Sfințenia fără egal a lui Dumnezeu provine din Misterul nesfârşit și insondabil al Ființei Sale

Termen de glosar: SFÂNT, SFINȚENIE

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Termenul „sfințenie” (în latină sanctitas) desemnează o calitate dumnezeiască căreia i se recunoaşte valoarea absolută şi care este necesar, totodată, să fie obiectul unui respect necondiționat. Starea de sfinţenie supremă şi deplină îi aparține doar lui Dumnezeu. Ea desemnează splendoarea şi gloria perfectă a Puterii Sale, şi totodată perfecțiunea deplină a Fiinţei Sale intime.

Întotdeauna, fără excepție, numai Dumnezeu are puterea de a face să participe într-un mod tainic şi indescriptibil la sfințenia Sa pe rarele fiinţe umane pe care El le atrage şi le cheamă să trăiască în prezența intimității Sale pure, grandioase şi fără egal. Chiar şi atunci când ființele umane nu bănuiesc aceasta, sfinţenia fermecătoare şi fără egal a lui Dumnezeu Tatăl se ascunde fără încetare în lumea profană şi, în anumite condiții, această stare de sfințenie a lui Dumnezeu Tatăl se revelează sub forma splendorii, a frumuseții arhetipale, a armoniei depline etc.

Pentru a reuşi să contemplăm – la început într-un mod parţial şi intuitiv – sfinţenia uluitoare a lui Dumnezeu ce se ascunde fără încetare în lumea profană, este esențial să fim capabili să privim într-un mod profund transfigurator, pur şi elevat tot ceea ce ne înconjoară, pe un fond de minunare și de uimire lăuntrică profundă ce ne dezvăluie apoi cu uşurinţă sfinţenia şi sacralitatea Creației lui Dumnezeu Tatăl care există, în simultaneitate, dincolo de aparențe, în lumea profană.

O viziune profund transfiguratoare asupra realității este condiția sine qua non pentru a reuși să intuim la început, doar într-o mică măsură, sfințenia şi sacrul ce există şi în lumea profană. Termenul ebraic qadash definește ceea ce se poate traduce prin cuvintele „sacru” și „sfințenie”. În religiile vechi, acest termen exprimă măreția lui Dumnezeu, frumusețea fără egal și puterea lui Dumnezeu. Atunci când este folosită în limbile semitice cu sensul de „consacrare – purificare” ea are în primul rând valoarea benefică, binefăcătoare, a consacrării și a apartenenței și, secundar, ea indică ceea ce este pus deoparte printr-un anumit proces de separare. Verbul ebraic qadash poate fi tradus în limba română prin: „a fi sfânt”, „a fi consacrat celui Preaînalt”, „a fi pus deoparte”. Alte forme ale acestui verb indică faptul că Dumnezeu manifestă Sfinţenia Sa și „este recunoscut ca fiind sfânt” sau mai mult decât atât, indică totodată că ființele umane „se sfințesc” pentru o acțiune rituală dumnezeiască. Adjectivul ebraic qadash Îl desemnează pe Dumnezeu Însuși și caracterizează toate ființele şi aspectele care se află într-o tainică intimitate cu El.

Sacrul este în realitate o energie misterioasă, sublimă, supremă, care izvorăște din însăși intimitatea esenţială a lui Dumnezeu şi circumscrie domeniului misterios al Dumnezeirii tot ceea ce se află într-o tainică legătură şi intimitate cu aceasta: persoane, obiecte, locuri, momente etc. Sacrul se opune profanului, care în limba ebraică este indicat prin termenul hol și care în sens etimologic se aplică la tot ceea ce se află în afara templului (în limba latină avem termenul profanum care în traducere cuvânt cu cuvânt înseamnă „în fața templului”). Cuplul sacru-profan este pus întotdeauna în paralel cu cuplul puritate-impuritate. În cazul în care există cea mai mică impuritate, sunt necesare ritualuri speciale de purificare. O altă rădăcină verbală ebraică, termenul nazar, evocă de asemenea ideea indescriptibilă de consacrare către Dumnezeu.

Moise mărturiseşte că a experimentat într-un mod profund și copleșitor în propria sa ființă (și chiar în trup) că locul în care Dumnezeu Tatăl se revelează (sau altfel spus se dezvăluie) este un pământ sfânt. În ipostaza de eliberator al poporului său, Dumnezeu cel care se revelează în Exod „strălucește datorită sfințeniei Sale” într-un mod fără egal. În Biblie se menționează că poporul a fost necesar în prealabil să se sfințească pentru a merge la întâlnirea cu Dumnezeu pe muntele Sinai.

Dubla afirmație că Domnul Dumnezeu este sfânt și că El este Acela care sfințește evocă unele aspecte ale Legii sfințeniei. Mai mult decât atât, Dumnezeu cheamă poporul să aspire şi chiar să atingă o stare profundă de sfințenie: „Fiți sfinți, căci şi Eu sunt sfânt”. Această stare de sfințenie implică, dincolo de rituri, ca ființele umane să manifeste un comportament perfect și profund moral ce presupune ca fiecare să îşi iubească aproapele ca pe sine însuși. Profetul Ezechiel denunță impuritățile, murdăriile şi necredinţele, atât ale poporului, cât şi ale conducătorilor săi. La confluența tradițiilor liturgice și juridice, el îndeamnă să fie construit un templu nou în mijlocul unui pământ purificat, unde poporul sfințit, renăscut şi reînnoit prin intermediul Duhului Sfânt să trăiască în prezența Dumnezeului său. Dumnezeul cel sfânt este totodată un Dumnezeu transcendent care acceptă ca ființele umane să se apropie de El şi să Îi cunoască splendoarea, gloria şi măreția atunci când sunt pregătite pentru aceasta.

A te consacra în totalitate comuniunii cu Dumnezeu implică înainte de toate un angajament fidel și hotărât ce presupune ca ființa umană în cauză să fie pe deplin conştientă de rupturile sau desprinderile care îi sunt necesare față de lumea profană. Este interesant să remarcăm că în Noul Testament, termenii „a sfinți” şi „sfinţire” sunt intim legați de termenul ,,consacrare”. Este binecunoscut faptul că ruga lui Îisus se adresează „Tatălui Ceresc Celui Sfânt“ şi totodată El le cere ucenicilor Săi să se roage pentru ca numele Tatălui Ceresc să fie sfințit. Iisus este acela pe care Tatăl Ceresc l-a sfinţit şi l-a trimis apoi în lume. Iisus este ,,Sfântul Lui Dumnezeu Tatăl“. Mai mult decât atât, Iisus este „sfântul slujitor“ al lui Dumnezeu. În ființa Sa, Duhul Sfânt era fără încetare în acțiune, încă din momentul concepției Sale.

Fiind învestit de Duhul Sfânt cu ocazia botezului Său, Iisus se manifestă fără încetare în plenitudinea Duhului Sfânt. Iisus îi îndeamnă pe toți credincioşii să participe la starea indescriptibilă de sfințenie a lui Dumnezeu. Sfințitorul (care este Dumnezeu Tatăl) şi cei sfințiți (fiinţele umane care ating cu adevărat această stare) au o aceeaşi origine. Prin intermediul unei ofrande unice, Dumnezeu îi conduce la perfecţiune pe toţi aceia pe care El îi sfinţeşte. Ființele umane sfinte prin vocație pot deja să primească acest titlu chiar dacă viața lor nu este încă perfectă. Realizarea totală și profundă a Voii lui Dumnezeu este şi rămâne una dintre modalitățile lor de sfințire, dar este necesar ca ei să nu piardă din vedere că aceasta implică ruptura totală de lumea profană. Apropierea de Duhul Sfânt este o cale care facilitează într-un anume fel atingerea stării de sfinţenie şi implică necesitatea ca ființele umane ce aspiră să atingă starea de sfinţenie să se lase ghidate de Spiritul dumnezeiesc ce locuieşte în fiecare dintre ele și care intervine întotdeauna într-un mod favorabil în favoarea sfinților. Simțul copleşitor, măreț și unic al grandorii şi al sfinţeniei lui Dumnezeu, împreună cu asigurarea că Dumnezeu vrea să facă poporul Său să participe la starea Sa de sfințenie, face parte din moştenirea vechilor evrei.

Prin dăruirea propriei sale vieți, Iisus a oferit tuturor, fără nicio distincţie, participarea la starea de sfințenie a lui Dumnezeu ce depăşeşte condiționările şi regulile aspre ale Vechii Alianţe (a Vechiului Testament). Întotdeauna, fără excepție, numai Dumnezeu Tatăl este în veşnicie sfânt, într-un mod total și suprem. În cazul fiinţelor umane (care sunt făpturi create), starea de sfințenie dumnezeiască constă în a participa într-un mod profund și amplu la viața dumnezeiască misterioasă. Referitor la acest aspect, apostolul Ioan spune: „În felul acesta, noi vom fi asemănători până la urmă cu El pentru că Îl vom vedea și Îl vom descoperi în toată splendoarea, grandoarea şi puritatea Lui, aşa cum Dumnezeu este în veşnicie!”

Sfințenia lui Dumnezeu nu este un concept abstract. Fiinţele umane care aspiră să atingă starea de sfințenie este esențial să facă eforturi adecvate şi, mai mult decât atât, este necesar să urmărească să contemple Realitatea misterioasă, maiestuoasă, sublimă și plină de splendoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl, care totodată este Supremul Creator, este sfânt în El însuşi, iar creatura (ființa umană care aspiră să atingă această stare de sfințenie) este chemată la „ospățul” acestei stări de sfințenie. În cazul ființei umane care aspiră să participe la sfinţenia maiestuoasă și totală a lui Dumnezeu, ea avansează „din început într-un alt început, prin începuturi care nu vor avea niciodată sfârşit”. Prin urmare, este evident că ființa umană care crede cu putere, într-un mod profund şi deplin în Dumnezeu, este important să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a „imita” natura dumnezeiască. Numai în felul acesta, fiinţa umană ce aspiră să atingă starea de sfințenie realizează totodată o stare profundă şi deplină de sinergie cu Grația dumnezeiască. Atingerea stării de îndumnezeire implică, deci, să dobândim nu natura însăşi a lui Dumnezeu, căci aşa ceva este imposibil, ci necesită să ne transformăm într-un mod profund până când vom atinge îndumnezeirea celor ce se află în stare de comuniune perfectă cu Esența Ultimă a lui Dumnezeu. Atunci când este privită dintr-un anumit punct de vedere, sfințenia mai poate fi descrisă și ca un proces indescriptibil de transfigurare a celui care crede cu putere, într-un mod profund și deplin în Dumnezeu, prin participarea directă, nemijlocită la viața esențială, pură și măreață a lui Dumnezeu Tatăl.

Este semnificativ că în Vechiul Testament, rostirea „Sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6,3) este numele tainic al manifestărilor lui Dumnezeu Cel Transcendent, ce se manifestă ca frumusețe și strălucire a vieții dumnezeieşti ce există mai presus de întreaga fire. Proorocul Isaia menționează: „Așa spune Domnul Dumnezeu, a cărui locuință este veșnică și a cărui Realitate absolută este sfântă: Sălășluiesc în cel mai înalt loc, care este cel mai sfânt” (Isaia 57,15). Sfințenia fără egal a lui Dumnezeu provine din Misterul nesfârşit și insondabil al Ființei Sale și de aceea această realitate copleșitoare și teribilă declanșează teamă, uluire și cutremurare. Cu toate acestea, Dumnezeu se apropie de oameni prin intermediul Legămintelor Sale dumnezeieşti, consacrând într-un anume fel, în vederea atingerii stării de sfințenie, ființele umane ce aspiră într-un mod ferm și continuu la aceasta, Starea de sfințire (sau altfel spus, consacrarea ce se realizează la unison cu separarea pentru a atinge țelul pe care ni-l propune Dumnezeu atunci când ne îndeamnă să fim, la rândul nostru, sfinți tot așa cum El este sfânt) este întotdeauna asumată prin alegere.

Este esențial să reținem că cea dintâi treaptă a sfinţeniei este eliberarea sau atingerea unei libertăţi totale față de patimi. În cazul fiecărei ființe umane, patimile formează cel dintâi „zid” care se ridică între om şi Dumnezeu şi tocmai de aceea, acest zid este necesar să fie cât mai repede sfărâmat pentru a urca pe treapta cea dintâi a sfințeniei.

Atingerea stării de sfințenie face ca în ființa umană să se trezească plenar capacitățile profetice. Omul religios este întotdeauna acela pentru care ceva anume este şi rămâne sfânt. Starea perfectă și profundă de sfințenie este însăşi Fiinţa lui Dumnezeu şi atingerea stării de sfințenie marchează caracterul anumitor fiinţe umane, ce au fost alese pentru a atinge într-un mod profund și deplin o stare asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu Tatăl. Adeseori, sfințenia semnifică totodată separarea de profan şi termenul este utilizat atunci pentru a indica fiinţe umane sau aspecte care au fost separate sau „puse de o parte” pentru Dumnezeu şi pentru slujirea Lui. Cel mai adesea, cuvântul „sfânt” indică o consacrare deplină pentru Dumnezeu şi pentru a fi de folos Lui, iar în felul acesta se realizează separarea de sfera comună, profană. Dumnezeu Tatăl este acela care face să apară această separare și, prin urmare, El transferă asupra celor aleşi Energia Supremă a Sfinţeniei. De exemplu, cea de-a șaptea zi a săptămânii a fost desemnată ca zi sfântă în primul rând pentru că a fost separată de celelalte șase zile ale săptămânii şi în al doilea rând, ea a fost declarată sfântă pentru că a fost dedicată slujirii lui Dumnezeu.

Spre exemplu, lui Moise, pe muntele Horeb, în faţa rugului aprins, Dumnezeu i-a dat această poruncă: „… scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci acum este un pământ sfânt”. Acel pământ era sfânt deoarece în acele clipe el era locul de manifestare a unei teribile revelații dumnezeieşti.

Într-un mod oarecum similar, Dumnezeu urmăreşte să sfințească poporul român, separându-l, într-un mod numai de El știut, de celelalte națiuni ale globului, şi pentru aceasta urmează să realizeze un tainic şi fundamental legământ. Aceasta va implica, printre altele, ca acestui popor să i se ofere de către Dumnezeu o cunoaştere clară, deplină şi profundă a anumitor Legi dumnezeiești, cunoaşterea anumitor principii morale dumnezeieşti şi cunoaşterea anumitor precepte ceremoniale, ce vor ajuta poporul român să își înțeleagă apoi, aşa cum se cuvine, această alegere şi această separare, de care el va fi necesar să devină în mod gradat conştient.

Aceste aspecte ale stării de sfințenie sunt, în general, prezente de îndată ce s-a înțeles că a fi sfânt nu înseamnă doar a trăi o viață cu totul extraordinară, pură şi separată, ci totodată aceasta implică să se trezească în universul lăuntric al ființei umane respective anumite Atribute Dumnezeiești ce se află în stare latentă în cazul oamenilor obişnuiți. În acest fel, noțiunea de sfințenie dezvăluie și o implicație etică foarte clară şi distinctă.

Profețiile care există până în prezent indică faptul că poporul român a fost ales de Dumnezeu spre a fi sfinţit, în strânsă legătură cu etapele pe care le-am schițat aici. Starea de sfințenie este, prin urmare, recunoscută ca ținând de ceea ce a fost deja ales şi urmează să fie „pus de o parte” de către Dumnezeu, iar acelei ființe umane sau acelui popor ce urmează să fie sfințit, i se vor trezi în mod gradat anumite calități, pentru ca el să ajungă să se conformeze intenţiilor misterioase și legilor lui Dumnezeu. În lumina acestor revelații, se poate spune că sfințenia nu reprezintă doar o legătură a creaturii cu Creatorul (Dumnezeu), ci ea reprezintă în primul rând o legătură misterioasă, profundă şi complexă a Creatorului (Dumnezeu) cu creatura (omul). Cu alte cuvinte, sfințenia perfectă, profundă și fară egal a lui Dumnezeu este cea care face să apară acea tainică „separare” sau acea natură distinctă ce se trezește la majoritatea ființelor umane şi care evidențiază o anumită calitate ce este necesar să se trezească până la urmă şi într-un popor ce a fost ales de Dumnezeu. Acest aspect accentuează distincția pe care am evidenţiat-o mai sus, aceea că sfințeniei perfecte și fără egal a lui Dumnezeu, precum şi sfințeniei poporului ce a fost ales de El, li se aplică termeni diferiți.

Întrucât sfințenia lui Dumnezeu cuprinde în totalitate și în simultaneitate toate Atributele distincte ale Dumnezeirii, ea nu poate fi concepută ca strălucind mai puternic decât tot ceea ce se află în Realitatea Sa misterioasă. Întocmai cum razele Soarelui îmbină toate culorile curcubeului și se întâlnesc apoi în mod firesc în strălucirea extraordinară a Soarelui, combinându-se în ceea ce numim lumină, tot aşa, în cazul auto-manifestării lui Dumnezeu, toate Atributele Sale Dumnezeiești se întâlnesc și se combină făcând să apară şi să se manifeste fără încetare sfințenia Sa. Tocmai din acest motiv, sfințenia lui Dumnezeu a fost adeseori numită „un Atribut al Atributelor esențiale”. Sfințenia este ceea ce conferă unitate tuturor Atributelor lui Dumnezeu. A concepe fiinţa, realitatea misterioasă și caracterul insondabil al lui Dumnezeu ca fiind doar o sinteză a unor perfecțiuni abstracte, înseamnă a-L priva pe Dumnezeu de întreaga Sa Realitate. În Dumnezeul despre care se vorbește în Biblie, toate aceste perfecțiuni depline, totale şi fără egal trăiesc şi se manifestă în starea perfectă de sfințenie a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care manifestă într-un anume fel (și totodată comunică) sfințenia perfectă şi deplină a lui Dumnezeu tuturor făpturilor Lui.

Unii prooroci au mărturisit că Dumnezeu Tatăl intenţionează să le comunice creaturilor Lui care sunt deschise şi pregătite să o primească, sfințenia Sa, şi că la rândul Lui, El pretinde de la ele sfințenie, pentru a fi cu putință să reverse în universul lor lăuntric sfinţenia Sa care le va face numai în felul acesta să participe și ele, prin comuniune, la starea de sfințenie fără egal a lui Dumnezeu Tatăl. Dacă „Eu, Dumnezeul vostru sunt sfânt” – aceasta fiind afirmaţia dumnezeiască cea categorică despre Sine, ce Îl ridică pe Dumnezeu într-un mod incomensurabil deasupra creaturilor Lui – atunci „Fiți și voi sfinți!” – aceasta este chemarea dumnezeiască pe care o adresează Dumnezeu făpturilor Lui, spre a fi și ele „părtaşe la sfințenia Lui”. Este necesar să nu pierdem din vedere că tocmai acest imperativ de a fi „părtaşi la sfințenia dumnezeiască“ este procesul ce se declanşează în universul lăuntric al ființei umane atunci când apare un profund și complex proces de regenerare lăuntrică și astfel aceasta devine izvorul misterios și temelia caracterului sfânt. Dumnezeu Tatăl este exemplul suprem al sfințeniei dumnezeiești. Atingerea stării de sfințenie atrage întotdeauna după sine înțelepciunea, elevarea, detașarea, revelarea tainelor dumnezeieşti, bunăstarea, în timp ce păcatul atrage după sine boala, suferința, condamnarea.

Sfințenia profundă, perfectă şi fără egal a lui Dumnezeu se manifestă atât prin intermediul dreptății, cât și prin intermediul iubirii Lui. Dreptatea Sa îl determină până la urmă pe Dumnezeu să îi pedepsească după cum merită pe cei păcătoşi, dar totodată, această dreptate a Sa este inseparabilă de iubirea Sa imensă şi fără măsură, ce aspiră totodată să-i ajute să se îndrepte și să se mântuiască. Este semnificativ că un anumit pasaj ce îi aparține proorocului Osea spune: „Nu voi acționa acum după mânia mea aprinsă. Tocmai de aceea, nu îl voi mai nimici pe Efraim; căci eu sunt Domnul Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul Cel Fără Egal ce se manifestă fără încetare în mijlocul tău” (Osea 11, 9). Acest text al proorocului Osea ne permite să înțelegem că o Dreptate dumnezeiască lipsită de iubire nu este sfântă (deciziile reci, mecanice şi implacabile ale unui judecător sunt un exemplu de acest gen), dar, cu toate acestea, o iubire complet lipsită de dreptate este cu atât mai puțin sfântă (un exemplu de acest gen poate fi iubirea complet lipsită de rigoare și severitate a unei mame ce este cuprinsă de slăbiciuni sentimentale în fața greșelilor grave ale copiilor ei).

Citiți și:
Sacrul se ascunde în inima realităţii profane
Însuşeşte-ţi gândirea şi duhul Sfinţilor prin citirea scrierilor lor
SVADHYAYA, drumul spre spaţiul sacru

 

yogaesoteric
21 aprilie 2022