Proasta educație a elitelor Americii (II)

Părinții cu dare de mână, speriați că nu vor fi pe placul noilor dogme din școlile particulare unde și-au înscris copiii, încep să se organizeze în taină.

Citiți prima parte a articolului

Brentwood, o școală care costă 45.630 de dolari pe an, a apărut recent pe prima pagină a ziarelor, când a organizat „sesiuni de dialog și consolidare a comunității”, segregate rasial (vezi aici). Dar când vorbesc cu părinții unui elev de gimnaziu de la Brentwood, ei vor să discute despre programa de engleză a copilului lor. „Au înlocuit toate cărțile fără măcar să ne informeze pe noi, părinții”. Din curriculum nu mai fac parte opere clasice ca Litera stacojie, Fiicele doctorului March, Să ucizi o pasăre cântătoare și Împăratul muștelor. Printre titlurile nou-introduse: Stamped, Dear Martin, Dear Justyce și Yaqui Delgado Wants to Kick Your Ass („Ștampilat – Rasismul, antirasismul și tu”, „Yaqui Delgado vrea să te snopească în bătaie” și cele două cărți despre adolescentul negru Justyce McAllister au toate ca subiect oprimarea grupurilor minoritare din America).

„Decanul mi-a spus, practic, că este important să te schimbi odată cu timpurile”, au spus părinții de la Brentwood. Într-o declarație publică, directorul de comunicare de la Brentwood a spus: „Diversitatea, echitatea și incluziunea sunt componente cruciale ale educației noastre și ale comunității noastre de la Școala Brentwood. Evenimentele din vara trecută au dat naștere unui apel la acțiune pentru noi toți, în comunitatea școlii noastre și nu numai”. Brentwood a anunțat că orele pentru clasele mici vor începe mai târziu în ziua de 10 martie, „cadrele didactice participând la studierea cărții White Fragility” („Fragilitatea albă”, de Robin DiAngelo, conceptul desemnând presupusa imposibilitate a albilor de a realiza și accepta că sunt cu toții rasiști.)

La Fieldston, liceenilor din ultimii doi ani li se oferă o disciplină numită „istoricizarea albului”. La Grace Church School, elevii din anii terminali pot să urmeze un curs numit „Aliații: De ce? Cine? Cum?”, iar curriculumul include o publicație numită „Accomplices Not Allies”, care declară că „activitatea unui complice în lupta anticolonială este să atace structurile și ideile coloniale”, având alături fotografia unei mașini de poliție care arde. În cadrul planului antirasist exhaustiv de la Harvard-Westlake, anunțat vara trecută, se menționează „refacerea cursului de Istoria Statelor Unite pentru clasa a XI-a, dintr-o perspectivă a teoriei critice antirasiste”, printre multe alte obiective similare.

Dacă pui sub semnul întrebării oricare dintre modificările curriculare, spun părinții, devii suspect: „Pe fiecare grup de discuții cu alți părinți din școală, excepție făcând grupul meu de părinți îngrijorați, are loc același tipar de comportament: oricine spune ceva care sună cât de cât politic sau nu este de acord cu narativul grupului, este ridiculizat”, îmi scrie una din mamele de la Brentwood. „Când cineva ridiculizează pe altcineva, mulți se amestecă și ei în festivalul umilirii. De fiecare dată când iau atitudine ca să-l apăr pe cel atacat, ceilalți încearcă să mă ridiculizeze și pe mine”.

În această concepție despre lume și viață, complexitatea însăși e văzută ca un soi de rasism; nuanțarea opiniei este fobie; iar scepticismul, nimic altceva decât un tip de falsă conștientizare. Ibram Kendi, autorul cărții Cum să fii antirasist, a explicitat fățiș această logică, într-un mesaj recent pe Twitter (aici): „Pulsul rasismului este negarea. Și, mult prea adesea, cu cât rasismul este mai intens, cu atât mai intensă este negarea”.

Un profesor mi-a spus că i s-a cerut să predea un curriculum antirasist care cuprindea o „piramidă” a supremației albe. În vârf era genocidul. La bază, ideea că „în orice poveste există două perspective” (vezi aici).

„«În orice poveste există două perspective». Chestia asta era pusă în piramida rasistă.”

Dar consecința cea mai importantă a ideologiei woke nu este diminuarea programei de limba engleză. Este faptul că ideologia, care pare acum să atingă toate aspectele învățământului și educației școlare, a schimbat concepția copiilor despre ei înșiși.

Iată un exemplu de la școala de fete Chapin, o instituție privată foarte la modă din Upper East Side: o fetiță albă din clasele mici a venit acasă într-o zi și i-a spus tatălui ei: „Tuturor oamenilor cu pielea mai deschisă la culoare nu le plac oamenii cu pielea mai închisă și sunt răi cu ei”. Îngrozit, tatăl a ascultat-o apoi cum îi explică că așa au învățat-o profesoarele ei. „I-am spus că noi nu așa simțim în familia noastră.” Merită să aruncați o privire pe site-ul Chapin, la prezentarea „grupurilor de afinitate” (vezi aici), care au devenit un element tacit obligatoriu la toate aceste școli. (Chapin nu a răspuns unei solicitări de a comenta.)

Pentru liceeni, mesajul este și mai explicit. Un elev de la Fieldston declară că lor li se spune deseori „dacă ești alb și băiat, nu vorbești tu primul”. Ceea ce se consideră că ar fi o redistribuire normală și necesară a puterii.

La Harvard-Westlake, a fost administrat recent la clasele a zecea așa-numitul „test de depistare a subiectivismului implicit” (aici). Teoretic, era opțional, dar mai mulți părinți cu care am discutat mi-au spus că de fapt copiii lor s-au simțit obligați să participe. Una dintre mame mi-a mărturisit ce i-a spus băiatul ei: „Mami, tocmai am aflat că sunt rasist și că-i prefer pe europenii albi”. Copilul ei este metis. „Să vină copilul meu acasă și să-mi povestească că școala lui i-a spus că e rasist! Am împietrit. Și m-am înfuriat îngrozitor!”

O mamă de la Brentwood îmi spune că a urmărit, prin gesturi mărunte, să țină piept acestui tăvălug. „Ei îmi spun că eu nu înțeleg din cauză că am pielea albă.” Copiilor albi li se spune la școală că este necesar să renunțe la ambiție și să cedeze locurile pe care le-ar putea câștiga prin muncă, în favoarea altora care sunt mai marginalizați. „Copilul meu îmi pune întrebări evidente, cum ar fi: Dacă eu muncesc din toate puterile mele, n-ar fi normal să fiu răsplătit?”

Toate acestea „pe mine m-au făcut să mă gândesc mai mult la rasă”, a spus un adolescent din Manhattan. Curriculumul, mi-a explicat el, încerca să-l determine să se simtă obsedat de rasa lui albă, adică exact opusul a ce îl învățaseră părinții să facă. A-i face pe studenții să se separe unii de alții după rasă, în grupuri de afinitate, este un gest rasist, a spus el. „Martin Luther King ar condamna ce face școala mea.”

Unii elevi se răzvrătesc, ceea ce, în acest caz, e cam cum ai deveni Republican. Dar alții aderă trup și suflet la ideologie, intrând în conflict cu părinții care i se opun. „Școala și-a arogat rolul de ghid moral, eu fiind cârcotașa din spate care nu pricepe nimic”, spune o mamă de la Harvard-Westlake.

Deci copiii învață cum funcționează noile reguli woke-iste. Ideea de a minți ca să-i faci pe plac unui profesor pare un fenomen de sorginte sovietică, dar liceenii cu care am discutat mi-au spus că și ei o fac, în diverse forme, inclusiv să recite papagalicește opinii în care ei nu cred, doar ca să nu primească note mici.

În Brooklyn, un profesor STEM cunoscut pentru atitudinea lui prietenoasă printre elevii sceptici, râdea când mi-a povestit cea mai recentă absurditate: liceenii i-au spus că programa lor de istorie avea o lecție despre Beyoncé, iar ei s-au simțit obligați să declare că le place muzica ei, chiar dacă nu era adevărat. „Mi-am zis în sinea mea: bieții de ei, nu mai au dreptul nici la propriile preferințe muzicale”, a spus profesorul. „Ce înseamnă asta, când nu mai poți spune adevărul nici măcar despre impresia pe care ți-o face muzica?” O profesoară de engleză din Los Angeles admite tacit problema: ea îi pune pe elevi să-și închidă camerele web pe Zoom și să-și ascundă numele de pe ecran, ca să poată avea discuții lipsite de inhibiție.

Nu există date de sondaj fiabile despre libertatea de exprimare în rândul liceenilor, recent, Heterodox Academy și-a publicat raportul anual despre libera exprimare în campus (vezi aici), conform căruia, în 2020, 62% dintre studenții care au răspuns la sondaj „erau de acord că climatul din campus îi împiedică pe studenți să spună ce cred”.

Apelând la publicitate orală, din gură în gură, părinții caută să dibuie care dintre școlile private din orașul lor evită această ideologie – în caz că mai există vreuna. M-au întrebat și pe mine ce știu. „Nu mai știu unde să-l mut pe copilul meu. Îl duc în altă parte, și dau peste aceleași idei. Dar simt un gol în stomac, când mă gândesc să-l trimit înapoi în clasa a treia”, spune o mamă de la Riverdale Country Day School din Bronx, dând glas unei îngrijorări exprimate de mulți alți părinți. (Cei de la Riverdale au refuzat să comenteze.)

Când am început să lucrez la acest articol, nu aveam cine știe ce simpatie pentru acești părinți. Vreo 18 milioane de copii din școlile de stat nu au pus piciorul în vreo sală de clasă anul trecut. Un studiu publicat la începutul lunii decembrie de McKinsey and Co. a constatat că predarea virtuală îi afectează pe toți elevii, dar cei mai afectați sunt elevii de culoare: școala la distanță i-a dat înapoi cu trei până la cinci luni în privința competențelor matematice, de exemplu. Asemenea cifre sunt doar o palidă indicație a amplorii efectelor nefaste (vezi aici), inclusiv ideația suicidară, pe care anul ce tocmai a trecut le-a avut asupra a ceea ce experții deja numesc o generație pierdută.

Părinții din această poveste nu sunt părinți fără nicio altă opțiune. Majoritatea dispun de capitalul necesar – social și la propriu, în bani – ca să-și retragă copiii de la școală și să le angajeze profesori particulari. Faptul că nu-și spuneau cu glas tare părerea mi se părea o lașitate din partea lor, dacă nu și mai rău.

Motivul cinic al tăcerii lor? Teama că copiii lor nu vor mai avea acces la colegiile de elită din țară. „Categoric se vorbește pe la colțuri că școala are, de exemplu, trei recomandări posibile pentru Universitatea Duke, iar dacă tu, ca părinte, nu-ți ții gura, copilul tău va ajunge pe lista neagră, nu mai primește recomandare”, spune o mamă.

O altă explicație ar fi influența mentalității de grup și presiunea socială. „Uneori, tocmai oamenii cei mai deștepți sunt și cel mai ușor de prostit”, spune un tată care și-a mutat recent băiatul la o școală pe care o socotește doar cu foarte puțin mai bună decât cealaltă. „Dacă ai hotărât să intri în consiliul părinților de la Dalton, care a îmbrățișat la infinit concepțiile astea stângiste, și vrei copilul tău să ajungă la Harvard, nu te vei ridica în picioare ca să le spui celorlalți «stați nițel, fraților, că nu e bine». Pur și simplu n-o vei face. Majoritatea oamenilor vor să fie membri în club.”

Eu cred că este adevărat că mulți oameni ar prefera să-și încalce propriile principii declarate, decât să fie împinși afară din rețeaua lor socială. Dar aceasta este o situație care depășește niște limite – nu e cum te-ai trezi așezat într-un loc mărginaș, la gala de după premiera filmului „Robin Hood”. A te opune acestei ideologii înseamnă a fi în răspăr cu întreaga lume instituțională.

Și nu vorbim doar despre Dalton, o școală care s-a angajat să fie „vizibil, vocal și structural antirasistă”. Bain & Company dă mesaje pe Twitter despre „Luna istoriei femenx” (aici). Cei de la Cartoon Network îi imploră pe copii „să vadă culoarea” (aici). Angajații Coca-Cola au fost recent instruiți „să fie mai puțin albi” (aici). Nu mai poți să vinzi sau să cumperi pe eBay cărțile scrise de Dr. Seuss, devenite recent „problematice”. Această ideologie nu spune adevărul puterii. Ea este puterea.

Mai alarmant decât orice altceva, ideologia devine predominantă și în școlile publice locale. Viitorul inspector-șef al școlilor de stat din New York City este un susținător înfocat al teoriei critice antirasiste. La Burbank, inspectoratul școlar le-a spus profesorilor de gimnaziu și liceu să înceteze să mai predea la oră cărțile Să ucizi o pasăre cântătoare și Oameni și șoareci. Inspectoratul din Sacramento promovează segregarea rasială prin intermediul „grupurilor de afinitate rasială”, unde elevii „pot să cultive solidaritatea și compasiunea rasială și să se susțină unii pe alții, simțind disconfortul, deruta și confuzia care deseori însoțesc trezirea conștiinței rasiale albe”. Inspectoratul școlar din San Diego a organizat recent un curs de instruire în care profesorilor albi li s-a spus că „îi asasinează spiritual” pe copiii negri (vezi aici).

„Nu vreau să fac pe sentimentala, dar pur și simplu mă simt complet neputincioasă”, a spus o mamă printre lacrimi. „Mă uit la școala de stat și sunt tot atât de îngrozită. Nu-mi vine să cred ce li se face copiilor, tuturor copiilor. Mi-e prea frică. Mi-e prea frică să vorbesc prea tare. Mă simt o lașă. Mă mulțumesc să fac mici valuri.” O alta îmi spune: „E teama de represalii. Nu cumva riscăm ca fata noastră să fie ostracizată? Nu cumva riscăm ca lumea să ne ostracizeze? Deja s-a petrecut.”

Am o prietenă la New York, mama unei fetițe de patru ani. Pare exact genul de părinte pe care aceste școli vor să-l atragă: o întreprinzătoare de succes, o feministă și o împătimită a cercurilor elitiste din Manhattan. Dintotdeauna a visat să-și trimită fata la o școală ca Dalton. Într-o zi, acasă fiind, în toiul procesului de admitere la Dalton, desena împreună cu fetița ei, care i-a spus la un moment dat, fără nicio legătură: „Este necesar să-mi desenez și culoarea pielii”. Culoarea pielii, i-a spus ea mamei ei, „e foarte importantă”. Asta învățase ea la școală.

Autor: Bari Weiss

Citiți și:
Totalitarismul ideologiei trans
Ideologia woke conduce spre un sistem totalitar și formează un nou tip de gulag, spune scriitorul Rod Dreher
Ucenicii lui Troţki și îndoctrinarea anti-albă

 

yogaesoteric
22 decembrie 2021