PRAKASHA – Lumina conştiinţei dumnezeiești străluceşte orbitor (III)

de instructor de yoga Dan Bozaru

„Imaginea reflectată într-o oglindă provine de la un obiect care se află în exteriorul oglinzii.
Dacă însă şi acesta, la rândul lui, este o imagine reflectată, atunci ce mai rămâne din obiectul original?”
Abhinavagupta

Citiţi aici primele parţi a acestui articol:

PRAKASHA –  Lumina conştiinţei dumnezeiești străluceşte orbitor (I)

PRAKASHA –  Lumina conştiinţei dumnezeiești străluceşte orbitor (II)

Lumina dumnezeiască (PRAKASHA) pătrunde totul în Creaţie, de la materia sub feluritele ei forme de existenţă, până la experienţele foarte diferite pe care le trăim de-a lungul vieţilor în manifestare. Cel care realizează această expansiune nelimitată a Luminii dumnezeiești necreate este însuşi SHIVA. Formele diferite pe care Lumina (PRAKASHA) le susţine sunt o consecinţă directă a numeroaselor limitări pe care El şi le impune prin liberă voinţă. În felul acesta, ceea ce este unic, infinit şi nelimitat apare ca fiind multiplu, finit şi limitat, la fel cum raza de lumină care pătrunde printr-o prismă de cristal este percepută de cealaltă parte ca un mănunchi de raze de mai multe culori. Chiar dacă, aparent, SHIVA se limitează pe sine pentru a crea nenumărate forme finite, El rămâne simultan şi dincolo de acestea, neschimbat, în eternitate, ca Supremul Experimentator.

Două dintre proprietăţile fundamentale ale Conştiinţei dumnezeiești sunt lipsa de formă şi omniprezenţa. Datorită acestor atribute, este posibil ca obiectele din Creaţie să se afle în legătură unele cu altele. Percepţia noastră asupra realității înconjurătoare se datorează în primul rând prezenţei Luminii dumnezeiești necreate (PRAKASHA), natura ei fundamentală.

Astfel, chiar dacă fiecare obiect este separat de un altul, putem să le înregistrăm pe amândouă simultan, într-un singur act de percepţie. Aceasta nu se poate decât dacă există o Conştiinţă dumnezeiască unică, aceeaşi pentru toate obiectele din manifestare. Chiar şi aşa însă, doctrina şivaismului din Caşmir neagă faptul că obiectele Creaţiei ar fi separate de Conştiinţa dumnezeiască unică, fără formă şi nedivizată.

Şi unică şi multiplă

Ştim din proprie experienţă faptul că noi (mai bine zis conştiinţa noastră) nu percepem în mod egal tot ce ne înconjoară; de pildă, unele obiecte ne pot apărea mai clare decât altele. Mai mult decât atât, ne putem întreba: dacă Lumina dumnezeiască (PRAKASHA) este unică şi perfect omogenă (dacă este aceeaşi în orice punct) înseamnă că noi nu am putea să distingem, de exemplu, între culorile albastru şi galben? Într-o astfel de situaţie, am deveni confuzi în ceea ce priveşte percepţia obiectelor şi probabil că întregul univers ar sfârşi într-un haos total.

Cu toate acestea, realitatea este în mod evident alta. Totul în Macrocosmos se mişcă şi acţionează după legi fundamentale, care asigură o perfectă corelare între diferitele obiecte, fiinţe, fenomene. Prin urmare, întrebarea esenţială este următoarea: cum este posibil ca aceeaşi Lumină dumnezeiască (PRAKASHA) prin care percepem că un obiect albastru este albastru să ilumineze un obiect galben şi să ne creeze senzaţia că el este galben? Întrebarea este legitimă, deoarece se afirmă că obiectele pe care le percepem nu afectează în niciun fel Conştiinţa dumnezeiască şi, prin urmare, nu ar putea exista o distincţie între obiecte care au caracteristici diferite.

Acest paradox poate fi soluţionat doar dacă se admite că Lumina dumnezeiască care pătrunde şi iluminează totul în Creaţie este, simultan, atât lipsită de formă, cât şi capabilă să îşi asume toate formele. Putem explica aceasta numai dacă luăm în considerare trăsătura fundamentală a Conştiinţei dumnezeiești, aceea că ea este absolut liberă să îşi asume simultan ambele ipostaze: atât cea fără formă, cât şi cea în care este toate formele.

Conştiinţa nu poate fi doar una sau alta dintre aceste două posibilităţi. Într-un asemenea caz, am fi forţaţi să admitem necesitatea existenţei unei a doua conştiinţe care să îmbrace celălalt aspect, rămas neacoperit de prima conştiinţă.

Prin urmare, nu putem afirma că Lumina dumnezeiască este doar unică sau doar multiplă, pentru că aceasta ar implica, în mod automat, apariţia unei diviziuni în interiorul ei. Singura soluţie la această problemă, fără a fi nevoiţi să recurgem la o formulă dualistă, este acceptarea ideii că unicitatea Conştiinţei este singura realitate, supremă, eternă şi neschimbătoare, iar diversitatea este doar aparentă, iluzorie. Privind din această perspectivă, tot ceea ce există este doar Conştiinţa dumnezeiască, care pare să-şi asume felurite forme. Aceasta este viziunea filosofiei vedantice asupra monismului (ADVAITA VEDANTA).

Şi imanentă, şi transcendentă

Înţelepţii şivaismului din Caşmir propun însă o abordare şi mai subtilă a problemei ce prezintă o perspectivă mai profundă asupra realităţii supreme a lui Dumnezeu Tatăl. Lumina dumnezeiască a Conştiinţei este absolut independentă în manifestarea ei şi, prin urmare, este liberă şi de limitările inerente în tot ceea ce este relativ. De fapt, tocmai această libertate absolută reprezintă caracteristica ei cea mai importantă. Datorită completei sale necondiţionări, Lumina dumnezeiască (PRAKASHA) nu este legată de o singură formă, cum se petrece în cazul oricărui obiect din manifestare. Pulsând mereu de energia subtilă a vieţii, Lumina dumnezeiască îşi asumă nenumărate forme în Creaţie, DEOARECE EA ESTE CHIAR PURA Conştiinţă dumnezeiască, ceea ce este echivalent cu libertatea absolută (SVATANTRYA). Pe de altă parte, un obiect care nu are o conştiinţă de sine este încastrat în limitările spaţio-temporale ce îi definesc condiţia. Spre deosebire de Lumina dumnezeiască a Conştiinţei, el nu este liber să fie altceva decât forma pe care deja o are.

Marele înţelept Abhinavagupta precizează că noi percepem simultan mai multe obiecte, fără ca prin aceasta atenţia noastră să fie divizată (nu vedem, de pildă, obiectele din cameră unul câte unul, separate şi în succesiune, ci le percepem simultan într-un singur act de conştiinţă).

Această observaţie foarte importantă este valabilă şi în cazul Conştiinţei absolute a lui Dumnezeu, care realizează actul de percepţie asupra întregului Macrocosmos.

Astfel, percepţia universală a lui SHIVA asupra Creaţiei Sale poate fi o reflexie în interiorul Conştiinţei Sale absolute. Se ştie că, simbolic vorbind, Lumina dumnezeiască a Conştiinţei lui SHIVA este precum o oglindă perfect şlefuită, infinită, în care se reflectă întregul Macrocosmos. Astfel explică înţelepţii şivaismului din Caşmir felul în care Conştiinţa dumnezeiască poate să fie simultan imanentă şi transcendentă, fără ca prin aceasta să-i fie compromisă unicitatea şi, de asemenea, fără să nege realitatea universurilor manifestate.

Obiectul reflectat este tot o reflexie

Aşadar, ca o oglindire perfect netedă şi şlefuită, Conştiinţa dumnezeiască manifestă acele imagini reflectate ca şi cum ele ar fi separate de ea, ca şi cum ar fi ea însăşi. Are puterea şi libertatea deplină să manifeste entităţi separate de ea, ca şi cum ar fi ea însăşi (deoarece obiectele care se reflectă în oglindă ne apar confundate cu aceasta), fără ca natura sa dumnezeiască să fie afectată în acest fel. Şi invers, Conştiinţa dumnezeiască manifestă aceste imagini reflectate ca şi cum ele ar fi separate de ea, deşi nu sunt. Nesfârşita varietate a formelor din Creaţie face ca acestea să ne apară separate unele de celelalte, fără ca, în acest fel, să fie compromisă unicitatea Conştiinţei, întocmai cum se petrece atunci când imaginea unui obiect se reflectă într-o oglindă. Cu toate acestea, cel puţin dintr-un punct de vedere, analogia cu oglinda nu este bună. În primul rând, reflexiile imaginilor într-o oglindă corespund unor obiecte exterioare acesteia, ceea ce nu se petrece şi în cazul Conştiinţei dumnezeiești. Întregul (totul) este o gigantică reflectare în aceasta. Din perspectiva Conştiinţei absolute a lui Dumnezeu, obiectul original este o reflexie, ca şi imaginea lui reflectată în oglindă. Chiar dacă Macrocosmosul este o reflexie imensă, totuşi nu există niciun obiect exterior Conştiinţei dumnezeiești (oglinda), care – reflectându-se în ea – să apară precum întregul Macrocosmos.

Marele înţelept eliberat Ahinavagupta explică într-un mod foarte subtil această realitate: „Imaginea reflectată într-o oglindă provine de la un obiect care se află în exteriorul oglinzii. Dacă însă şi acesta, la rândul lui, este o imagine reflectată, atunci ce mai rămâne din obiectul original?”

Ecoul unui sunet care a încetat

Într-adevăr, orice obiect perceput prin intermediul simţurilor nu poate fi cel original (obiectul-sursă), deoarece percepţia lui nu este niciodată instantanee, ci are loc prin intermediul unui anumit lanţ de cauze succesive. Fără îndoială, percepţia sa are o realitate destul de clară pentru noi, însă orice obiect din manifestare va fi mereu perceput de noi ca o reflectare specifică în conștiința şi în simţurile noastre. Lumea exterioară există, dar în forma în care ne apare este întotdeauna o reflexie; ea nu este niciodată obiectul original care a produs acea reflexie. Aici am putea replica faptul că nu are cum să existe o reflexie fără un obiect original care să o genereze. Înţelepţii şivaismului din Caşmir arată însă că această condiţie este valabilă atunci când se ia în considerare reflectarea unei imagini într-o oglindă, însă nu este adevărată în cazul Conştiinţei dumnezeiești.

Ideea principală este că obiectele pe care noi le percepem în exterior nu sunt obiectul original, ci reflexii; în realitate, nu există obiect original. Chiar şi în cazul reflexiei unui obiect într-o oglindă, obiectul nu este niciodată unul cu imaginea lui reflectată. În plus, atunci când vedem o reflectare a unui obiect în oglindă, nu vedem niciodată obiectul original în acelaşi timp; percepţia unuia (a obiectului original sau a reflexiei lui în oglindă) urmează totdeauna după a celuilalt, nefiind niciodată simultană. În mod similar, auzim ecoul unui sunet numai după ce sunetul original a încetat să fie emis, iar umbra unei mâini o percepem fără să vedem şi mâna care o generează.

Pe cerul infinit al propriei naturi

În concluzie, nu se poate vorbi despre un obiect original care să provoace reflexia percepută ca un obiect pe care îl observăm. Singura cale de a înţelege Creaţia ca pe o reflexie este să considerăm că este manifestată în mod spontan de conştiinţa lui SHIVA. Astfel, Conştiinţa absolută este perfect liberă să fie „agentul actului de creaţie universală”. Tocmai de aceea, Conştiinţa dumnezeiască (a cărei natură este însăşi Lumina dumnezeiască necreată) este atât cauza obiectului original, cât şi a reflexiei sale. Dacă nu ar fi aşa, am fi nevoiţi să căutăm o altă realitate diferită de Conştiinţa supremă, care să conţină reflexiile obiectelor din manifestare. Dar pentru că aceasta este imposibil, rezultă că nu ar mai apărea nimic în Creaţie şi, prin urmare, noi nu am mai percepe nimic. Marele înţelept eliberat Abhinavagupta comentează aceste aspecte în mod sintetic şi definitiv: „Adevărul este că Supremul Absolut manifestă într-o manieră perfect liberă variatul şi complexul joc al emisiilor şi absorbţiilor creaţiei pe cerul infinit al propriei sale naturi esenţiale.”

Articol extras din Revista YOGA MAGAZIN nr. 59

Citiţi şi:

Aspecte metafizice ale doctrinei shivaismului non-dualist din Kashmir (II)

Conştiinţa individuală şi lumea manifestată (I)

yogaesoteric

ianuarie 2009