Sub imperiul necesităţii: „noua normalitate” a epocii post-corona (I)

Viaţa sau libertatea?

Care din cele două principii este mai de preţ? Răspunsul nu poate fi dat la modul abstract, căci depinde de circumstanţe. Niciunul din cei doi factori nu poate fi absolutizat şi pus deasupra celuilalt. Pe de altă parte, îndrăznesc să afirm că între aceşti poli nu există o simetrie perfectă. Materia poate fi pusă deasupra spiritului doar în condiţii limitate, de natură excepţională. Dacă alegerea noastră se manifestă în mod consecvent invers, iar excepţia e ridicată la rang de principiu, atunci intrăm de bună voie într-o condiţie de sclavie pe care mulţi dintre noi o cunoaştem de pe vremea deceniilor de totalitarism comunist.

Cu gândul la acest trecut apropiat, se pot aduce destule exemple care ne arată că nu se poate alege întotdeauna viaţa cu orice preţ, mai ales dacă aceasta presupune o stare dezonorantă de robie, fizică sau spirituală.

Mai întâi s-au ridicat luptătorii din munţi, care au ales soarta brazilor care se frâng, dar nu se îndoiesc. Iar la căderea dictaturii, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, s-a strigat hotărât din mii de piepturi: „Vom muri şi vom fi liberi!” sau „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!”.

În istoria neamului nostru au fost nenumărate momente de acest gen, care s-au constituit într-o emoţionantă pledoarie pentru libertate ca bun suprem, şi pe care nu avem voie le uităm niciodată!

La fel este şi în cazul martirilor creştini din toate epocile. Ei au ales să renunţe mai degrabă la viaţă decât la credinţa lor, pentru a câştiga astfel cununa veşniciei. Cu alte cuvinte, dacă punem problema în termenii discuţiei de faţă, ei au preferat moartea decât să se lepede de Adevărul care îi făcea cu adevărat liberi…

S-a murit de atâtea ori în trecut pentru libertate, personală sau naţională, încât nu putem rămâne nepăsători atunci când ea devine din nou ameninţată!

Pe de altă parte, simplitatea lozincii „vom muri şi vom fi liberi”, e în acelaşi timp una paradoxală. Cei care mor nu mai pot fi liberi, cel puţin nu în viaţa de aici. În faţa unei ameninţări colective, care periclitează viaţa tuturor, problema libertăţii se poate pune în alţi termeni. Totuşi, să nu uităm o distincţie fundamentală: viaţa e fatalmente mărginită, în vreme ce libertatea e un principiu de natură eternă. Putem să o restrângem sub felurite motive, adesea justificate, pentru o perioadă strict limitată. Dar o astfel de stare excepţională nu are voie să se întindă pe o durată prea lungă. Dacă ea se permanentizează, fie şi la modul potenţial, asemenea unei săbii a lui Damocles, putând fi reintrodusă oricând sub pretextul unei necesităţi imperioase, atunci libertatea e pur şi simplu aneantizată, esenţa ei e subminată şi subordonată unei tiranii de factură materialistă.

În conjunctura prezentă, problema de principiu schiţată mai sus este de o actualitate arzătoare. Cum ne raportăm la situaţia de criză mondială prin care trecem acum? E vorba atât de cea cauzată de pandemia Covid-19, dar mai ales de criza generalizată produsă ulterior de toate măsurile care s-au luat invocând pericolul acesteia.

Constatarea esenţială e aceea că s-a absolutizat unul din cele două principii, anume cel al vieţii, iar în numele alegerii făcute s-a sacrificat aproape complet orice urmă de libertate. Aceasta abia mai respiră, strangulată de măsuri adesea discreţionare prin generalitatea lor. Eventualul contraargument al obligativităţii purtării centurii de siguranţă e îngust şi minor. El nu se poate raporta la anvergura situaţiei în care majoritatea statelor au pus democraţia la index şi au păşit pe calea autoritarismului, prin decretarea unei stări de necesitate prelungită ulterior iar şi iar, sub diferite denumiri, invocându-se diferite pretexte.

S-a spus că e vorba doar de măsuri restrictive temporare, a căror aplicare va înceta odată cu trecerea pericolului. Dacă ar fi fost vorba doar de aşa ceva, atunci ar mai fi de înţeles. La început, când periculozitatea virusului reprezenta încă o nebuloasă, alegerea siguranţei maxime a putut avea o justificare. Dar după o lună, o lună şi ceva, au apărut diverse studii care arătau că mortalitatea datorată coronavirus nu e de 3,4%, cum s-a susţinut la început, ci de vreo 10 ori mai mică, fiind de ordinul de mărime al unei gripe mai severe.

Odată cu revelarea acestor detalii ar fi trebuit să se pună în mod hotărât în discuţie condiţiile, orizontul de timp şi paşii necesari pentru revenirea completă la „vechea normalitate”, adică la status quo ante.

Constatăm însă faptul îngrijorător că o asemenea discuţie de principiu nu a avut loc. Oficialităţile nu au admis o dezbatere publică a atitudinii pe care au adoptat-o în mod discreţionar şi cenzurează sau discreditează orice opinie critică la adresa politicii lor. În schimb, au purces doar la reevaluări treptate ale măsurilor restrictive luate. Relaxările au venit etapizat, cu ţârâita. Au fost împachetate drept nişte „cadouri” oferite cu generozitate din partea guvernanţilor, care au răsplătit obedienţa cetăţenilor de a-şi purta cuminţi măştile şi de a completa conştiincioşi declaraţiile pentru deplasarea până la magazinul din colţ, atunci când nu au stat efectiv închişi în case, într-un veritabil arest la domiciliu.

Politicienii pretins democrați de pe întregul mapamond s-au obișnuit cu gustul tiraniei, al despotismului în doze mici. Și au constatat că acesta poate fi plăcut, invidiindu-i probabil în străfundul conştiinţei lor de marionete trecătoare pe dictatorii eterni de genul lui Stalin sau Ceauşescu …

Atitudinea lor în privinţa ridicării restricţiilor pare ghidată de o gândire focalizată exclusiv pe termen scurt şi minimalistă când e vorba să se raporteze la esenţa libertăţii. Apar suspiciuni foarte serioase că de fapt nu avem de-a face cu o simplă neglijenţă sau cu o prudenţă exagerată, ci cu o atitudine premeditată, cu bătaie lungă, a cărei ţintă este de fapt cu totul alta. Că miza aflată în joc e de fapt una majoră.

Criza actuală e privită drept un paravan pentru a pune la cale ample transformări economice, sociale şi politice, impuse de sus în jos ca fiind lipsite de alternativă. Pericolul atribuit virusului e un instrument eficient pentru permanentizarea opţiunii de suprimare a libertăţii şi de instituire a unui imperiu al necesităţii. Tiranii pot deveni oricând „democraţi” sau invers. Libertatea a devenit o marfă care „se ia” sau „se dă” cu feliuţa, în funcţie de împrejurări şi de interesele celor care deţin pârghiile puterii. Cei care ne conduc au ajuns să dispună discreţionar de libertatea noastră în numele protejării vieţii şi sănătăţii. Ceea ce ni se prezintă eufemistic drept o centură de siguranţă, obligatorie pentru sănătatea noastră, e în realitate o punere în lanţuri a principiului libertăţii. Constituţiile care o garantează pot fi puse oricând între paranteze sub acest pretext, ridicat la rang de maximă a acţiunilor de natură politică, deşi un drept prevăzut în Constituţie nu poate fi salvgardat prin suprimarea altuia. Printre altele, e afectată la modul fundamental şi libertatea religioasă.

Propaganda oficială ne tot repetă va trebui să ne obişnuim cu o „nouă normalitate” pentru o perioadă indefinită. Chiar şi după apariţia vaccinului împotriva acestui coronavirus, nu putem şti cât de eficient este vaccinul în faţa unui virus care poate suferi mutaţii frecvente, şi nici ce efecte adverse ar putea avea pe termen lung. Aşadar, beneficiile sale sunt cât se poate de discutabile.

Să depindă principiul libertăţii, unul fundamental pentru condiţia umană, de un asemenea detaliu aflat încă sub zodia ipoteticului şi a incertitudinii? În opinia establishmentului politic, se pare că da. Libertatea ne este promisă înapoi, dar condiţionat şi nu la modul integral, după cum vom vedea.

Premeditare?

Virusul actual, SARS-Cov-2, pare a fi tocmai potrivit pentru punerea în aplicare a unui plan care în mod evident exista deja. Unii folosesc termenul de „plandemie”. Într-un anumit sens da, e justificat. Au apărut chiar unele dovezi că acest virus a fost produs în laborator cu scopul precis de a fi apoi lansat în lume. Dar dincolo de asta, o privire în trecut ne arată că pregătiri pentru un asemenea scenariu s-au făcut încă de acum aproape 20 de ani.

În anii 2002-2003 am avut pandemia cu SARS-Cov-1, care şi-a avut originile tot în China, iar între 2012-2016 am avut de-a face cu MERS-Cov, care s-a răspândit mai ales în Orientul Mijlociu. Cele două virusuri s-au dovedit a fi mult mai mortale decât cel actual, însă tocmai de aceea răspândirea lor a fost drastic limitată. Anual numărul de cazuri la nivel mondial s-a ridicat la câteva mii, iar cel al deceselor la câteva sute.

Am mai trecut în 2006 prin aşa-zisa gripă aviară, iar în 2009 prin gripa porcină. Ne amintim cu toţii de scenariile apocaliptice care s-au lansat la acea vreme, şi care în cele din urmă nu s-au adeverit. Cele două virusuri au fost cât de poate de „cuminţi”, nefiind nicio clipă un pericol major pentru întreaga omenire. Cu toate acestea, încă din acei ani au început să fie discutate măsuri pentru starea de „pandemie”, care a ajuns să fie decretată cu mult mai multă uşurinţă, primul exemplu fiind cel al gripei porcine. Anterior, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) modificase criteriile pentru declararea stării de pandemie, renunţând la cel al periculozităţii virusului şi ţinând cont doar de gradul său de contagiozitate. Încă din 2009, de pe vremea gripei porcine, au avut loc dezbateri despre purtarea măştilor sau despre vaccinarea obligatorie cu un vaccin practic ineficient şi la care în cele din urmă s-a renunţat, după ce s-au plătit miliarde companiilor farmaceutice.

Nu în ultimul rând avem binecunoscutul „Event 201”, „a global pandemic exercise”, acea simulare a unei stări de pandemie care a avut loc în octombrie 2019, cu numai o lună înaintea apariţiei în China a actualului coronavirus. Organizatorii au fost Universitatea Johns Hopkins, cea care ne prezintă statisticile Covid-19 la nivel mondial, şi Fundaţia lui Bill şi Melinda Gates, adică promotorii vaccinării la scară mondială.

Simplă coincidenţă? Chiar şi dacă am admite că da – că asemenea cercuri nu ar fi de fapt la originea virusului din China, printr-o lucrare ocultă şi deliberat malefică – aceasta nu modifică cu nimic concluzia acestei treceri în revistă: actuala pandemie de Covid-19 face parte dintr-un scenariu aşteptat de cel puţin două decenii încoace, iar măsurile care se iau actualmente nu sunt simple improvizaţii, ci au fost pregătite din timp, inclusiv în ajunul izbucnirii actualei pandemii. Am văzut că şi în trecut au existat tentative similare. Atât în cazul unor virusuri care fie s-au dovedit prea mortale, încât răspândirea lor a fost limitată (caz în care e bine că s-au luat măsuri, dar numai pe plan local, acolo unde a fost cu adevărat necesar), cât şi în cazul unor virusuri lipsite de o periculozitate reală. Toate aceste tentative nu s-au putut materializa pentru că nu s-au întrunit toate condiţiile preconizate, iar în cele din urmă situaţia s-a dezamorsat fără urmări importante.

Acum avem pentru prima dată de-a face cu un virus care are într-adevăr o capacitate de răspândire extrem de ridicată. Dar tocmai acest fapt e de natură să-i reducă în cele din urmă gradul de periculozitate. Da, spre deosebire de toate cazurile din ultimii ani, numărul deceselor la nivel mondial e de această dată foarte mare, dar nu diferă semnificativ de cele datorate gripei sezoniere. Aşa cum arată numeroase studii, ele reprezintă între 0,1%-0,5% din numărul total al celor realmente infectaţi (şi nu doar a cazurilor pozitive înregistrate oficial, mult mai puţine) din care majoritatea sunt asimptomatici sau au forme uşoare. Raportat la criteriile anului 2007, o maladie cu această rată a letalităţii s-ar fi încadrat la gradul 2 din 5 posibile, ceea ce ar fi implicat doar măsuri locale, de autoizolare voluntară a celor infectaţi sau care au intrat în contact cu aceştia, închiderea temporară a şcolilor pentru 4 săptămâni, distanţare socială şi interzicerea evenimentelor cu public numeros (concerte, manifestări sportive etc.). Aşadar nici vorbă de scenariul total la care am fost supuşi.

E drept, privind situaţia la rece, nici coronavirusul actual nu e chiar atât de „perfect” pentru a justifica lockdownul generalizat la nivel mondial. Numai că, aşa cum am văzut, între timp criteriile OMS s-au modificat, pentru a facilita introducerea unor restricţii mai severe în împrejurări care nu sunt neapărat dramatice. Iar acum s-a considerat că e momentul luării unei decizii majore. Zarurile au fost aruncate, Rubiconul a fost trecut. Probabil pentru că un virus mai potrivit pentru un asemenea scenariu nu va putea apărea prea curând.

Dacă ne uităm la ipotezele de lucru ale acelui faimos exerciţiu „Event 201”, vom vedea că acolo s-a pornit de la ipoteza unui virus cu un grad de contagiozitate relativ ridicat, cu o viteză mare de răspândire (elemente care sunt prezente şi acum) dar totodată şi cu o mortalitate mult mai ridicată decât cea actuală. Adică ceva similar cu gripa spaniolă de acum un secol.

E foarte posibil ca un scenariu care să întrunească toate aceste elemente să nu se mai realizeze niciodată în realitate, căci sistemul medical al zilelor noastre e cu totul altul decât cel de acum peste o sută de ani din ţări devastate economic şi social în urma Primului Război Mondial.

În primul rând, virusurile mai periculoase pot fi îngrădite şi controlate mult mai bine prin măsuri luate pe plan local, în zonele focarelor, iar răspândirea lor e mult mai redusă. Dacă e vorba de un virus cu adevărat mortal, atunci nu prea există purtători asimptomatici, care pot răspândi boala fără să se ştie. Dacă viteza de răspândire e mai mică, atunci un lockdown generalizat e lipsit de sens, cu atât mai mult cu cât pandemia ar dura în acest caz ani de zile, cum a fost în cazul variolei. Iar dacă, aşa cum e cazul acum, avem o mulţime de cazuri asimptomatice sau foarte uşoare, faptul duce inevitabil la o scădere substanţială a mortalităţii, datorită numărului mare a cazurilor cu infecţii nedepistate.

Problemele cele mai grave ale trecutului mai apropiat au fost cele cauzate de virusul variolei. În el am avut într-adevăr un virus ucigaş, cu o rată a mortalităţii de 30%, cu o răspândire masivă, dar mai lentă. În anii 1950 erau afectaţi 50 de milioane de oameni anual iar numărul total de morţi în secolul 20 s-a ridicat la o cifră ameţitoare, undeva între 300-500 de milioane. Totuşi, în cazul variolei deşi răspândirea a fost masivă, viteza acesteia a fost mult mai mică decât în cazul coronavirusului, încât un lockdown generalizat la scară mondială ar fi fost un nonsens, cu atât mai mult cu cât pandemia a durat decenii bune, până când a fost eradicată prin vaccinare.

Dar atunci, având în vedere aceste fapte, de ce suntem minţiţi de către politicienii care ne spun că omenirea se confruntă cu cea mai mare provocare de la al Doilea Război Mondial încoace? Răspunsul cel mai plauzibil nu poate fi decât unul singur: scenariul era deja conceput, iar virusul actual e considerat a fi cel mai potrivit pentru demararea acestuia. În ciuda faptului că periculozitatea sa nu e atât de ridicată cum s-a susţinut, vedem în mod evident că nu se renunţă la măsurile luate, căci la mijloc se află o altă agendă, una îndelung aşteptată şi pregătită.

Citiţi a doua parte a articolului

Citiţi şi:
Minunata nouă normalitate
De la biosecuritate la totalitarism
Noua dogmă – Pandemia eternă. Noii eretici – Nealiniații

 

yogaesoteric
14 mai 2021

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More