Primăvara de la Praga. Documente târzii. 1968-2018

O carte. Pe coperta ei albastră scrie: „Ministerul Afacerilor Externe al României – 1968. Primăvara de la Praga – Documente diplomatice ianuarie-aprilie 1969, Editura MondoMedia”. Aceste „inscripționări” de pe copertă explică multe. Onorabilul ministerium se dă drept autor al cărții, dar numai pentru că diriguitorii lui i-au îngăduit autorului real („Ediție de Dumitru Preda”, sună, tot ilogic, formularea de la pagina III) să facă publice parte din documentele MAE din specificata perioadă. În fond, tot e bine, tot aflam mai multe. Mai ales că această carte urma să apară la 30 de ani de la evenimente…. n-a apărut, între timp a murit autorul ,,studiului introductiv”, prietenul și colegul meu de la revista Lumea Cristian Popișteanu, n-a apărut nici la 40 de ani de la evenimente, între timp nici autorul ,,cuvântului înainte”, Adrian Severin, n-a mai fost ministrul de Externe în exercițiu și cartea a apărut, în sfârșit, după 41 de ani. Dar a apărut.

Documentele selectate în carte (de către cine, de către autor sau de minister?) pun surdină… până la tăcere reacțiilor diplomatice și de presă din lume la demersurile temerare ale protagonistului incontestabil al acelei clipe istorice, care a fost Nicolae Ceaușescu. Reticența deloc justificată, mai ales că și Estul (de atunci), și Vestul (de atunci și de astăzi) se simt acum culpabili, fiecare pentru altceva, în ce privește poziția lor în epocă.

Sunt jenați, și unii, și ceilalți. Occidentalii, pentru că e greu să-i recunoască meritele – câte au fost – ale lui Ceaușescu, esticii, căci au trebuit să-şi ceară scuze, într-un târziu, pentru invadarea Cehoslovaciei, la care România nu a participat și pe care a condamnat-o vehement. Se preferă tăcerea, se simulează candid ignoranța (de tipul „Dar România de ce nu și-a cerut scuze pentru invazie?”). Ce să mai comentăm, e o secvență internațională penibilă și incomodă pentru aliații României de ieri și pentru aliați de-ai ei de azi și e un motiv de mândrie pentru români.

Actul temerar românesc din 1968 n-a fost însă un spectacol exclusiv Ceaușescu, iar meritul principal al cărţii, după mine, tocmai acesta este: ea mărturiseşte, documentat, că, în singura împrejurare, poate, când a fost valabilă lozinca, devenită apoi searbădă, mincinoasă și catastrofală: ,,Ceaușescu și Poporul”, diplomații noștri și-au făcut cu cinste datoria. Alături de presă, armată, serviciile secrete, de fapt întregul aparat de partid și de stat, dar și de cei ,,fără de partid”, dintre care unii s-au înscris arunci în PCR.

Adrian Severin exprimă splendid acea clipă, când vorbește de ,,capacitatea federatoare a”… etc. etc.

În luna mai 1968, eram trimis special al revistei Lumea la Praga și relatam despre entuziasmul și speranța care inundaseră bulevardele și pieţele capitalei cehe. Nu știam atunci că ambasadorul român Ion Obradovici și colaboratorii săi înroșeau firele de comunicaţii cu informații despre intensa și tensionata activitate politică și diplomatică din jurul evoluțiilor de la Praga. N-a fost chip să întâlnesc atunci nicio înaltă oficialitate a țării vizitate, erau cu toții prinși (sau prudenți?), dar citeam cu satisfacție pe zidurile orașului graffiti de tipul „Ave Cisar”. Cestmir Cisar tocmai fusese ambasadorul Cehoslovaciei la București înainte de a ajunge unul dintre cei mai populari lideri ai noului curs, unii vorbeau chiar că va prelua ștafeta puterii de la Dubcek.

În ţară, aveam să-i iau totuși, peste câteva săptămâni, un interviu ministrului de Externe Jiri Hajek, venit în vizită la începutul lui iulie 1968, și i-am dat titlul „Să se respecte respectarea neamestecului în treburile interne” (așa cum se exprimase în mod voit ministrul). Unii, în redacție, obiectau că e un pleonasm supărător, dar redactorul-șef Ion Cârje a decis acest titlu, tocmai pentru ca el să șocheze. Cuvintele de ordine ale zilei erau atunci respectul, respectarea. A legii internaționale, a Cehoslovaciei, a României.

Aflu acum, din documentele înmănunchiate în carte, că tocmai Cisar și Hajek au fost liderii cehoslovaci cei mai receptivi la întrevederi cu ambasadorul român la Praga. Cu ei s-a perfectat vizita delegației române la vârf în Cehoslovacia din luna august 1968, despre care, din păcate, nu întâlnim reacții diplomatice în carte. Așa cum nu întâlnim ecouri nici la faimosul discurs al lui Ceaușescu din Piața Palatului. Mai nimic nici despre discuțiile purtate în multe capitale, la recepțiile date de Ambasadele României cu prilejul Zilei Naționale de la 23 august.

Cu câteva excepții, din fericire absolut remarcabile. La Beijing, recepția a fost onorată de prezența premierului Ciu Enlai, a doi vicepremieri și a șefului Marelui Stat Major. Ciu Enlai a ținut să vorbească el însuși la recepție și a spus că „România se află în faţa pericolului intervenției străine și agresiunii”, iar în ziua următoare l-a primit pe ambasadorul României și i-a transmis: „Rezistați, dacă aveți nevoie, vă dăm și tunuri!”.

Dintr-un alt capăt al globului, de la New York, unde a fost primit de ministrul de Externe Corneliu Mănescu, atunci și președintele Adunării Generale a ONU, ambasadorul sovietic I. Malik a dat, peste câteva zile, o replică vehementă. Ciu Enlai, a spus el, „a împrumutat încă o dată tezele clevetitoare ale celor mai înverșunați dușmani ai Uniunii Sovietice și a instigat în mod direct la rebeliune și vărsări de sânge”.

De un deosebit interes sunt cele câteva telegrame trimise la București de Corneliu Mănescu, într-una dintre ele relatându-se cele spuse de secretarul de stat Dean Rusk ambasadorului A.A. Dobrînin în ce privește o eventuală intervenție militară în România: ,,O asemenea acțiune din partea Uniunii Sovietice ar fi considerată de către guvernul Statelor Unite ale Americii drept o chestiune foarte serioasă care creează, din punctul său de vedere, o situație foarte grea președintelui SUA”.

La Paris, după aproape o lună de la recepția de la Ambasada României, la care a participat André Malraux, pe atunci ministru de stat pentru problemele culturii, i-a spus ambasadorului Constantin Flitan că, ,,în zilele dificile de după ocuparea Cehoslovaciei și când situația României era amenințată, Generalul de Gaulle a dat cuvânt de ordine să se multiplice manifestările de simpatie față de țara noastră; așa se explică prezența a numeroase personalităţi franceze la Ambasadă cu prilejul sărbătorii noastre naționale”.

Iată cum o pagină remarcabilă a politicii externe și diplomației românești s-a scris tocmai pe vremea lui Ceaușescu, iar el – vrem, nu vrem – i-a fost protagonist.

Dacă ne mai e frică de istoria din vremea lui Ceaușescu înseamnă că ne e frică de noi. Să fim drepți, să fim corecți și respectuoși cu propria noastră istorie. Dacă tragem, dacă am tras în pianist, să nu dăm foc și pianului.

Corneliu Vlad

Citiți și:

22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa – URSS pregătea invazia României

Arhiva Mitrohin şi istoria secretă a KGB (I)



yogaesoteric

7 decembrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More