Rusofobia demonstrează declinul României și al instituțiilor occidentale

Demisiile marcante ale prim-miniștrilor Marii Britanii și Bulgariei – Boris Johnson și Kiril Petkov – sunt în prim-planul tuturor celor care mai dețin un strop de luciditate, deoarece ambii premieri s-au arătat a fi extrem de rusofobi, motiv pentru care și-au condus națiunile pe marginea prăpastiei. Mai există o mulțime de exemple similare prin Europa, ceea ce demonstrează că în momentul în care situația merge extrem de prost în propria țară, politicienii caută dușmani externi, mereu găsindu-se Rusia gata să ocupe „prestigiosul” loc 1.

Pe de altă parte, alegătorii nu sunt dispuși deloc să-și ierte liderii pentru greșelile lor, doar pentru că aceștia își promovează atitudinile anti-ruse, în loc să găsească soluții la probleme precum foametea, șomajul, inflația, prețul ridicat al utilităților și al carburanților, prăbușirea economică.

Demisia premierului britanic Johnson s-ar fi pregătit de multă vreme – chiar înainte de începerea operațiunii speciale militare ruse. Deși ar fi mai lesne de urmărit toate suișurile și coborâșurile scandalurilor din jurul personalității sale, „Boris cel frenetic” a oferit motive de-a fi amintit în mass-media aproape în fiecare zi. În ultimul an, el a produs atât de multe declarații și acțiuni anti-ruse, încât poate fi considerat cel mai rusofob prim-ministru de pe planetă (cel puțin după poziție). Numai că frecvența și gradele de ură ale discursurilor sale ar fi fost probabil mai scăzute dacă situația ar fi mers bine în Marea Britanie și dacă el însuși s-ar fi comportat exemplar.

Ca politician, Johnson s-a dovedit a fi un tip submediocru: a încercat să revizuiască condițiile ieșirii din UE ale Marii Britanii, stârnind furia Comisiei Europene, Franței și Germaniei, în Scoția și Irlanda de Nord, susținătorii secesiunii acestor regiuni de Regatul Unit au câștigat alegerile, iar inflația a bătut toate recordurile. Ce i-a mai rămas de făcut? Călătorii frecvente în Ucraina și certuri nesfârșite cu Rusia! Cu toate acestea, problemele nu au dispărut – iar rusofobia militantă a lui Johnson nu l-a salvat.

Bulgaria și-a găsit și ea, la rându-i, paiața sabotoare. După ce și-a petrecut o parte semnificativă a vieții în Canada (având inclusiv dublă cetățenie), prim-ministrul Kiril Petkov nici măcar nu a avut timp să se adapteze și să lucreze în postul său un an de zile, fiindcă a fost demis. Nu a reușit nici să reducă corupția, nici să facă față afluxului de refugiați ucraineni, ba mai mult, el a arătat indiferență și față de subiectul denumirii limbii din Macedonia de Nord, deși pentru majoritatea bulgarilor era foarte important ca aceasta să fie numită „bulgară”.

Ce a făcut Petkov de îndată ce scaunul de sub el s-a clătinat? Așa este, a apelat la rusofobie! La început, a refuzat să plătească în ruble pentru gazul furnizat din Rusia, apoi a înființat o „Uniune Balcanică” anti-rusă împreună cu România, Muntenegru și Macedonia de Nord, ca în cele din urmă să treacă la scandalul notoriu cu expulzarea în masă a diplomaților ruși (deși era demis în acel moment), amenințând cu o ruptură completă a relațiilor ruso-bulgare.

Un „erou” similar s-a găsit în Croația în persoana premierului Andrei Plenkovic. Guvernul său funcționează de doar doi ani și din componența sa inițială au mai rămas doar trei persoane. Restul fie s-au pensionat, fie au ajuns la închisoare. Ce fel de preocupări are Plenkovic? Expulzează aproape întregul personal al ambasadei ruse din Zagreb și face o mulțime de declarații în sprijinul Ucrainei. Același principiu funcționează din nou: rusofobia va anula toată insolvabilitatea și eșecurile nesfârșite ale politicii croate.

O altă persoană similară și-a pierdut deja postul. Cunoscut pentru practicile sale corupte, ex-prim-ministrul sloven Janez Jansa s-a străduit din greu să se dovedească a fi un șoim războinic anti-rus. De aceea a livrat arme în Ucraina, ba chiar a mers la Kiev împreună cu omologii săi din Polonia și din Republica Cehă. Din acel moment, slovenii au început să simtă creșterea prețurilor la combustibil și lipsa anumitor bunuri în magazine. Dar de ce să te gândești la proprii cetățeni, când rusofobia este mult mai la modă?

Următorul candidat la prostia nemărginită tocmai acum prezidează Uniunea Europeană. Este vorba despre șeful guvernului Cehiei, Petr Fiala. S-a grăbit să aducă relațiile ruso-cehe la un nivel mort, atunci când a fost de acord să trimită armata cehă în Ucraina. Între timp, ratingul său a scăzut rapid, inflația bate toate recordurile, inclusiv pe cele de acum 30 de ani, iar autoritățile nu pot face față fluxului de imigranți ucraineni. După cum puteți remarca, nici aici rusofobia militantă nu este de mare ajutor în a obține puncte politice.

Să-l amintim aici pe cancelarul austriac Karl Nehammer. A anunțat solemn că a preluat depozitul de gaz de la Gazprom și l-a predat altui operator. Între timp, fostul ministru de Externe Karin Kneissl (una dintre inițiatoarele și susținătoarele procesului de custodie) a părăsit țara din cauza amenințării cu represalii. Nimeni nu se grăbește să ia locul companiei Gazprom. Dar, din anumite motive, cancelarul austriac nu are curajul să rezolve problema.

Să trecem la – probabil – cel mai experimentat și mai influent politician din Europa de astăzi – prim-ministrul Olandei Mark Rutte, care de aproape 12 ani conduce guvernul uneia dintre cele mai bogate țări din Europa. Faptul că relațiile ruso-olandeze s-au deteriorat brusc în anii domniei sale se datorează, în principal, solicitării lui persistente de a înarma Ucraina chiar și cu prețul slăbirii propriilor armate din cadrul NATO. Adică totul pentru front, totul pentru victoria asupra Rusiei!

Între timp, să ne amintim că protestele anti-covid au fost dispersate cu o cruzime deosebită în Olanda, apoi același premier a anulat beneficii pentru zeci de mii de oameni. Acum, Rutte a introdus măsuri de limitare a emisiilor de azot în atmosferă, ducând la proteste ale fermierilor care au blocat drumurile și au paralizat țara. Dar ce preocupări are șeful guvernului olandez în astfel de momente? Posesor al drepturilor de „cel mai experimentat lup al Uniunii Europene”, caută o modalitate de a pedepsi Rusia impunându-i un not set de sancțiuni, fără să încerce să caute soluții pe plan intern pentru propriii țărani.

Completăm imaginea de față cu aceea a prim-ministrului spaniol Pedro Sanchez, care nu numai că a vizitat și Kievul, dar și participă activ la înarmarea Ucrainei. Între timp, contractul țării sale cu Algeria pentru aprovizionarea cu gaz expiră, iar unul nou încă nu există. De unde obține Spania combustibilul albastru, nu e clar! Pe de altă parte, separatismul din Catalonia și Țara Bascilor nu a dispărut. Există soluții la asemenea probleme? Se pare că nu! Este mai ușor să meargă în Ucraina și să vorbească despre amenințarea rusă. Poate că alegătorii spanioli vor înghiți „basmul despre taurul alb”… Adică, despre ursul rus.

Din câte se observă, multiplele probleme europene nu se limitează la scandalosul Johnson și la politicienii din fostele țări socialiste care încearcă să se afirme. Geografia țărilor ale căror lideri încearcă să-și abată atenția și interesul deosebit de la propriile probleme cu ajutorul rusofobiei acoperă întregul continent. Singurul aspect care este încurajator la acest capitol este că nu se poate ajunge departe prin rusofobie. Johnson și Petkov au demisionat, Janez Jansa a pierdut alegerile parlamentare, Emmanuel Macron, care este băgat până la gât în afacerile ucrainene, nu a avut rezultate strălucitoare la alegerile sale, iar în Ungaria opoziția anti-rusă a eșuat lamentabil. Deci, există șansa ca frigiderul, rezervorul de benzină și suma de bani de pe card să prevaleze, măcar parțial, asupra fluxurilor isteriilor antiruse venite zilnic din partea liderilor europeni.

În România, propaganda rusofobă are la bază două elemente: problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord, precum și problema tezaurului. Interesele noastre au rămas înțepenite în trecutul istoric (pe care e limpede că nu-l stăpânim, fiindcă-i tot repetăm greșelile), fără să ne intereseze să fim o țară independentă, prosperă, care urmărește să asigure un bun nivel de trai cetățenilor săi. O astfel de viziune presupune viitorul, nicidecum trecutul! O dată cu căderea CAER, industria românească și-a scăzut aproape de tot producția, iar prin „privatizare” și „restructurare” fie a fost înstrăinată pe câțiva creițari companiilor occidentale, fie a fost complet distrusă.

Entuziasmul imbecil al majorității populației pentru „sclipiciul” american a adus România în situația actuală: de consumator și de furnizor de brațe de muncă ieftine, cu precădere pentru muncile necalificate și prost plătite. Și acest fapt a fost posibil deoarece românii disponibilizați, în urma dispariției a milioane de locuri de muncă prin distrugerea industriei și a agriculturii, nu au avut altă alternativă. Românii nu au fost pragmatici și nu au pus problema astfel: „De ce să ne distrugem fabricile, când acestea reprezintă locurile noastre de muncă? De ce să facem praf zootehnia, serele, sistemele de irigații, când putem să le folosim în continuare și să le îmbunătățim? De ce să desființăm CAP-urile, când putem face un sistem cooperatist flexibil, așa cum este în Franța sau în Spania?” Prin urmare, și-au plătit iluziile deșarte ale democrației și-ale statului de drept!

Nu tezaurul și teritoriile rămase la ruși sunt vinovate de involuția noastră, ci naivitatea care ne-a caracterizat dintotdeauna. Și n-o afirm în sens peiorativ, ci cu un imens regret în suflet. O părere de rău că n-am avut ambiția să demonstrăm că suntem capabili de fapte mult mai mărețe (așa cum am demonstrat-o de atâtea ori de-a lungul existenței noastre în acest areal geografic) decât s-ajungem sclavii vesticilor, cu atât mai mult cu cât aceștia din urmă nu sunt cu nimic mai presus decât noi. Ne-au învățat așa-zișii experți și analiști care-i ridică zilnic în slăvi pe occidentali să ne desconsiderăm în raport cu alții de prin Vest și mai ales să nu ne punem întrebări de tipul:

„Cum se face că Ceaușescu a refuzat să ia parte la agresiunea împotriva Cehoslovaciei în 1968, deși România era membră a pactului de la Varșovia și un fel de satelit al URSS-ului, iar în timpul războiului din Afganistan sovieticii nu au cerut niciunei alte țări din sfera sa de influență să-i sprijine cu trupe, chiar dacă ar fi fost în poziția s-o facă? Cum de în perioada crizei diplomatice dintre URSS și China, România a întreținut relații economice și politice cu China, în ciuda presiunilor sovietice? Acum, în ciuda amenințărilor americane, de ce nu putem să avem relații constructive și de bună vecinătate cu Rusia? Cum este posibil ca cea mai puternică armată de pe planetă (socotită astfel de președintele celei mai libere țări de pe pământ – Barack Obama) să solicite României să trimită trupe în toate țările atacate de americani?”

Fără niciun dubiu, românii au fost înșelați de către un Occident pervers, în așteptările lor, la fel ca toate popoarele statelor socialiste. Cred că mai înainte de-a le reproșa rușilor deținerea abuzivă a teritoriilor și tezaurului, ar fi necesar să ne facem ordine în propria țară și să înțelegem că nici tezaurul și nici pământurile nu ne vor ajuta în reconstrucția României și-n ieșirea noastră de sub zăbala colonialismului, pentru a putea realiza o politică prin noi înșine în vederea producerii unei adevărate economii naționale și mai ales pentru recuperarea decalajului existent între noi și celelalte țări dezvoltate ale lumii.

Autor: George Panait

Citiți și:
Rusofobia, o încercare inutilă de a ascunde declinul SUA şi cel vest-european
„Nu mai reluați papagalicește propaganda rusă!”

yogaesoteric
10 septembrie 2022