Semnificaţia profundă a Crăciunului

Sărbătoarea Crăciunului vine la numai trei zile după solstiţiul de iarnă, moment în care soarele se ocultează cel mai mult, lăsând loc nopţii celei mai lungi. Această perioadă ne invită la introspecţie. Este momentul să ne orientăm către lumina din interior, pentru a ne redescoperi pe noi înşine, luminând astfel acele aspecte ale noastre pe care le conştientizăm mai puţin.
Deloc întâmplător, naşterea lui Ioan Botezătorul se sărbătoreşte la două zile după solstiţiul de vară, în 24 iunie. Acesta este momentul de maximă expansiune a luminii, de culminaţie a Soarelui în drumul său anual. Sunt două momente complementare, Crăciunul şi Naşterea Botezătorului, cele două extreme pe care ziua şi noaptea, lumina şi întunericul le ating în jocul lor etern. Pentru ca una să crească, cealaltă trebuie să scadă. Despre lumină şi întuneric ne vorbeşte Evanghelia lui Ioan, cea mai simbolică şi totodată cea mai plină de înţelesuri scriere despre viaţa Mântuitorului.

“Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a biruit-o.” (Ioan, 1, 5)
Aici evenimentul naşterii are amploarea unui act cosmic de coborâre a lui Dumnezeu în manifestare. “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan, 1, 1) “Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan, 1, 14) Putem privi acum naşterea lui Hristos ca reprezentând, la cel mai profund nivel, întruparea Logosului Divin, proces tainic prin care Tatăl îşi revarsă iubirea nemărginită asupra tuturor copiilor săi. El vine în întâmpinarea noastră luând chip de om. Dar pentru a-l primi cu adevărat în inimile noastre, trebuie să ne purificăm în prealabil de necredinţă, de îndoială, de gânduri rele şi de dorinţe inferioare, de tot ceea ce ne opreşte să primim minunatele daruri pe care Dumnezeu ni le oferă în fiecare clipă. Din această perspectivă, soarta oamenilor se aseamănă cu cea a seminţelor din parabola semănătorului (Matei, 3, 13-23). Un ţăran seamănă boabe de grâu care cad în diferite locuri: pe drum, pe un teren stâncos, printre mărăcini şi, unele, pe un teren fertil. Seminţele sunt de fapt învăţătura despre Adevăr a Domnului, iar diversele locuri unde acestea au căzut îi reprezintă pe receptorii acestei învăţături.

Astfel, seminţele care au căzut pe drum ilustrează analogic situaţia acelor oameni al căror suflet nu s-a trezit deloc şi care trăiesc numai prin intermediul şi pentru satisfacerea simţurilor. Ele nu vor da roade, fiind în final ciugulite de păsări. La fel, oamenii care aud Cuvântul despre Împărăţia Cerurilor şi nu-l înţeleg, vor sfârşi prin a fi înghiţiţi de o existenţă banală, ignorându-şi adevărata natură divină până la sfârşitul vieţii.
 
Seminţele care au căzut pe terenul pietros nu vor trăi, ci se vor usca din cauza pământului puţin care nu poate nici hrăni şi nici susţine rădăcinile lor firave. Această situaţie corespunde oamenilor care au o oarecare deschidere faţă de adevărurile spirituale, pe care le urmează, însă doar până la primul obstacol. Mai departe, mărăcinii care sufocă seminţele de grâu corespund gândurilor negative, dorinţelor inferioare, ambiţiilor meschine, teoriilor seci şi temerilor care ne împiedică să ne trezim definitiv sufletul, sufocând în noi aspiraţia către Dumnezeu şi făcând din nou Cuvântul neroditor.
 
În final, singurii oameni în care învăţătura despre Împărăţia divină rodeşte sunt aceia care aud Cuvântul şi-l înţeleg. Ei sunt asemenea pământului fertil în care seminţa rodeşte. Au inimile pure, credinţă, umilinţă şi stăruinţă în cele bune, fiind deja pregătiţi să-l primească pe Iisus în inimile lor.

Să fim şi noi aidoma lor, pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Pruncul ce ni-L aduce pe Dumnezeu.

yogaesoteric.net