Puterea rugăciunii. Prislopul inimii mele

 

Povestea s-a petrecut în ianuarie 2004. Ieşiserăm cu Ordonanţa din Combinatul siderurgic Hunedoara şi pentru că nu aveam încă anii de pensie, am început să lucrăm la două firme de sondaje de opinie. Mergeam la mânăstirea Prislop din 1996, de când am aflat că există un loc atât de binecuvântat de Dumnezeu, la numai 15 km de casa noastră. Mergeam de două sau chiar de trei ori pe an, şi ne întorceam de acolo cu pace în suflet şi tot ce părea insurmontabil se rezolva parcă de la sine.

Dar să mă întorc în ianuarie 2004, într-o zi de luni. Era o iarnă grea, cu ger şi multă zăpadă, iar noi aveam de făcut un sondaj în Silvaşul de Sus, un sat din apropiere de Mânăstirea Prislop, unde urma să vorbim cu o tânără de 16 ani. Erau sondaje cu adresă fixă şi cu CNP-ul persoanei ce era necesar să fie intervievată. Deşi ninsese mult peste noapte, drumul era curăţat de zăpadă şi am ajuns cu bine la adresa căutată, dar fata era plecată la Haţeg şi se întorcea după ora 13. Era ora 11 şi eram atât de aproape de mânăstirea Prislop, încât, deodată, amândoi am rostit: mergem la mânăstire până se întoarce fata acasă. Am întors maşina şi fără să ne gândim că e iarnă, zăpadă, ger, am pornit spre mânăstirea Prislop. Cerul se înseninase, ieşise soarele şi zăpada scârţâia sub cauciucuri. Fără niciun incident am ajuns la poarta mânăstirii, am parcat şi am intrat în curtea cea largă, unde duhul Părintelui Arsenie Boca este întotdeauna prezent.

În curtea mânăstirii nu era nimeni. Ne-am îndreptat spre biserică, am intrat pe uşa care era deschisă şi i-am găsit înăuntru pe preotul slujitor al bisericii şi pe măicuţa Zamfira, care ne-au primit de parcă eram nişte oaspeţi pe care îi aşteptau de mult. Eram, într-adevăr, singurii pelerini care se încumetaseră până la acea oră să vină la Prislop. Şi nu pot să vă spun câtă tihnă, câtă pace sufletească sălăşluia peste acest loc ales de Părintele Arsenie Boca ca să fie îngropat pentru totdeauna. Atunci, în liniştea acelei zile însorite dar aşa de geroase de ianuarie, am înţeles de ce a ales Părintele Prislopul ca loc de mormânt şi nu Mânăstirea Sâmbăta, unde a fost stareţ, unde a devenit monah, de unde a fost trimis la Athos şi unde a început marea sa lucrare duhovnicească.

Singurul îngrijorat era preotul bisericii, care îşi aştepta băiatul să vină de la Haţeg şi se temea că i s-a înzăpezit maşina pe drum. L-am liniştit, spunându-i că nu am văzut nicio maşină împotmolită între Silvaşi şi Prislop, că drumul e circulabil şi, probabil, va veni mai târziu. Preotul ne-a binecuvântat, iar măicuţa Zamfira, zâm¬bind, ne-a spus că ştie că duhul Părintelui Arsenie ne-a adus. I-am spus cât de mult îl iubim, cât de aproape ne-a adus de Dumnezeu pe noi, absolvenţi de Politehnică, îndopaţi cu materialism dialectic de la grădiniţă. Şi atunci, măicuţa Zamfira ne-a spus ceva ce n-am ştiut până atunci şi nici nu am mai citit în vreo carte apărută despre Părintele Arsenie Boca: anume, că atunci când s-a rugat pe muntele Athos, la Domnul Iisus şi apoi la Maica Domnului, să-i dăruiască un duhovnic înţelept, a fost urcat 40 de zile pe un pisc, unde printre cei care l-au îndrumat s-a aflat şi Sfântul Ilie Tesviteanul.

Despre măicuţa Zamfira, fosta stareţă de la Prislop, prea sfinţitul părinte Daniil, episcopul ortodox de la Vîrseţ, din Banatul sârbesc, a spus că a fost pentru Părintele Arsenie, în anii de cumplită prigoană, ceea ce a fost văduva din Sarepta Sidonului pentru Sfântul Ilie, atunci când seceta uscase râul Cherit, unde îşi găsise refugiul. Am înţeles mai bine cât de mult l-a ocrotit măicuţa Zamfira pe Părintele Arsenie, atunci când a fost obligat să dezbrace haina preoţească şi să îmbrace haina lumească, când i s-a interzis să mai slujească sau să spovedească.

Din biserică am plecat spre mormântul Părintelui Arsenie şi o tânără măicuţă a mers cu noi până acolo, pentru a ne apăra de câinii ciobăneşti de la stâna mânăstirii, care erau liberi în acea zi, în care nu se aşteptau pelerini. La mormântul Părintelui, am trăit o altă mare bucurie. În faţa crucii lui erau trandafiri pitici înfloriţi, bănuţei albi şi flori de nu-mă-uita. Afară era un ger cumplit: – 15 grade Celsius, dar florile erau vii şi neatinse. Citisem despre mormântul cald de la Prislop, dar nu credeam că şi iarna, pentru florile crescute pe mormânt e primăvară. Ne-am rugat, am sărutat Crucea şi am aprins lumânări.

Numărul mare de pelerini care vin acum la Prislop a schimbat decorul care ne era atât de drag. S-au construit parcări uriaşe prin terasarea dealurilor din apropierea mânăstirii, s-au trasat alei de acces, s-au construit gărduleţe din lemn, în jurul mormântului s-a construit un chioşc din lemn traforat, unul sau doi jandarmi dirijează coloana de oameni care se apropie de crucea Părintelui, iar la Cruce, nu te poţi ruga mai mult de un minut. Lumânări nu se mai aprind lângă mormânt. Nici flori nu se mai duc. Duhul Părintelui este însă la fel de grabnic ajutător şi mă întreb cât de părăsiţi am fi dacă un mare sfânt, Părintele Arsenie Boca, nu s-ar îndura de noi şi nu ar duce rugăciunile noastre la Dumnezeu, cu rugămintea: îndură-te, Doamne, de oamenii aceştia, că sunt din parohia mea, România!

Victoria Stoian – Hunedoara

Citiţi şi:

Părintele Arsenie Boca – un Serafim de Sarov al României

Cinci profeţii semnificative ale Părintelui Arsenie Boca despre România

 

yogaesoteric
14 ianuarie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More