Ritmurile fără retenţie

Cele două experienţe, precum şi un studiu mai aprofundat al teoriei ne permit să facem o alegere între grupele de ritmuri respiratorii şi să-l experimentăm pe acela care pare cel mai potrivit pentru a permite declanşarea experienţei vieţii încetinite, lăsând însă un uşor spaţiu larg, în cadrul acestei grupe adaptării individuale.

În concluzie, pentru ca setea de aer să nu crească este necesar ca CO2 din sânge să nu mai crească şi, în consecinţă, cantitatea de CO2 eliminat să fie în raport normal unitar sau superior faţă de cantitatea de oxigen inhalată. Doar asfel CO2 nu se acumulează excesiv în sânge pentru a provoca acea sezaţie insuportabilă de sete de aer.

Deci, pentru a obţine starea de viaţă încetinită (hibernare), trebuie să eliminăm toate ritmurile respiratorii care includ retenţia.

Acestea din urmă sunt, totuşi, ritmurile întâlnite cel mai adesea în ritmurile respiratorii din tradiţia yoghină sau sufită. Aceasta arată că starea de hibernare este o experienţă ceva mai deosebită în viaţa yoghinului, dar care poate fi asemănată cu stare de meditaţie în care spontan respiraţia se opreşte pe perioade lungi de timp, oprire numită KEVALAKUMBHAKA, după ce devine foarte superficială. Această stare ce survine în meditaţiile profunde este o consecinţă a liniştirii minţii. În experienţa realizată, noi pornim invers: controlând şi liniştind respiraţia, noi ajungem să controlăm şi să liniştim mintea.

Să precizăm acum, pentru ce trebuie să eliminăm ritmurile care includ retenţia: când inhalăm oxigen într-o respiraţie lentă dar profundă, şi apoi ne reţinem respiraţia, CO2 care se va forma se va acumula atât în plămâni cât şi în sânge. Cantitatea produsă în unitate de timp este, fără îndoială, inferioară celei care apare în cursul unei respiraţii normale; dar totalul de CO2 existent în sângele circulat devine cu rapiditate superior normalului deoarece nu se mai elimină. Deci, în cursul ritmului respirator cu retenţie de lungă durată setea de aer nu se diminuează. Noi pierdem astfel treptat beneficiul acestui aport iniţial de oxigen şi nu putem declanşa ciclul respirator care este cheia punerii organismului în starea de hibernare. Urmărim ca diminuarea respiraţiei să provoace o încetinire a vieţii organice, antrenând diminuarea setei de aer de unde rezultă o nouă diminuare a inspiraţiei.

La polul opus ar fi un ritm care teoretic să permită eliminare unei cantiăţi de CO2 mai mare proporţional decât cantitatea de CO2 inhalată; adică un ritm care să provoace o mărire a raportului respirator CO2 eliminat/O2 inhalat prin propria sa influenţă, excluzând variaţiile produse de alimentaţie sau de temperatura exterioară. Va rezulta o diminuare treptată a setei de aer. În plus, dacă şi cantintatea de O2 inhalată ar putea fi diminuată în acelaşi timp, organismul ar fi în mod necesar condus la stare de hibernare. Ori, prima parte a acestei experienţe este realizabilă şi clasică, este experienţa hiperventilaţiei sau hiperpneei. Ea constă în respiraţii foarte rapide şi foarte profunde (Bastrika), în care expiraţia se realizează brusc şi rapid prin contacţia abdomenului şi ridicarea diafragmei survine apoi de la sine. Elementul dinamic, motor este deci expiraţia. Se realizează astfel 60-100 respiraţii pe minut. Acest model respirator duce la o mare eliminare a CO2 în raport cu O2 absorbit. El este realizat de noi spontan atunci când ne pregătim să ne ţinem respiraţia mai mult timp, dacă, de exemplu, vrem să ne scufundăm. Organismul este deci privat de CO2 (Nu trebuie totuşi împinsă prea departe această experienţă care poate conduce la ameţeli, indispoziţii şi chiar la criză de tetanie datorită variaţiilor ph-ului sanguin). Să ne amintim că dacă ne reţinem suflul după un exerciţiu de hiperventilaţie putem să-l reţinem mult mai mult ca de obicei datorită lipsei de CO2 care apăruse graţie excesului de O2 acumulat. Această hiperventilaţie urmată de o retenţie foarte lungă, este de altfel unul dintre procedeele utilizate în practica yoga pentru ridicarea energiei fundamentale Kundalini.

Remarcăm că hiperventilaţia nu poate duce totuşi la o viaţă încetinită a ţesuturilor deoarece ea provoacă o hiperoxigenare a sângelui care este însoţităde o activare a circulaţiei sanguine, inima pulsând mai puternic şi mai repede.

Vom combina aceste date diferite:

1) păstrăm un ritm respirator foarte rapid, fără retenţie, dar, cu scopul de a diminua cantitatea de O2 inhalată;

2) vom da o amplitudine minimă mişcărilor respiratorii. Mişcările cutiei toracice şi ale abdomenului devin astfel aproape imperceptibile şi foarte rapide, dând impresia unei respiraţii pulsatile. La limită, ea pare a fi aproape doar un tremur al toracelui.

Ritmul fiind analog celui din cazul hiperventilaţiei, nu va exista reţinerea CO2 în organism, dar, din contră eliminarea acestuia rămâne de această dată superioară cantităţii de O2 inhalat. Asfel absorbţia de O2 e din ce în ce mai redusă, ceea ce constrânge ţesuturile să intre treptat în starea de hibernare (viaţă încetinită), fără a antrena totuşi o suferinţă prin nevoia de a respira, deoarece avem din ce în ce mai puţin CO2 în sânge, din două motive:

1. amplificarea proceselor eliminatorii ca urmare ritmului rapid şi
2. diminuarea producerii CO2 ca urmare a diminuării cantităţii de O2 absorbit.

O vom numi – aşa cum a făcut-o şi Kerneiz în cartea sa “YOGA OCCIDENTULUI” – “Respiraţie superficială”. Această respiraţie este oarecum gâfâită, de amplitudine foarte mică, şi defineşte destul de bine o întreagă grupă de ritmuri respiratorii. În acest gen de respiraţie pot fi precizate mai multe modalităţi:

A. după cum inspiraţia este egală cu expiraţia, sau una dintre ele este mai scurtă decât cealaltă;
B. după cum această respraţie superficială se face cu cutia toracică dilatată sau semidilatată, sau aflată la volumul ei minim;
C. de asemenea, ea poate fi predominant costală sau diafragmatică.

Rămâne de verificat de fiecare dată care dintre aceste variante conduce cel mai uşor la starea de hibernare. Totuşi, teoria arată că o respiraţie scurtă, de aproximativ o secundă cu expiraţia egală cu inspiraţia, este probabil cea mai favorabilă eliminării CO2, practica demonstrează că respiraţia diafragmatică este cel mai uşor de executat în cursul respiraţiei superficiale şi o însuşire mistică despre care vom vorbi mai pe larg lasă să se deducă faptul că pieptul trebuie să fie dilatat, deci este de preferat să avem plămânii plini de aer.

Exerciţiul a cărui teorie tocmai o studiem permite, în fapt, o încetinire de-a dreptul surprinzătoare a vieţii organice; în particular, pulsul devine aproape imperceptibil. Dar există mecanisme de apărare şi reglare din cauza cărora nu vom şti cum să depăşim o anumită limită, fără un antrenament foarte îndelungat. Totuşi, rezultatele experimentate ne permit să ne gândim că doar perseverenţa în aceste exerciţii este suficientă, pentru a explica şi înţelege starea de moarte aparentă a yoghinilor foarte consecvenţi în practicile lor.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More