Spovedania lui Viorel Rovenţu, omul care a încercat să-l împuşte pe Ceauşescu. Abuzurile justiţiei române (IV)

 

Drama vieții lui Viorel Rovențu este absolut cutremurătoare și neverosimilă, deși cât se poate de reală. Această dramă, care continuă și astăzi, aruncă o uriașă pată de rușine, criminală chiar, asupra întregului sistem juridic actual al României. 


Citiţi a treia parte a articolului

Condamnare la moarte în timp record

Pentru faptele comise am fost arestat la Constanţa pe data de 29 septembrie 1983. Pe 30 septembrie am fost transferat la Bucureşti iar pe 1 octombrie am fost dus la spital penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei medicale.

Pe 12 octombrie 1983 s-a încheiat dosarul 391-1083, în urma căruia s-a înscenat o judecată cu caracter secret şi de maximă urgenţă. Prin sentinţa nr. 63 din 12 octombrie 1983 am fost condamnat la moarte, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem – Secţia Militară.

Nici azi nu ştiu câte alte condamnări pentru infracţiuni imaginare s-or fi acumulat în spatele meu în timp, deşi nu am fost cercetat decât acele 12 zile de anchetă. Mă tot duceau însă prin săli de tribunal unde oameni pe care nu i-am văzut niciodată mă „recunoşteau”. Aşa era toată justiţia comunistă, cazurile nerezolvate erau puse în cârca celor fără apărare.

Redau sentinţa nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem:
„Faptele numiţilor Rovenţu Viorel, Năstase Petrică şi Stanciu Nicolae de a-şi fi însuşit prin efracţie în noaptea de 8/9 septembrie 1983, de la Postul de Miliţie Osica de Sus, judeţul Olt, două pistoale mitralieră cu muniţia aferentă, constituie infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, cu consecinţe deosebit de grave, prevăzut de art. 208, 209, lit. a, e şi g rap. la art. 224 alin. 1 şi 3 Cod Penal.

Consecinţele deosebit de grave reţinute decurg din paralizarea totală a postului de miliţie Osica, pe care l-au lăsat fără arme şi muniţie şi din împrejurarea că cele două guri de foc automate aflate în mâinile inculpaţilor, cu o mare cantitate de muniţie asigurată, au pus în pericol viaţa organelor de stat şi liniştea publică, aducând în acelaşi timp stânjeniri importante în activitatea organelor de miliţie din întreaga ţară, alertată ca urmare a marii mobilităţi a infractorilor, ce acţionau în diverse judeţe şi erau hotărâţi să-şi pună planurile infracţionale în practică, nedându-se înapoi de la nicio fărădelege.”

Un abuz juridic ucigaş

Am fost deci condamnat la moarte nu pentru atentatul politic intenţionat (nematerializat nici măcar ca tentativă şi nedescoperit) ci pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc cu consecinţe deosebit de grave, prevăzut de art. 208, 209, lit. a, e şi g rap. la art. 224 alin. 1 şi 3 Cod Penal.

Dar să vedem ce prevedea articolul 209:
„Art. 209 – Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:a) de două sau mai multe persoane împreună [..] e) în timpul nopţii [..] g) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.”

… şi ce prevedea articolul 224:
„Art. 224 – Furtul săvârşit în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, iar când este calificat, cu închisoare de la 1 la 7 ani. Când furtul a avut consecinţe grave, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Dacă furtul a avut consecinţe deosebit de grave pedeapsa este moartea şi confiscare totală a averii, sau închisoarea de la 5 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.”

… cu precizările aduse de art. 146 cod penal:
„Infracţiunile cuprinse în partea specială , Titlurile III şi IV , se consideră că au avut “consecinţe grave” sau “consecinţe deosebit de grave”, atunci când au produs pagube materiale mari, au avut repercusiuni asupra realizării planului de stat sau al unităţii, au produs o stânjenire importantă a activităţii unităţii ori au cauzat asemenea urmări.”

Cum se poate susţine că am paralizat total activitatea postului de miliţie Osica, lăsându-l fără arme şi muniţie? Cum poate justiţia să accepte o asemenea minciună, o asemenea înscenare juridică, de vreme ce se ştie că toţi subofiţerii postului de miliţie, conform regulamentului, posedau pistoletele din dotare la purtător şi că nu am furat pistoletele subofiţerilor postului de miliţie? De asemenea, în postul de miliţie mai existau şi alte arme, ale celorlalţi subofiţeri ai postului de miliţie sau ale gărzilor patriotice. Nu în acele două arme consta activitatea postului de miliţie. Nu era vorba nici de o împrejurare excepţională, de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie. Nu exista niciun motiv pentru a justifica condamnarea la moarte, pentru consecinţe deosebit de grave. După cum reiese din dosar, cadre din Ministerul de Interne şi Securitate au deschis foc de armă asupra noastră, dar noi nu am ripostat cu focuri de armă, cu toate că o puteam face, ţinând seama că s-a tras de mai multe ori în noi şi viaţa noastră a fost pusă în pericol. Dosarul Securităţii dezvăluie că asupra noastră s-au tras nu mai puţin de 2.000 de cartuşe. Armele furate erau asupra noastră şi puteam oricând să facem uz de ele, dar noi nu am avut intenţia; după cum reiese şi din expertiza balistică: nu am tras cu armele.

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în sentinţa nr. 63/1983 nu arată niciun fapt care să ilustreze fără echivoc unde se află consecinţele deosebit de grave prevăzute de art. 224 (abrogat între timp) din Codul penal. Nici întinderea pagubelor materiale nu a fost evaluată şi invocată în motivaţie. Nu poate fi vorba de o paralizare totală a activităţii postului de miliţie – cum se arată în sentinţă. Şi nu apare vreo motivaţie serioasă pentru a justifica încadrarea.

Erorile juridice au existat, există şi vor exista deoarece oamenii, fie ei ai legii, sunt supuşi greşelii. Sunt însă cazuri în care nedreptăţile făcute premeditat unor oameni de către cei care este necesar să aplice legea sunt strigătoare la cer, agresând bunul-simţ al oricărui individ, oricât de novice ar fi în cunoaşterea legilor.

Dacă se aplicau dispoziţiile paragrafului 2, ce prevedea „consecinţe grave”, nu ar fi putut să ne condamne la pedeapsa cu moartea. Doar printr-un abuz ucigaş al puterii politice executive „comuniste” am fost încadrat la furt cu consecinţe deosebit de grave, o prevedere folosită asasin de dreptul comunist. Dacă nu ar fi existat încadrarea forţată, era inventat altceva. Judecătorul militar, în uniformă – dar fără deontologie, a executat ordinele Securităţii Statului (responsabilă de fapt cu aplicarea represivă a legii) şi am fost încadrat la consecinţe deosebit de grave – tocmai pentru a putea fi condamnat la moarte.

Nici azi Justiţia nu doreşte să recunoască aplicarea distructivă a legilor de către Tribunalul Militar, un instrument obedient al sistemului comunist (care hotăra de fapt sentinţele). Aşa funcţiona aparatul de represiune condus de PCR.

Pedeapsa de condamnare la moarte mi-a fost modificată, prin Decretul Prezidenţial nr 124/1984, la pedeapsa de 25 ani închisoare. În urma aplicării decretului de amnistie nr. 11, din 26 ianuarie 1988, am beneficiat iniţial de o reducere a pedepsei, rămânând cu 12 ani şi şase luni de închisoare. Dar din nou s-a declanşat răzbunarea împotriva mea. Sistemul represiv a intervenit pentru a nu mă scăpa afară prea repede. Printr-o interpretare răuvoitoare a unor prevederi imprecise (au fost opinii contradictorii privind încadrarea conform art. 2 sau art. 3 din decret), Tribunalul Judeţean Argeş admite contestaţia la executare formulată de T.M.T. Bucureşti, anulează procesul verbal al comisiei de aplicare a decretului nr. 11/1988 şi, în baza art. 3 din decret, dispune să execut pedeapsa de 20 de ani închisoare în loc de 12 ani şi 6 luni. […].

Din punctul meu de vedere, contestaţia la executare formulată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a fost creată artificial de judecători cu intenţia de a mă incrimina şi menţine în detenţie cât mai mult, Tribunalul Militar executând ordinele PCR. Nu poate fi vorba de necunoaşterea legii ci de încălcarea reglementărilor interne si internaţionale, adică de crasă eroare judiciară. Care m-a costat mai mult decât puteţi crede, pentru că nu a fost corectată nici de regimul de după 1989. Dimpotrivă, acesta a amplificat-o.
Dar să o luăm cronologic.

Detenţie de tip comunist

Despre ce am suferit în detenţie ar fi necesar să scriu mult. Amintesc, ca exemplu, excesul de zel în penitenciarul Craiova, unde:
– dacă te durea o măsea sau un dinte, ca să ajungi la cabinetul stomatologic era aproape imposibil; dacă ne duceau la doctor, când intrai pe secţie îţi cereau să arăţi măseaua scoasă, altfel eram bătuţi bestial;
– ferestrele erau prevăzute cu jaluzele din scânduri, ca să nu poţi vedea afară etc.

Sau perioada în care am fost la penitenciarul Mărgineni, 1985-1987 (comandant Cârnaru, locţiitor comandant şef pază şi regim Cârţu Ion) când m-au ţinut în lanţuri într-o celulă pe secţia a IV-a, secţie cu regim sever de detenţie. Pe sub celula în care eram trecea conducta cu aburi de la centrala termică către bucătărie. Pe mine m-au ţinut tot timpul verii în acea căldură unde nu puteai respira, deoarece pardoseala camerei era din beton şi ardea tot timpul. În fereastră, în exteriorul gratiilor, era plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, de 2-3 mm. Pe timpul iernii, în acea celulă erau ţinuţi deţinuţii cu blat şi cunoştinţe. Dacă nu cotizau în fiecare lună cu bani, erau scoşi din camera cea mai călduroasă din penitenciar. Pe timpul verii însă era moarte de om, saună zi şi noapte pentru cei ţinuţi acolo, era metoda de tortură fizică şi morală de exterminare.

Multe s-ar putea povesti din penitenciarele pe unde am trecut, dar timpul mă presează şi până la urmă cred că nu ajută cu nimic, rămân doar cu amintirile.

Iată un singur episod din ce am trăit. În urma aplicării decretului 11 din 26 ianuarie 1988, privind amnistierea tuturor infracţiunilor până la 10 ani inclusiv şi reducerea cu jumătate a pedepselor mai mari de 10 ani, zeci de mii de deţinuţi au fost eliberaţi. Penitenciarele erau foarte aglomerate, deţinuţi cu pedepse mici erau ţinuţi în barăci improvizate şi în corturi militare. Astfel, cei rămaşi în detenţie după aplicarea decretului, au rămas puţini la număr. Printre ei mă aflam şi eu, executând pedeapsa la penitenciarul din Craiova. La câteva zile după publicarea Decretului nr. 11/1988, un domn ofiţer de la permanenţă însoţit de subofiţerul cu banderolă subordonat şi de un pluton de intervenţie, au scos din camere (celule) pe deţinuţii ce purtau lanţuri la picioare. Printre aceştia mă aflam şi eu, purtând un lanţ de 4 ani şi 4 luni, din data arestării mele. Ordinul dat de către ofiţerul de la permanenţă era: „Toţi cei cu lanţuri la picioare coboară jos de pe secţie în curtea de aer, unde fierarul vă taie cu dalta niturile de la lanţuri şi veţi scăpa de ele”.

Bucuria era nespus de mare că vom scăpa de lanţuri. Ce să spun, toţi cei purtători de lanţuri pe o perioadă mai mare de timp ajunsesem ţinta glumelor celorlalţi deţinuţi cu perioadă scurtă de şedere în lanţuri. Te miri de ce? Nu ne mai puteam controla picioarele, aveam cu toţii, în particular, fiecare în felul lui reflexe, mers ciudat caracteristic unui om infirm cu probleme de corecţie în mers.

Eu nu am avut şansa şi norocul să-mi revină mersul la normal în zilele ce au urmat, deoarece comandantul penitenciarului Craiova, pe nume Chiş, însoţit de comandantul locţiitor pază şi regim pe nume Negru, au venit la celula mea aproximativ la o oră după ce îmi fuseseră date jos lanţurile. Şi deodată zăvoarele uşii se trag, cheia se introduce în uşă şi uşa se deschide. Mare mi-a fost mirarea când comandantul Chiş m-a întrebat: „Cum te simţi, Rovenţule, fără lanţuri?”. Răspunsul a venit repede din partea mea: „Mă simt bine, domnule comandant, mă simt ca un fulg de uşor”. Chiş continuă zicând: „Pregăteşte-te să cobori jos!”. Uşa se închide şi, după 10 minute, se deschide iar şi văd în faţa uşii aceiaşi miliţieni din plutonul de intervenţie ce-l însoţise pe comandant.

Am mers cu ei, neştiind unde voi merge; nu-mi puteam imagina că soarta mea e crudă şi de această dată. Bucuria era enormă în penitenciar, eliberări masive, cu miile se eliberau, redozări ale pedepselor cu jumătate pentru sute de deţinuţi. Deodată, la ieşirea din clădire, l-am văzut pe fierar cu ciocanul în mână şi la picioarele lui era nicovala cu un lanţ, aproape identic cu cel pe care îl purtasem 4 ani şi 4 luni. Ce să mai comentez, am rămas fără grai. Totul era în zadar. Singurul gest pe care l-am făcut a fost de a ridica lanţul cu mâna, apreciind greutatea pe care o avea. Nu era un lanţ dintre cele mai grele, pentru că am purtat şi din acelea. Acest lanţ avea 4-5 kg şi lungimea de 70-80 cm, între brăţări.

Întorcându-mă în celulă cu lanţul la picioare, am hotărât să intru în refuz de hrană. Procedura era astfel: nu mai mâncam o săptămână după care venea doctorul, mă consulta, apoi raporta comandantului starea sănătăţii mele. Grefierul mi-a înmânat o cerere pe care să scriu motivele pentru care am intrat în greva foamei. Şi după aceea m-au scos din cameră, schimbându-mi hainele şi m-au dus în camera de refuz. Cele descrise mai sus au fost puse în practică de mine după 7 zile de refuz de hrană. Am scris în cerere că intru în refuz de hrană ca să-mi fie dat jos lanţul. Cererea se lua în seamă din data zilei în care era scrisă.

În cele din urmă am fost introdus în camera de refuz, unde se aflau două paturi puse cap la cap. Fără a lua în considerare cele spuse de mine, m-au legat cu faţa în sus, cu cătuşe la mâini de marginea patului şi lanţul de la picioare l-au legat cu o cătuşă de pat. Am fost legat în patul al doilea din fundul camerei. Era luna februarie, frig, în celule nici pic de încălzire. Vizeta uşii se deschidea numai dimineaţa şi seara, când se schimbau turele între miliţieni. Atunci mă întrebau în batjocură: „N-ai murit, mă? Îţi dăm lanţul jos când vei muri!”, şi închideau vizeta. Astfel, legat cu faţa în sus, am rezistat numai 3 zile şi am cerut să mă dezlege că ies din refuzul de hrană. Din punct de vedere fiziologic, nu mai aveam ce să ies afară, eram slăbit şi deshidratat. Din punct de vedere medical, era necesar să fiu dus la infirmerie pentru îngrijiri şi alimentaţie adecvată. Dar, ce credeţi, că i s-a făcut comandantului milă de mine?! Am fost dus în celula de unde plecasem şi drept pedeapsă mi-au fost tăiate dreptul de a primi pachetul cu alimente de 5 kg, pachetul igienic de 2 kg şi interzis dreptul la carte poştală pe o perioadă de 6 luni.


Citiţi a cincea parte a articolului

Citiţi şi:

Uraaa!!!! Am încălcat şi încă mai continuăm să încălcăm drepturile omului

Scrisoarea lăsată de Dan Adamescu: «În penitenciar am ajuns în iad. Nu înţeleg de ce medicii m-au ignorat»

 

yogaesoteric
11 ianuarie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More