșeață plăcută în obraji, până când l-am așezat în mormântul de lângă biserica în care slujesc și la care a venit toată viața lui.”

Când bulgării de pământ s-au risipit pe scândura coșciugului, părintele Victor a știut că, odată cu tatăl, își îngropase și o parte a inimii. Îl iubise nespus, fuseseră nedespărțiți toată viața, locuiseră în aceeași casă, se rugaseră lui Hristos împreună, aproape treizeci de ani, până în cele din urmă clipe. Iar acum, tatăl nu mai era…

Dispariția i-a lăsat în inimă un gol și un zbucium: „Unde-i tata? Asta mă tot frământa. Plecase oare la Rai? Fusese un om punctual, ordonat și credincios. Judecând după credința și după curăția vieții, aș fi putut să spun că da. Foarte mult m-am rugat să îmi arate Domnul unde s-a dus. Voiam să fiu sigur că e într-un loc al bucuriei, al luminii, dar voiam un semn de la Dumnezeu, că mi-era atât de dor de el! Așa de dor…”

Șapte ani la rând s-a rugat părintele Victor lui Hristos și Maicii Sale, să îi descopere starea sufletului tatălui său. Ori de câte ori venea la biserică, îi vedea mormântul. Acolo, lângă el, la doi pași de altar. Și frământarea revenea – „Unde-i, Doamne, tata?”. Răspunsul cerului a fost neașteptat. Nu a primit dintru început dezlegarea cerută, ci a fost lovit de o boală năpraznică. A avut un accident vascular cerebral. Un anevrism a cedat și i-a înroșit creierul. Părea că tatăl îl cheamă alături de el…

Căsuța albastră

S-a petrecut pe 6 noiembrie, în 2017. A căzut în casă, ca fulgerat. La Miercurea Ciuc, medicii nu l-au putut ajuta, și l-au trimis acasă, să moară. Au zis că mai are de trăit doar trei ceasuri. Atât. „Aveam o durere cumplită de cap și o mare neliniște, o durere chiar în suflet.” A trăit aninat între lumi, între „aici” și „dincolo”. Dar lumea de dincolo nu îl voia, cel puțin nu încă, iar cea de aici se îndepărta de el cu viteza cu care sângele îi inunda bezmetic creierul.

Un doctor tânăr și inimos din Iași l-a încurajat să-l aducă la el, la spital, promițându-i că îl va face bine. La Iași, i-a fost indusă starea de comă, apoi a fost operat. Dacă se va trezi în primele patruzeci și opt de ore, va trăi, dacă nu, gata. Cea care povestește, soția părintelui, doamna preoteasă Bucur, îmi face un semn cu palma țeapănă, ca o sabie. Dar sabia morții nu l-a lovit. Părintele Victor Bucur a trecut cu bine cele patruzeci și opt de ore fatidice. A trăit! A urmat alt termen de foc – 21 de zile. Dacă își va reveni, dacă nu o să recadă în comă, i-au spus doctorii, atunci își va putea relua viața de dinainte, dacă nu… Și-a revenit, a început să vorbească, dar două luni a fost înțepenit în pat. La trei luni, pe foaia de observație scria – „ameliorat”. La șase luni, după multă muncă în sala de recuperare, i-au scris „vindecat”.

„Și cu asta, eu am zis: «Gata, ajunge! Nu mai fac nimic! De aici înainte, ce-mi dă bunul Dumnezeu, aia primesc!»”. Era, din nou, printre cei vii. Din clipele acelea de foc, când a fost de atâtea ori în pragul morții, părintele nu-și aduce aminte aproape nimic. Cu o singură excepție – o căsuță albastră, așezată într-o vale de o frumusețe nespusă. În ea, o cameră simplă, cu o floare. Atât. A crezut o vreme că acea viziune este o amintire din lumea reală, pe care o uitase, iar operația i-o adusese înapoi în memorie. A colindat văile din preajma satului dorind să o afle. Nimic. Mai târziu și-a spus că apariția casei albastre era, probabil, un mesaj al lumii de dincolo. O chemare pe care sufletul lui o simțea, dar nu o putea explica. Și nu a fost singurul sol…

Femeia în alb

S-a petrecut într-o noapte, una dintre lungile nopți de după operație, când i s-a făcut iarăși rău. Atât de rău, încât soția părintelui a vrut să cheme salvarea. „N-am primit. Mă săturasem de spitale.” Așa că a stat acasă, așa, aninat, din nou, între lumi. Când și-a revenit, și-a întrebat soția dacă femeia în alb plecase. Doamna preoteasă nu văzuse pe nimeni. Nu fusese nimeni în casă, în afară de ei. Atât…

„A venit chiar la căpătâiul meu, îmi amintesc bine chiar și locul în care s-a așezat. O femeie îmbrăcată complet în alb, cu o maramă albă pe cap, însoțită de un tânăr. Cât a stat lângă mine, mi-a dat așa, o bucurie și o liniște în suflet, de nu vi le pot descrie. S-a așezat lângă mine, tăcută. Nu am vorbit nimic. Doar şedeau și se uitau, amândoi, la mine. Nu aș putea să vă spun cine a fost, dar eu cred, în adâncul inimii mele, că era Maica Domnului. După ce a plecat, bucuria care mă învăluise a trecut.”

Întâlnirea din Lumea de dincolo

„S-a petrecut cam la zece luni de la accidentul meu vascular și la șapte ani de la moartea tatei. Trecuseră șapte ani de la moartea lui, dar mie așa de dor îmi era de el… Mi-aduc aminte că m-am dus în casă și m-am pus în pat. N-am adormit. Știu că m-am rugat din adâncul inimii, cu aceeași dorință care nu m-a părăsit niciodată: «Doamne, cum aș putea eu să-l văd pe tata?». Și atunci s-a petrecut ceva greu de spus, ca și cum s-ar fi deschis o ușă către un alt spațiu și cineva m-a împins să trec peste pragul ei. Am fost tot timpul conștient. De îndată ce am trecut pragul către cealaltă lume, am simțit în inimă o bucurie, o liniște, de nu vă pot explica! Ceva cu totul deosebit! Ajunsesem într-o grădină plină de lumină, de pomi și de flori, o grădină minunată.

M-am rugat din nou – «Doamne, de l-aș putea vedea pe tatăl meu!». Și-atunci am văzut un grup de oameni îmbrăcați frumos, între care am recunoscut câteva rude din neamul meu care trecuseră la Domnul, câțiva unchi și veri. Pe unii nu i-am recunoscut. Din acel grup s-a desprins tatăl meu. Era așa cum îl știam, arăta la fel, era îmbrăcat cu hainele cu care fusese înmormântat. A venit spre mine și m-a întrebat: «Tu ce cauți aici?». Eram atât de fericit, cum nu vă pot spune! Îl aflasem pe tata! Știu că i-am răspuns: «Tată, atât de mult mă bucur că sunt cu tine! Eu de aici nu mai plec!». Mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis: «Tu este necesar să te întorci înapoi, că mai ai multe de făcut pe pământ. Nu ți-ai terminat treaba!». Și cum mă ținea de umăr, am simțit că mă împinge înapoi, peste pragul acelei uși.

M-am trezit, deodată, în lumea noastră. Fiind în pat, încă simțeam apăsarea mâinii tatei pe umărul meu. Aveam o mare durere în suflet, o greutate imensă pe inimă. Nu știu să vă spun limpede, dar când am trecut înapoi, din lumea cealaltă în lumea noastră, am simțit o mare apăsare în tot trupul meu, de parcă mi l-aș fi luat înapoi, deși nu am simțit nicio clipă că sufletul mi-ar fi ieșit din trup. Știu doar că am trecut dintr-o lume în alta. Și a fost o trecere normală. De parcă ar fi ceva foarte firesc. Când am revenit, am alergat la mama și i-am spus: «Uite, mamă, ce-am văzut! Am trecut dincolo, peste un prag, și m-am întâlnit cu tata!». «Unde l-ai întâlnit?». «Într-o grădină frumoasă!». «Vai, Doamne, de-aș merge și eu acolo, lângă el!», o zis mama”.

– Părinte Victor, v-ați gândit vreodată la semnificația celor prin care ați trecut?

– Nu m-am întrebat niciodată de ce mi-a dat Domnul aceste experiențe așa de ciudate, pentru că numai El știe ce vrea să facă cu noi. Cert este că după cele petrecute, eu nu mai am frică de moarte. Nu e nicio problemă că mori, pentru că mergi la Dumnezeu. Dacă ai făcut bine, primești bine și acolo. Dacă ai frică de moarte, atunci înseamnă că ai făcut ceva rău între oameni. Iar dacă va pune cineva la suflet aceste cuvinte pe care le-am rostit, poate că-l vor ajuta să înțeleagă mai bine că suntem ai lui Dumnezeu, de la naștere și până dincolo de moarte. Raiul există… Cred că mi-a fost dată această experiență ca bunul Dumnezeu să îmi arate cum e Lumea de dincolo, să înțeleg că există viață și după moarte, să rostesc în deplină cunoștință de cauză acest adevăr. Dorul de tata, însă, nu mi l-am pierdut. Dorul după el și, de un an jumătate, și după mama, care s-a dus și ea, lângă tata, în cer. Dacă m-a ajuta Dumnezeu, o să merg și eu lângă ei, în același mormânt și, poate, în același loc.

(Părintele Victor este un om discret. Ar fi vrut ca experiența trecerii lui pe celălalt tărâm să rămână o taină. Ea nu ar fi ajuns în aceste pagini fără ajutorul părintelui Emil Pop, din Miercurea Ciuc, care cu insistență răbdătoare l-a convins pe părintele Victor să îmi acorde interviul. Îi mulțumesc pe această cale.)

Autor: Cristian Curte

Citiţi şi:

Există viaţă după moarte? Descoperirea de ultimă oră a oamenilor de ştiinţă

O femeie care s-a întors din cealaltă lume mărturisește: «diavolii alergau în jurul meu și îmi arătau, rând pe rând, păcatele»

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

 

yogaesoteric
9 ianuarie 2021