Quo vadis? Despre sfârșitul „democrației” și zorii „societății magice”

Este evident că istoria recentă și foarte recentă ne obligă să constatăm că tot ce credeam că știm despre modul de funcționare a societății umane este depășit, că ansamblul evenimentelor sociale, politice, economice dar mai ales tehnologice ce au loc peste tot în lume ne împing într-o direcție nouă, necunoscută……. dar nu imposibil de intuit.

Iată de ce, observând elemente aparent disparate din colțuri diferite ale lumii, din state cu puteri greu comparabile – spre exemplu, președinția lui Biden, anularea alegerilor din România sau interzicerea lui Le Pen în Franța – nu poți să nu te întrebi dacă toate acestea nu au o cauză comună mult mai profundă decât cea aparentă, și, mai ales, dacă nu cumva acestea toate indică o direcție de „dezvoltare” a societății umane greu de anticipat până în zilele noastre.

Întrebarea simplă și spontană care apare este „Cine ia deciziile?” într-o lume în care (evident!) Biden, un bătrânel simpatic dar complet senil, nu putea conduce SUA – una dintre cele mai mari puteri ale lumii (dacă nu cea mai mare putere a lumii), sau în care „cineva”, „undeva” decide anularea unor alegeri sau interzicerea unor candidați în țări din Europa. „Cine are puterea reală în societățile umane actuale?” – aceasta este întrebarea, căci este evident că deciziile se iau în altă parte decât în Parlamente, în Guverne sau chiar în instanțele de judecată, adică puterea se exercită din alte puncte de putere decât din cele instituțional și legal instituite.

Dar mai întâi să lămurim „Ce este puterea”. Puterea este atributul pe care o persoană (sau grup de persoane) și-l însușește și prin care exercită comanda direct, dar mijlocit, asupra unui grup de oameni (organizați fie în echipă, trib sau federație de state), grup de oameni care acceptă să-și limiteze voluntar libertatea personală și să delege pe deținătorul puterii pentru a le conduce destinele. Această „delegare” de putere și voluntară limitare de libertate personală aduce „împuternicitului” o legitimare morală de a lua deciziile și de a da comandă celorlalți, care (în mod spontan sau nu, ulterior voluntar sau nu) acceptă să execute ordinele primite punându-le în faptă, fiind în același timp absolviți de responsabilitatea morală pentru fapta pe care au dus-o la îndeplinire prin respectarea ordinului primit. Astfel, soldații israelieni, spre exemplu, vor spune că nu sunt ei cei responsabili pentru masacrele din Gaza, susținând că ei „doar au respectat ordinele” venite de la cel/cei care dețin puterea, deși ei, soldații, sunt cei care au omorât zeci de mii de oameni, în timp ce cel/cei care au dat ordinele nu au omorât direct și personal nicio muscă în Gaza……. Desigur, exemplele date sunt doar pentru a facilita prin evidența și prospețimea informației înțelegerea mecanismului psihologic și sociologic de funcționare a puterii, mecanism care se manifestă pe aceleași coordonate încă din zorii societății umane.

Evident, în societatea modernă occidentală, pentru a ocroti „sensibilitățile” omului modern și pentru a prezerva monstruoasa ipocrizie lansată de revoluția franceză de la 1789 („libereté, égalité, fraternité”), între puterea unui/unor personaje care dau ordine și societatea care le execută a fost interpusă noțiunea de „putere a legii” (rule of law) – o „putere” care (chipurile) garantează limitarea abuzurilor celor iau decizii și protejează pe cei care execută. Deși era evident că tot cei care conduc făceau și legile care se presupunea că le-ar fi limitat puterea și i-ar fi protejat pe executanți, în ultimii ani s-a renunțat și la aceasta din urmă: a se vedea cazul României, în care candidați au fost interziși și alegeri au fost anulate cu încălcarea celor mai elementare drepturi constituționale, sau cum în Franța Nicolas Sarkozy sau Marine Le Pen (un fost aparent deținător al puterii și o aspirantă la deținerea aparentă a puterii – sic!) execută hotărâri judecătorești nedefinitive. Și iată cum a fost de facto abolită „puterea legii”, aparentul „amortizor” așezat între guvernanți și guvernați, între vârful mic al piramidei și cei mulți, imensul trunchi al piramidei din care facem toți parte, oriunde ne-am afla în lume.

De aceea, după ce am căutat să definim împreună în câteva cuvinte ce e puterea, pentru a înțelege unde ne aflăm și mai ales pentru a ne ajuta să dibuim încotro ne îndreptăm, în analiza noastră va fi necesar să avem în vedere și să urmărim să analizăm strict cum se exercită puterea în mod real, renunțând la ipocrizia sloganurilor politice sau a „principiilor constituționale”.

Puterea, de aproape 5.000 de ani, se organizează și se exercită prin intermediul unui „organism” impersonal numit în ultimele sute de ani „stat”. Definiția modernă și general acceptată a statului este „Statul este o formă de organizare politică și juridică a unei comunități umane stabilite pe un teritoriu determinat, caracterizată prin exercitarea suveranității printr-un ansamblu de instituții care dețin monopolul legiferării și al constrângerii legitime, în vederea asigurării ordinii, securității și binelui comun.”

Dacă eu aș formula o definiție „atemporală” și „aspațială” a statului, strict în raportul statului cu subiectul/supusul statului – „cetățeanul” (excluzând raporturile cu terțe state), aș spune că:

„Statul este forma de organizare și funcționare a societății umane în care persoana își cedează și limitează (voluntar sau impus) libertatea în schimbul protejării și îngrijirii sale și a familiei sale și în care puterea se exercită de o manieră continuă, absolută, unitară și impersonală.” Cu alte cuvinte, Statul este o cedare necondiționată de „suveranitate personală” în schimbul speranței protejării vieții și integrității fizice ale persoanei (și a drepturilor fundamentale ale acesteia – în măsura conștientizării lor) de către o entitate abstractă – un „statul suveran”, entitate personalizată de un „șef al statului”.

Desigur, dacă vom introduce în definiția statului și teritoriul și raporturile acestuia cu terțele state, definiția statului se va modifica, aceasta putând fi:

„Statul e forma de organizare și funcționare a societății umane în care populația trăitoare pe un teritoriu care deține o tradiție și limbă specifice se organizează social (politic), administrativ și militar pentru a asigura continuitatea spirituală, culturală și etnică și a păstra / extinde stăpânirea asupra unor teritorii și resurse, manifestându-și suveranitatea în raporturile cu terțe state.” Evident, atunci când au apărut imperiile, scopul existenței statului s-a rezumat la ultimele termene ale definiției noastre „a păstra / extinde stăpânirea asupra unor teritorii și resurse, manifestându-și suveranitatea în raporturile cu terțe state” și „exercitând raporturi de suzeranitate cu acestea” (aș completa eu în această situație).

Urmărind o maximă generalizare și abstractizare (plecând de la o reducere la absurd conform căreia pe întregul Pământ ar exista o singură societate/națiune și un singur stat), am scos din prima noastră „definiție” orice referire la teritoriu și suveranitate și, din același motiv, nu am făcut referire nici la „binele comun” și nici la „organizare politică și juridică”, „binele comun” fiind dintotdeauna o modalitate ipocrita de a se exprima protejarea binelui propriu, iar statul existând (fără a purta această denumire) cu mult înaintea noțiunilor de politic/politică sau juridic/norme juridice.

Realitatea este că cetățeanul, supusul statului, renunță la o parte din libertate în schimbul grijii și devotamentului pe care statul se angajează că i le acorde, acceptând din partea statului integrarea într-un mecanism social pe care cetățeanul nu îl poate controla și, totodată, acceptând pedepse și violențe din partea statului în cazul în care cetățeanul se abate de la regulile statului.

Revenind la raporturile între stat și supus (singurele care ne interesează în acest articol) mă întreb: „Este statul un «pact social», un «contract» dintre stat și cetățenii săi?” Nu știu……. eu unul nu am semnat niciodată niciun contract cu România……. deci dacă e, e un „contract de adeziune”, fără niciun drept de negociere și în care ești parte prin simplul fapt al nașterii și unde „intenția reală a părților” nu contează decât dacă această intenție este intenția statului însuși.

Cert e că azi, aproape oriunde în lume, fundamentul „contractului social” dintre stat și cetățeni a fost denaturat: cetățeanul cedează din ce în ce mai multe drepturi și libertăți, își cedează timpul și resursele (gândiți-vă la plata impozitelor și a TVA nu doar din perspectivă pecuniară, ci și din perspectiva timpului irosit pentru procurarea acestora și veți înțelege că plata impozitelor nu e nimic altceva decât o formă de „corvoadă” în care aproape jumătate din timpul pe care îl munciți este destinat pentru acoperirea nevoilor statului!) și……. nu mai primește nimic în schimb: nu îngrijiri medicale sau ale bătrânilor, nu școală, nu ajutor în caz de boală! În fapt, experiența ne învață că cetățeanul în zilele noastre primește de la stat doar o „protecție” în fața unor imaginare pericole sau inventați dușmani – covidul, rușii, ciclonul Barbara…….

Și cu toate astea, statul supraviețuiește! Supraviețuiește și continuă să-și întărească puterea și controlul asupra cetățeanului……. prin exacerbarea și reinventarea atributelor sale strict în raport cu acesta, în timp ce aceleași state moderne cedează aparent benevol atributul suveranității, atributul lor exclusiv și definitoriu, în favoarea unor organizații metastatale, preschimbând cetățenii în supușii unor instituții suprastatale pur birocratice, lipsite de orice urmă de „legitimitate” ce ar putea veni în urma unui proces electiv și selectiv.

Conform unei teorii istorice care mi se pare a nu fi lipsită de temei, statul, așa cum generic numim azi forma de organizare și funcționare a societății umane (de fapt, toate formele de organizare umană, de la triburi până la statele moderne), se întemeiază pe:

• Autoritate / forță – dreptul statului de a-și impune voința prin forță în raport cu supușii săi și de a controla violența, și pe
• Birocrație / cunoaștere – știința administrării curente a treburilor comunității, a resurselor acesteia și de a controla cunoașterea.
• A treia, puterea carismatică – ascendentul unui personaj cu trăsături excepționale (forță, pricepere militară sau administrativă) asupra comunității a apărut când și unde societățile umane au renunțat la forma de organizare a statului teocratic sau dinastic. Această „putere carismatică” este specifică societăților eroice, acel tip de societăți din care face parte și societatea în care trăim noi, ceea ce numim azi „societatea democratică” (știu, poate părea șocant, dar așa e!).

Azi majoritatea antropologilor și istoricilor au ajuns la concluzia că primele forme de organizare umană au avut o natură teocratică, obiectivul existenței primelor state fiind agregarea resurselor nu pentru căpeteniile „civile” sau pentru comunitate, ci în principal pentru riturile datorate divinității și pentru cultul morților. Abia după ce erau îndestulate templele și mormintele, resursele erau distribuite puterii temporale. Probele arheologice strânse prin toată lumea încă din perioada predinastică și protodinastică a Egiptului (aproximativ. 4000-3100 î.d.H) ne indică invariabil aceeași realitate: de la berea și pâinea dospită din Egiptul antic, la depozitele de cereale și sistemele de inventariere a acestora din Mesopotamia până la comorile strânse sub tumuli enormi de pământ de băștinașii de pe valea râului Ohio în perioada Adena (aproximativ anul 1000 î.d.Hr.) pentru uzul exclusiv al preoților și șamanilor, toate societățile umane vechi aveau inițial ca centru de putere puterea sacerdotală, cea care avea sub control spiritualitatea și cunoașterea (cu efectul secundar al stăpânirii administrației).

Într-un proces ce a durat câteva mii de ani, controlul societății a fost preluat de la sacerdoți de războinici, aceștia făcând să prevaleze forța / autoritatea în fața cunoașterii / administrației, nu însă fără a „împrumuta”, în realitate, a prelua atributul cunoașterii de la autoritatea sacerdotală, combinându-l indisolubil cu forța/autoritatea. Și iată cum din Egiptul Primei Dinastii cu faraonii săi descendenți ai zeilor până în Peru, din Mesopotamia dinastică timpurie – formată din zeci de orașe state, fiecare dintre acestea fiind guvernate pe propriul rege războinic carismatic cu unele calități personale ce se spunea că erau recunoscute și de zei, până la conducătorii ajaw maiași din perioada clasică, „toți acești regi nu pretindeau aproape niciodată că sunt ei înșiși zei (cu excepția faraonilor), ci mai degrabă aghiotanți ai regilor și uneori apărători eroici ai acestora pe pământ: pe scurt – delegați ai puterii suverane ce rezida (încă) de drept în ceruri.” Suveranitatea, în ultimă instanță, aparținea doar Cerului, Zeilor!

Spre exemplu, în China antică, în perioada Shang târzie (1200-1300 î.d.Hr.), regatul avea capitala la Anyang, oraș conceput ca fiind „o ancoră cosmologică pentru întregul regat, proiectată ca o scenă grandioasă pentru ritualurile regale” și unde divinitatea avea o importanță excepțională. Practic, orice decizie regală – indiferent că era vorba de război, de o alianță sau chiar de chestiuni banale – putea fi luată doar dacă era aprobată de autoritățile supreme, care erau zeii și spiritele ancestrale – atributul sacerdotal al cunoașterii determinând, sau doar justificând, deciziile deținătorului atributelor forță / autoritate, ale eroului carismatic care era regele.

Această legitimare și justificare a forței / autorității deținută (și manifestată uneori prin acte de violență excepțională, dublată de crearea unei mașinării sociale și administrative complexe) și exercitată direct de „eroii carismatici” prin cunoașterea unei elite sacerdotale, aș numi-o „societate magică”.

Această societate magică nu mai era nici o societate sacerdotală (unde, din punct de vedere social, era o hipertrofiere a principiilor cunoașterii și administrației și o absență completă a politicii competitive), dar nici una condusă exclusiv de eroi carismatici, așa cum vor fi societățile post-homerice (să nu uităm că în lumea homerică eroii încă erau „posedați”, „locuiți” sau aflați direct uneori în totalul control al zeilor!) și până în secolul XXI.

Societatea magică era o combinație a celor două societăți în care o cunoaștere ascunsă sau nedisponibilă marii mase a oamenilor (începe să vă sune cunoscut? Amintiți-vă era covid și „cunoașterea ascunsă” a oamenilor de știință, despre care vom vorbi mai jos!) justifica măsurile autoritare, absolute și incontestabile ale puterii temporale, ale „eroului carismatic” care deținea în mod exclusiv atributele forței și autorității.

Societatea magică s-a stins treptat, fiind înlocuită cu societatea eroică, o societate dominată mai bine de două mii de ani de „eroi carismatici” care dețineau puterea fie prin preluare cu forța, fie prin desemnare, fie pe linie ereditară și care exercitau de o manieră absolută și aparent discreționară forța și autoritatea.

Ajungând în sfârșit în zilele noastre, constatăm că regimurile pe care le numim democratice, din ultimul secol și jumătate, au ca trăsătură predominantă eroismul și carisma liderilor aleși. Practic, în asta constau „alegerile”: alegerea dintre un număr de persoane care dețin teoretic niște calități speciale dacă nu excepționale – pricepere în treburi administrative, stare de sănătate, probitate profesională și socială, toate dublate de două trăsături: una expres și explicit admisă – probitatea morală și familială, și alta implicită și rareori recunoscută ca fiind un avantaj – aspectul fizic! Toate aceste elemente ne fac să ne alegem eroii zilelor noastre, fie că ei sunt consilieri locali, primari, președinți de Consilii regionale (județene în România), parlamentari sau președinți – ei toți sunt „eroii” noștri, că ne place sau nu să admitem.

Da, căci deși poate ne vine greu să admitem, liderii noștri sunt eroii noștri……. pe care îi înzestrăm cu dreptul de a ne conduce autoritar destinele pe perioade determinate, acceptând ca în numele acestora (să nu uităm că formula clasică a învestirii cu forță executorie a unei hotărâri judecătorești este „noi, președintele României”!) să fim pedepsiți dacă încălcăm legile statului pe care el îl conduce cel puțin la nivel simbolic.

Și acum vine probabil cel mai surprinzător element a ceea ce numim societatea democratică: deși este o societate eminamente „eroică”, ea a continuat să păstreze în sine un sâmbure, un embrion a ceea ce am numit societatea magică: „puterea zeilor” care legitima și mandata „eroii” primei „societăți magice” a fost înlocuită de „puterea poporului” care legitimează și mandatează „eroii” zilelor noastre.

Astfel, noi toți respectăm ordinele eroilor noștri pe care i-am ales, fiind în același timp absolviți de răspunderea morală a faptelor comise în executarea acestor ordine și supunându-ne necondiționat acestora, chiar când acestea știm că ne fac rău……. o constantă a exercitării fiecărei puteri este obediența și supunerea în fața celui care exercită puterea a majorității celor mulți aflați la baza piramidei puterii.

Așa a fost de când lumea……. doar că azi, în societatea eroico-magică în care noi trăim, acceptăm puterea și eventualele abuzuri ale acesteia pentru că noi am dat puterea eroului/eroilor și pentru că, pentru o perioadă determinată, noi nu putem retrage atributele forței și autorității de la „eroii” pe care i-am învestit cu aceste atribute. Dacă vi se pare „ciudată” această constatare……. ei bine, chiar este! Dar este în același timp dovada că încă faceți parte din „magia” acestui sistem „eroic” al cărui singur scop este exercitarea puterii! Nu reprezentarea, nu protejarea și îngrijirea noastră, a celor din națiunea care i-am legitimat și mandatat pe „eroii” noștri, ci doar exercitarea puterii – pentru și în interesul celui/celor care dețin puterea.

Vi se pare trist? Din păcate cred că viitorul ne rezervă ceva și mai dramatic, căci suntem pe punctul în care omenirea se reîndreaptă spre o societate eminamente „magică”, în care noi, cetățenii de la baza piramidei sociale, vom juca un rol și mai decorativ decât o facem în prezent. Da, abia acum, după ce am stabilit niște repere și sfere pentru noțiuni ca „putere” și „stat”, ca elemente primordiale în organizarea societății umane, și atributele puterii (autoritate / forță, cunoaștere / administrație și eroism / carismă) începem să ne apropiem de miezul fierbinte al problemei expuse în titlu: „sfârșitul democrației și zorii societății magice”.

Plecând de la cele expuse mai sus, vom începe să înțelegem mai bine ce s-a petrecut în ultimii 5 ani, cel puțin din anii covid, moment de la care a devenit evident („cristal clear” – cum spune partenerul strategic) că deciziile sunt luate în alte sfere decât în cele trei puteri recunoscute constituțional – legislativă, judecătorească și executivă, astfel cum au fost ele teoretic împărțite de Aristotel și Montesquieu.

Motivul este unul simplu: „guvernanții” de facto ai lumii zilelor noastre par să fi înțeles că dintre toate atributele puterii despre care am vorbit mai sus, unul singur nu este controlat explicit sau „posedat” conform principiilor constituționale: cunoașterea.

Astfel, dacă autoritatea este atributul quasi exclusiv al puterii judecătorești, celelalte atribute sunt împărțite de celelalte două puteri din statul modern: forța și birocrația – de puterea executivă, puterea carismatică și (în parte) birocrația – puterea legislativă și de ceilalți „aleși” ai poporului (de la primari de comune, până la Președintele Republicii).

Cunoașterea însă nu este asumată explicit de niciuna dintre puteri, deși mii de ani „influența socială decurgea din controlul formelor ezoterice de cunoaștere”. Acest fapt pare să fi fost înțeles de regimul oligarhic ce controlează puterea la nivel mondial, fiecare oligarh / clan de oligarhi înțelegând că deținerea puterii financiare nu este suficientă pentru a te face deținătorul puterii totale!

Și iată cum suntem exact la limita trecerii de la oligarhie la tiranie, cum ar spune Platon dacă ar rescrie Republica în zilele noastre, dar nu prin forța (exclusivă) a armelor, ci prin puterea cunoașterii.

Trei sunt mijloacele prin care oligarhia financiară a preluat deja în acest moment controlul deplin asupra cunoașterii și a acaparat, deci, controlul „magic” asupra puterii la nivel mondial (sau cel puțin în ceea ce am numit „lumea mică”, înțeleasă azi ca „lumea anti-brics”):

– controlul asupra „informației” – prin controlul și cenzura asupra online-ului, devenit în ultimii ani principala sursă de informații și în viitor exclusiva sursă de informații la nivel planetar;

– controlul asupra „științei” – prin finanțarea discreționară a centrelor de cercetare și, implicit, a descoperirilor și inovațiilor produse de acestea;

– controlul asupra „inteligenței” – prin coruperea și pervertirea „inteligenței naturale” (vezi acapararea „elitelor intelectuale” în ultimii 35 de ani de către Soros) și, mai nou, prin inventarea și controlul „inteligenței artificiale”.

Dacă la toate acestea vom adăuga și legătura indisolubilă (sau măcar nedecelabilă) între marea Finanță și serviciile secrete……. vom înțelege pe deplin „exercițiul de putere” care a fost „pandemia de covid”.

Să ne aducem aminte? Atunci, în 2020, peste noapte, un „grup de savanți” – aflați undeva, nu se știe unde, au descoperit „virusul criminal” și efectele devastatoare pe care acesta le poate avea asupra omului și chiar a omenirii……. Aceștia „au tras semnalul de alarmă” și……. puterea / puterile formale (executivă, legislativă și judecătorească) din toate țările și chiar de pe întreagă planetă……. au închis omenirea!

Ulterior, aceeași „oameni de știință” – aflați undeva, nu se știe unde, au descoperit tot peste noapte și „leacul” pentru „virusul ucigaș”……. și puterea / puterile formale (executivă, legislativă și judecătorească) din toate țările au impus într-o formă sau alta administrarea leacului pentru toți locuitorii planetei…….

„Testul covid” (acesta este, de fapt, adevăratul „test covid”!) a confirmat – sistemul funcționează: atributul cunoașterii, deținut în „temple ale științei” bine ascunse și de către niște „preoți” quasi anonimi (oamenii de știință și unii membri ai serviciilor secrete) – și deci fără nicio legitimitate „populară”, au putut dicta puterilor constituționale ale Statului (legislativă, executivă și judecătorească) ce și cum să facă – și asta la nivel global!

Și dacă am avut unele rezerve și am vrut să cred (cu toată puterea) că ce s-a petrecut în „anii covid” a fost un accident istoric, a venit experimentul social și politic numit „anularea alegerilor din 6 decembrie 2024” – atunci când totul s-a confirmat odată în plus și în micul laborator de experimente sociale numit România.

Am uitat? Atunci, unele persoane neștiute – dar deținători ai unei cunoașteri ce nu poate fi pusă la îndoială, au spus că alegerile au fost fraudate prin influențarea intenției de vot a românilor! Deci nu doar că acești „cunoscători” au știut ce se petrece „pă net” (pe care, evident, îl controlează!), dar ei știau și cum ar fi votat românii dacă nu ar fi fost influențați! Și mai știu că ei, românii, ar fi votat sigur altceva dacă nu ar fi fost influențați de „campania de dezinformare” a adversarului, a dușmanului (da, „dușmanii” vor apărea constant în „poveștile oficiale”, căci, la fel ca în orice mit, ai nevoie de forțele binelui și ale răului)! Și acești „cunoscători”, „stăpâni ai informației” nealeși și chiar necunoscuți de nimeni, au dictat, fără nicio probă concretă, puterilor formale ale statului ce să facă. Și „puterile statului” au făcut! – este exemplul clasic a ceea ce am numit „societate magică”.

Da, zorii „societății magice” au apărut: exercitarea puterii efective a trecut de la deținătorii puterii aparente (reprezentanții statului) la deținătorii cunoașterii (să o numim o nouă putere ocultă?), care dictează în mod indirect și mediat (prin intermediul reprezentanților statului / statelor) destinele societății umane. Evident, fenomenul se va amplifica și va deveni din ce în ce mai vizibil……. și pe măsură ce totul va deveni mai „transparent”, puterea „deținătorilor cunoașterii” va deveni și general acceptată de populație! Și asta pentru că „ei știu!”, „ei cunosc adevărul!”. Și pentru că deținătorii cunoașterii nu exercită puterea direct, aceștia vor fi iubiți……. chiar venerați! Și așa vor apărea și „marii preoți” care dețin „cunoașterea” și „cheile cunoașterii” – informația, știința și inteligența artificială. Și știm și cel puțin două persoane care personifică deja atributele „cunoașterii” în conștiința colectivă și la această dată: Bill Gates și Elon Musk ‒ evident, fiecare reprezentând o tabără adversă (bun și rău fiind eticheta pe care o pui în funcție de „poziția ideologică” în care te afli), ambii fiind prinși într-o luptă quasi rituală și evident teatrală ca între Deva (ființe zeiești) și Asura (spirite puternice care nu sunt orientate către Dumnezeu)…….

Revenind la întrebarea de la începutul acestui articol „Cine ia deciziile în lumea noastră?”, un singur răspuns pare a fi cert: deciziile nu le iau cei care par să le ia – deciziile nu mai sunt luate nici de puterea legislativă, nici executivă, ba, de cele mai multe ori, nici măcar de puterea judecătorească.

Deciziile vin servite de la „cei care știu” – fie că sunt servicii secrete, fie oameni de știință, fie instituții internaționale (toate acestea având într-un viitor foarte apropiat un singur numitor comun – „inteligența artificială” și „marii preoți” ai acesteia).

Chiar în discursurile oficiale este folosit aproape de fiecare dată verbul la impersonal: „trebuit…….”, „s-a făcut…….”. Așa a trebuit, să cumpărăm de miliarde armament, să-l donăm Ucrainei, să creștem taxe și impozite……. „a trebuit” – formulare prin care puterea formalizată a statelor scapă de „răspunderea morală (și politică)” a faptelor sale, aruncând-o pe deținătorii reali ai puterii – ei „doar au respectat ordinele” venite de la cel/cei care dețin puterea (așa cum o fac soldații pe un câmp de bătaie).

Această atașare a „eroilor carismatici” ai statelor (naționale) clasice („aleși și legitimați de popor”) la „imaginea” „celor care dețin cunoașterea”, această derogare de responsabilitate a guvernării prin atribuirea acesteia „centrelor de cunoaștere” (că sunt „oameni de știință” ca în „anii covid” sau „servicii de informații” ca în cazul anulării alegerilor din România), arată de fapt că există, de facto, o delegare de putere către noile centre de putere, către „deținătorii cunoașterii”, fapt care ne indică două aspecte:

1. Democrația a devenit pur formală, societatea noastră având deja un caracter „magic”, fiind condusă informal și ocult de „casta celor care știu”;
2. Societatea umană este deja sub o guvernanță supranațională a „celor care știu”, puterea acestora excedând cu mult puterea „văzută” a instituțiilor formalizate care încă mai păstrează o componentă națională și democratică (cât de vagă!) cum ar fi UE, OSCE, ONU sau chiar NATO.

Cert este abia începutul acestei noi orânduiri. Suntem abia în zorii societății magice conduse de „cei care știu”, de „cei care controlează cunoașterea”, iar continua dezvoltare a „inteligenței artificiale” nu face decât să întărească și să grăbească instaurarea puterii totale a „celor care știu” (și care încă o exercită prin intermediul „aleșilor noștri”, a „eroilor carismatici” din „democrațiile funcționale”). Până unde? Până într-acolo încât vor încerca să înlocuiască însăși pe Dumnezeu și preoții săi cu noua entitate omniscientă și omnipotentă – inteligența artificială și ai săi noi „mari preoți”……. și atunci, cred eu, va fi sfârșitul.

Autor: Dan M.V. Chitic

Citiți și:
Paul Dragoș Aligică: Ura a fost instituționalizată
Dan Diaconu: Gustând din prăjitura deglobalizării
Nicușor Dan pregătește binomul cu față „umană”

 

yogaesoteric
3 noiembrie 2025