Shiva Umapati

Shiva, în ipostaza iubitului lui Uma

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

“Slavă lui Parameshvara, Stăpânul suprem; măreţia sa, a cărei esenţă e fericirea, străluceşte graţie lui Pashyanti, cea cu dulce grai care i-a cucerit inima de cum a zărit-o!” – Stavacintamani,1.

Vocea melodioasă a lui Uma Pashyanti, iubita lui Shiva, este singura în măsură să cânte măreţia fără egal a lui Dumnezeu. Privirea ei contemplativă nu este decât nemărginita dorinţă de a-şi adora Iubitul (Shiva) cu care ea se confundă, distingându-se de el doar atât cât să-i permită conştientizarea propriei sale maiestăţi pline de glorie şi pentru ca astfel iubirea, împreună cu fericirea universală, să ţâşnească spontan din atracţia lor reciprocă.

“Dansurile pline de graţie ale preafrumoasei sale iubite, Kamakala, energia divină creatoare, atrag etern inima iubitului său, supremul Shiva, care o doreşte cu o intensitate copleşitoare.” Astfel, gesturile tandre şi voluptoase ale lui Shakti îşi datorează farmecul uluitor prezenţei Iubitul său (Shiva), care o priveşte copleşit de dragoste şi, reciproc, mişcările ei seducătoare trezesc în el o gigantică şi nesfârşită dorinţă de fuziune amoroasă cosmică. Energia divină (Shakti) apare ca pura oglindă în care Shiva se percepe şi se iubeşte infinit recunoscându-se ca fiind Eu-l transcendent suprem şi absolut.

Abhinavagupta schiţează eterna dăruire a iubirii dintre Shiva şi energia sa supremă în cartea a treia din lucrarea sa fundamentală Tantraloka: În însuşi interiorul Absolutului, Paramashiva, Totul inexprimabil, se distinge cuplul (yamala) format de akula (Shiva) şi kauliki (Shakti), adică Shiva-prakasha, Lumina conştientă în unicitatea sa şi energia acestei lumini, Shakti-vimarsha, forţa fulgerătoare a instantaneei prize de conştiinţă, având ca trăsătură caracteristică expansiunea. Inseparabil uniţi şi întorşi în eternitate unul către celălalt, contemplarea lor reciprocă îi umple de o fericire inepuizabilă ce îşi are izvorul într-o perfectă cunoaştere de sine.

Uniunea vie (samghatta) dintre Shiva şi Shakti revelează aspectul unei vibraţii creatoare (spanda) în esenţa unică a lui Dumnezeu, esenţă numită Eu Suprem (aham) sau Inimă (hridaya), inimă în care apare succesiv în etape diferite dorinţa de iubire. În prima etapă a fericirii pure şi nelimitate (ananda) Shiva, devenind conştient de Sine ca Energie tainică vibrantă, rămâne oarecum pasiv în El Însuşi, fără vreo dorinţă sau intenţie creatoare.

Mai apoi, în stadiul de voinţă (iccha shakti), prima Sa pulsiune spre manifestare, începe să mijească intenţia creatoare divină sau altfel spus dragostea lui Dumnezeu de Sine Însuşi, ce nu este încă la acest nivel decât o simplă acceptare globală (abhyupagama) – iubirea acelei forme de existenţă în Sine ce se manifestă spontan ca o uimire (camatkara) în faţa propriei libertăţi absolute. Abhinavagupta denumeşte această nouă priză a conştiinţei de sine, “reciprocă” (pratyavamarsa), deoarece Shiva, mai puţin absorbit în propria beatitudine, aspiră să se distingă de ea pentru a o putea contempla mai bine. Iar acest “Eu” pe care Shiva îl iubeşte în chiar miezul fericirii pure şi universale, pe care mai apoi îl doreşte nedefinit (fără a-l diferenţia sau delimita), va fi perceput de energia sa cognitivă (jnana shakti) sub forma cosmosului, obiect universal inclus la această etapă ca o ideaţie în Inima lui Dumnezeu şi care, mai târziu, este manifestat ca atare prin activitatea sa (kriya shakti) încărcată de eficienţă.

La stadiul de iubire pură – stadiul purei dorinţe sau voinţe creatoare (iccha) – aspiraţia lui Shiva către beatitudine (ananda) rămâne pur interioară, fiind pe deplin liniştită. Dimpotrivă, atunci când apare ataşamentul faţă de această beatitudine cosmică, dorinţa este dublată de un anumit gen de agitaţie (prakshoba) şi implică astfel umbra unei deficienţe, întrucât existenţa dorinţei implică întotdeauna mai întâi lipsă şi separare. Dar dacă Shiva nu s-ar îndepărta, într-un anumit fel, de propria-i beatitudine (ananda), necesitatea de a-şi redobândi plenitudinea nu s-ar fi făcut resimţită. Această umbră de imperfecţiune, prima fisură în unitatea originară, este cea care oferă iubirii (atât divine cât şi umane, pe toate planurile ei de manifestare) posibilitatea de a exista.

Universul întreg este Sinele Lui

Înainte de a iubi, Paramashiva trebuie să renunţe, ca să zicem aşa, şi evident că o face în joacă, la pura Sa conştiinţă şi la libertatea Sa absolută şi, sfâşiind în aparenţă esenţa lor nedivizată, El revelează fiinţelor limitate, individuale, când libertatea (Shakti, vimarsa sau nada), când Conştiinţa (Shiva, prakasha sau bindu) şi, prin jocul miraculos al Libertăţii divine şi al Conştiinţei divine, el creează astfel cosmosul şi fiinţele (nara), întreaga evoluţie izvorând, în definitiv, dintr-un act de iubire, Shiva iubindu-se la nesfârşit în suprema Sa energie creatoare (Shakti), veşnic liberă şi spontană şi iubeşte întregul univers în ea.

Procesul invers de resorbţie porneşte de la univers, mai precis de la fiinţa individuală şi limitată care, îndrăgostită fiind de Energia universală (Uma-Shakti) fuzionează cu ea şi, la rândul ei, Uma dizolvându-se în Shiva, ea (Uma), îl poartă astfel pe yoghin spre inexprimabilul Paramashiva (Supremul Absolut).

Când Shiva, a cărui energie dă naştere lumii, se întoarce spre lume pentru a o dori, a o cunoaşte şi a-i da viaţă, El este numit de shivaiştii Kashmirului “înflorirea dulce şi plină de forţă a triunghiului ascuns al Inimii.” Acest triunghi celebru, mister profund al şcolii Trika, este chiar tridentul lui Shiva, simbol al uniunii perfecte a celor trei energii divine fundamentale: iccha, pura aspiraţie nediferenţiată, jnana, atotcunoaşterea şi kriya, acţiunea eficientă. Energia feminină creatoare divină (Shakti) formează natura esenţială a conştiinţei lui Shiva întrucât acesta, părăsind plenitudinea beatitudinii care este proprie transcendenţei, a început să vibreze din ce în ce mai mult către manifestarea Lui Însuşi.

Shiva este prin urmare identic cu triunghiul cel misterios al Inimii (trikona) ce îndulceşte neîncetat, din ce în ce mai mult, nectarul fericirii interioare a adoratorului care ajunge, printr-o totală dăruire de sine în dragostea de Dumnezeu (bhakti) să se identifice plenar cu El.

Acest triunghi, constituit din cele trei energii divine creatoare fundamentale, despărţite cu greu de Fericirea Supremă (ananda shakti) şi de Conştiinţa Absolută (cit shakti) şi deci nedeterminate dar amestecate într-o vibraţie coerentă, formează fundalul vieţii spirituale în care Shiva este experimentat în interiorul cunoaşterii şi al acţiunii.

Graţia Sa este să iubeşti

Iar pe acest fundal bine precizat se detaşează veritabila iubire de Dumnezeu (bhakti). Rezultă astfel că iubirea divină este în acelaşi timp conştiinţă subtilă inefabilă şi infinit delicată, savoare divină (rasa) a cărei dulceaţă nu poate fi experimentată plenar decât în liniştea şi vidul proprii voinţei în repaos. Această iubire divină este deci liberă, intimă, diafană şi nicidecum nu este o agitaţie a afectului sau o simplă gingăşie sentimentală. Pe de altă parte, cunoaşterea ce impregnează această iubire nu are nimic de-a face cu cunoaşterea logică, clară şi superificială a simţului intern (mentalul inferior, manas) şi a intelectului (buddhi), fiind o cunoaştere profund tainică, obţinută printr-o identificare plină de iubire (samavesha) – fuziunea dintre voinţa divină şi cea umană – ce începe cu o cercetare (introspecţie) prin inimă şi sfârşeşte printr-o cunoaştere intuitivă nediferenţiată (nirvikalpa), ştiinţa iubirii transcende deci atât cunoaşterea discursivă şi ignoranţa, surprinzându-le însă substratul lor ultim.

Mai mult chiar decât această savoare extatică şi decât cunoaşterea identificatoare, bhakti apare astfel ca un elan fără limite al voinţei (iccha), dublat de eficienţă. Loc privilegiat al graţiei, voinţa, iccha shakti este izvorul supremei manifestări a graţiei divine (tivrashaktipata) pe care un yoghin o poate suporta fără a muri pe loc şi care s-a revărsat, se spune, şi asupra lui Abhinavagupta. Această formă a graţiei lui Dumnezeu îi conduce imediat pe acei rari yoghini capabili să o primească, pe o cale fără etape, la iluminare spontană (pratibha) şi îi eliberează chiar în această viaţă. Semnul manifestării acestei forme de graţie este o iubire de neclintit, intensă şi total detaşată pentru Shiva, iubire ce neglijează bucuriile efemere ale acestei lumi şi care conduce aspirantul, prin forţa ei, la starea divină (teopatică) a lui Bhairava (Supremul Absolut).

yogaesoteric

Also available in: Français