Și iarăși m-am ridicat și am pornit lupta împotriva tuturor duhurilor rele

Ceea ce ți s-a petrecut, fiul meu, dovedește că ai multă slavă deșartă. Ai o părere foarte înaltă despre tine și de aceea nu ai duh de îngăduință, de smerenie. Tu crezi că nu vei mai greși, nu vei mai face neascultare, nu te vei schimba, ci vei trăi de acum înainte o viață neschimbătoare, fapt care nu este în firea omului.

Și ți s-a spus deja că bolești de multă necunoștință, care naște trufia. Așadar, ia aminte, fiul meu, și alungă necunoașterea, maica a toată răutatea. Necunoașterea binelui este întuneric pentru suflet. Și dacă omul nu se luptă împreună cu Hristos, Care este Lumină, nu se poate slobozi de începătorul întunericului, diavolul.

Iată, martor îmi este Hristos al meu, Cel ce face să piară mincinoșii cu minciunile lor, că mai mult de douăzeci și cinci de ani am de când mă lupt cu râvnă și până la sânge cu demonii.

Am coborât în adâncul abisului, gol de încredere în sine și de voia proprie, ca să aflu Mărgăritarul cel de mult preț. Acolo l-am întâlnit pe însuși satana împreună cu toată armata sa și am văzut știința și arta sa. Și legându-l cu smerenia, l-am întrebat:

– De ce ai atâta ură față de noi și ne războiești cu atâta mânie?

Iar acela mi-a răspuns:

– Ca să am mulți tovarăși în iad și să mă fălesc înaintea Nazarineanului că nu sunt eu singurul călcător de lege, ci, iată cât de mulți sunt cu mine.

Și iarăși am urcat până la Ceruri, prin Har și contemplație duhovnicească, și am văzut frumusețile nespuse ale Raiului, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.

Și după toate acestea Harul s-a retras puțin și pentru puțin picioarele mele s-au clătinat. Apoi am căzut în puțină nepăsare și m-a robit somnul, care m-a lipsit de multe bunătăți. Și iarăși, după puțin, m-am ridicat și am pornit război și luptă sângeroasă, dar am fost biruit din nou și am căzut în somnolență. După care iarăși maica tuturor răutăților, nepăsarea, mi-a pătruns oasele. Și iarăși m-am ridicat și am pornit lupta împotriva tuturor duhurilor rele.

La început opt ani m-am luptat cu patimile trupești. Nu am dormit pe coaste, ci în picioare în colțul chiliei sau șezând pe scaun. Mă băteam de două și trei ori pe zi, tânguindu-mă și plângând, ca să se milostivească Dumnezeu și să-mi ridice războiul. Și Cel mult îndurat S-a milostivit de mine și a ridicat mânia satanei.

Să știi că schițându-ți pe scurt nesfârșitele mele pătimiri, nu ți-am dat decât o picătură din ocean.

În toate nopțile, cete de demoni cu bâte, securi și orice altceva care pricinuiește vătămare, m-au chinuit cu mânie toți acești opt ani. Unul mă apuca de barbă – mică pe atunci –, altul de păr, de picioare, de mâini, pricinuindu-mi tot felul de suferințe și chinuri. Toți strigau: „Sugrumați-l! Omorâți-l!”.

Și numai cu Numele lui Hristos și al Maicii Domnului se risipeau și puterea lor în fum se prefăcea. În cele din urmă m-a miluit Domnul și m-a scos din adâncul și din groapa ticăloșiei.

Și acum, fiul meu, m-am făcut fără de minte spunându-ți toate acestea, însă cred că-ți vor pricinui folos spunându-ți-le și voi continua să ți le spun și pe cele de acum.

Așadar, dacă atunci când eram tânăr, mă aflam în puterea vârstei, acum, din pricina multor chinuri și schimbări, am îmbătrânit de parcă aș avea o sută de ani. Mai întâi, din munca mâinilor mele, precum ai văzut din ceea ce ți-am trimis, îmi câștig pâinea întru sudoarea frunții. Apoi vin frați de la diferite mănăstiri și schituri din Sfântul Munte și, cu dumnezeiescul Har, le spun cele ce sunt îngăduite de Domnul.

Săvârșesc lucrarea minții și îmi împlinesc fără lipsă îndatoririle mele monahicești. Iar în timpul nopților, după ce mintea obosește în rugăciune, scriu nu puține scrisori, căci creștinii în multe chipuri îmi cer cuvânt de folos. Și după toate acestea pe care le-ai auzit, cad în deznădejde că nu fac voia Domnului meu. Și plângând spun:

– Oare cine știe dacă ceea ce fac este plăcut Domnului meu? Sau nu cumva mă înșel, altora propovăduind, eu însumi rămânând necercat? Pentru că necunoscută îmi este Voia dumnezeiască a Domnului meu. Căci cine a cunoscut pe Atotțiitorul? Sau cine va sta înaintea Lui, dacă Se va uita la fărădelegi?

Așadar, tu, fiul meu, din pricina unei neascultări ai aruncat toate armele? Pentru cuvântul unui demon părăsești lupta? Și încă nu ai văzut tu cum este iarna, cum sunt furtunile de zăpadă. Nu ai văzut batalioanele și regimentele de demoni care să te înfricoșeze. De amenințarea unui singur demon te-ai înfricoșat?

Dar să nu crezi niciodată în cele pe care le spune, deoarece dintru început este mincinos și nu are nicio putere împotriva noastră, fără numai dacă ne aflăm într-o trufașă neștiință. Ei numai ne amenință și ne înfricoșează, însă nu pentru că au putere. Căci dacă în porci nu au avut stăpânire să intre, cum ne vor ispiti pe noi fără îngăduința Domnului?

Așadar, învață să ai cugetare smerită și nu te teme câtuși de puțin de cuvântul omului demonizat. Avem mărturia limpede a Domnului nostru în care se spune că atunci când demonul a vorbit odată, spunând: „Te știm cine ești”, cu toate că a spus adevărul, Domnul i-a închis gura.

Prin aceasta ne-a dat pildă să nu ascultăm cuvintele demonizaților, oricât de mult ar părea că spun adevărul. Demonul vorbește prin gura omului. Acum va spune adevărul, însă după aceea iarăși va spune minciuna, deoarece dintru început este mincinos și nu stă niciodată întru adevăr. Și dacă omul va crede acestea, în scurtă vreme va ajunge de râsul și batjocura demonilor.

Vino-ți, așadar, în simțire și leapădă aceste gânduri. Cel smerit, de mii de ori de ar cădea, iarăși se ridică și căderea sa biruință i se va socoti. În schimb cel mândru, îndată cu căderea în păcat, cade și în deznădejde și împietrindu-se, nu mai vrea să se scoale.

Deznădejdea este păcat de moarte și diavolul se bucură mai mult de aceasta decât de toate celelalte. Însă ea se risipește îndată prin spovedanie.

Așadar, fiul meu, silește-te spre tot binele. Și, dacă lucrând binele, cădem de multe ori, să nu rămânem în cădere, ci să ne ridicăm și să cerem iertare de la Mântuitorul nostru. Iar Acela, Însuși Legiuitorul, de vreme ce i-a spus Ucenicului Său să-l ierte pe cel căzut de șaptezeci de ori câte șapte pe zi, oare nu ne va ierta și pe noi?

Deci nu te teme, ci ori de câte ori cazi, ridică-te și cere iertare prin preoți. Iar El, ca un preabun, nu își va aminti răul, nu va păstra mânie, căci „pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre”.

Extras din Mărturii ale experienței monahale – Cuviosul Iosif Isihastul

Citiți și:
Cere neîntârziat iertare întotdeauna când greșești și nu pierde timpul
Să aibă nădejdea lui în mine
Iată remediile naturale minune cu care părintele Arsenie Boca vindeca boli grele

 

yogaesoteric
30 martie 2022