Sub imperiul necesităţii: „noua normalitate” a epocii post-corona (II)

Citiţi prima parte a articolului

„Noua normalitate”: o viaţă sub imperiul necesităţii
Putem vedea cu toţii cum arată această „nouă normalitate”: datorită unui lockdown sever, prelungit peste măsură, economiile au ajuns în pragul falimentului. Statele oferă ce-i drept ajutoare financiare, dar cu preţul îndatorării (cine sunt aşadar adevăraţii profitori ai crizei?) şi condiţionându-le de diverse măsuri. Asistăm practic la un dirijism economic fără precedent, în care statul poate decide care firme sau afaceri merită să trăiască şi în ce condiţii, şi care nu. În general, marile corporaţii sunt cele care vor fi salvate prin intervenţii etatiste, în vreme ce multe din firmele mici şi mijlocii vor sucomba, deşi starea precară în care au ajuns nu e cauzată de vreo vină proprie, ci exclusiv de măsurile arbitrare ale statului. Ca urmare, şomajul va începe să ia amploare peste tot. Iar adevăratul responsabil pentru toate acestea, care e statul, se spală pe mâini şi transformă virusul în ţap ispăşitor pentru toate deciziile sale catastrofale, al căror scop final este restructurarea economiei pe alte baze.

Fenomenul se manifestă şi la nivel supranaţional. Uniunea Europeană a instituit un fond de redresare de 750 de miliare de euro, finanţat evident tot pe bază de datorii. Iar acum pare a fi venit momentul de a se impune o măsură la care până acum multe state s-au opus cu fermitate: mutualizarea datoriilor. Prin urmare, se merge înainte cu proiectul unui superstat federal, impulsionat de starea de criză care a permis adoptarea principiului datoriilor comune.

Sistemele de sănătate nu cunosc altă maladie decât covid-19. Aceasta devenit o fixaţie aproape patologică, deşi toate datele ne arată că nu e decât un risc între altele, care au existat dintotdeauna, dar care acum nu mai sunt tratate aşa cum se cuvine. Datorită priorităţii absolute de care beneficiază ipoteticii bolnavi de covid-19, care în majoritatea lor nici nu mai apar, multe spitale stând aproape goale în aşteptarea lor, tratamentele altor boli serioase care ar necesita spitalizare au fost pur şi simplu suspendate. Încât e foarte probabil ca numărul deceselor în rândurile acestor categorii de bolnavi să se dovedească în cele din urmă unul sporit, cu mult peste media obişnuită.

Până acum nicio altă boală nu a beneficiat de o asemenea mediatizare excesivă şi nu am asistat la o asemenea discriminare între oamenii suferinzi, care merită cu toţii să fie trataţi, în funcţie de priorităţile reale. Scopul acestei accentuări disproporţionate este în mod vădit acela de a întreţine o stare de panică şi de a justifica perpetuarea stării de urgenţă, sub imperiul statisticilor actuale sau sub ameninţarea unui ipotetic nou val.

În asemenea condiţii ni se propun o serie de măsuri care ulterior, odată ce lumea se va fi obişnuit cu ele, se pot transforma în instrumente feroce de control al fiinţei şi de strangulare a libertăţii sale.

Una din ele este aplicaţia pentru telefoanele mobile care monitorizează contactele, fie şi într-o variantă anonimizată, după cum ni se spune (la început), pentru a avertiza asupra apropierii prea mari de o persoană care ulterior ar putea fi descoperită drept „infectată”. De aici şi până la monitorizarea gen Big Brother, cine cu cine se întâlneşte, nu mai este decât un pas, odată ce tehnologia necesară va fi pusă la punct. Acum ne aflăm într-o fază experimentală, în care se testează obişnuirea oamenilor cu această idee.

A doua măsură în discuţie, şi ea extrem de discutabilă, este condiţionarea unor drepturi fireşti, cum este (deocamdată) acela de a călători liber, de un aşa-zis „certificat de imunitate”. Dincolo de absurditatea în sine a faptului, pentru că nimeni nu ştie acum cât durează imunitatea în urma vindecării de covid-19, este necesar să fie privit principiul ca atare. Nu cumva acest aşa-zis „certificat”, care ar putea fi unul cu evidenţa vaccinurilor făcute, ar putea condiţiona în viitor şi alte drepturi fundamentale ale omului? Nu ne apropiem astfel tot mai mult de cele prevestite în Cartea Apocalipsei? Mai ales dacă acest „certificat” ar urma să fie implantat undeva în trupul omenesc, pentru că, nu-i aşa, un card sau o hârtie se pot pierde, iar omul ar rămâne atunci lipsit de drepturi? Cele două aspecte sunt strâns legate între ele: dacă se va dori într-adevăr o asemenea condiţionare, atunci certificatul nu poate fi decât în permanenţă „la purtător”.

Am descris doar un potenţial scenariu horror, dar aşa cum evoluează situaţia, nu sunt indicii că el ar fi o simplă utopie zămislită de nişte creiere aburite de absurde teorii conspiraţioniste. Atitudinile conducătorilor politici, a căror propagandă este focalizată acum pe ridiculizarea tuturor „teoriilor conspiraţiei”, unele fiind într-adevăr absurde, nu sunt de natură să ne ofere încredere că acţiunile se desfăşoară într-un mod transparent. Sinceritatea mesajelor oficiale poate fi pusă în discuţie. Faptul că nu vom asista dintr-o dată la impunerea unor asemenea măsuri nu ne poate amăgi să ignorăm toate tentativele voalate şi paşii mărunţi care se îndreaptă în mod evident într-o asemenea direcţie.

Al treilea aspect ar fi acela că ni se tot spune că ieşirea definitivă din actuala stare de pandemie şi revenirea la normalitate (cea veche sau cea nouă?) nu se va putea produce decât în urma vaccinării întregii populaţii a globului. Promotor al ideii: miliardarul Bill Gates, care a ajuns ţinta principală a criticilor din partea adepţilor aşa-zisei „conspiraţii”.

Care este de fapt situaţia? În primul rând, nu ştim dacă se va descoperi vreodată un vaccin cu adevărat eficient, care să funcţioneze în condiţii reale, nu doar de laborator. La fel cum nu s-a descoperit încă împotriva altor virusuri din familia Corona sau împotriva HIV. Apoi, un vaccin produs la repezeală, bazat pe tehnologii genetice, ale cărui posibile efecte nefaste pe termen lung nu au cum să fie studiate temeinic, poate fi un factor de risc chiar mai mare decât însăşi boala împotriva căreia este administrat.

În orice caz, în aceste condiţii vaccinarea ar fi firesc să fie bazată pe libera alegere a fiecăruia şi nu impusă cu forţa. Un veritabil filantrop, care ar finanţa complet dezinteresat cercetări medicale spre binele întregii omeniri, nu ar pretinde impunerea acestui bine cu de-a sila. Însă Bill Gates nu vorbeşte nicăieri de posibilitatea unei alegeri, ci de vaccinarea practic a întregii populaţii a Terrei ca fiind singura soluţie pentru a combate covid-19. Problema este pusă în termeni apodictici de către un personaj care se dovedeşte mai influent la nivel mondial decât majoritatea şefilor de stat, fapt care face lipsa sa de pregătire în medicină, epidemiologie sau inginerie genetică să fie irelevantă. Este o combinaţie de aspecte care este necesar să ne dea de gândit.

Este adevărat că variola, de care am amintit în prima parte a articolului, a fost eradicată în urma unei ample campanii de vaccinare, care până la un moment dat a fost obligatorie. Dar atunci când un infectat din trei riscă să moară, în vreme ce, să spunem, unul la o mie suferă efecte adverse de pe urma vaccinului, este limpede ce alegere ar face orice om raţional, în perfectă libertate. Situaţia este însă cu totul altfel atunci când periculozitatea virusului este mult mai mică, iar vaccinul ar putea avea un procentaj de risc de un ordin de mărime asemănător, pe lângă o eficacitate incertă.

Împotriva lui Bill Gates mai circulă pe internet şi alte insinuări, după care odată cu vaccinul ar urma şi injectarea unui microcip. Chiar dacă nu ar fi adevărat, sau nu în forma asta, rămâne observaţia făcută mai devreme în privinţa acelui „certificat de imunitate”. Dacă se doreşte o vaccinare la scară planetară, atunci din perspectiva vaccinatorilor un asemenea certificat va trebui introdus într-o formă sau alta. Poate nu direct sub forma acelui cip injectat, ipoteză care este ridiculizată acum de cei care ne planifică destinele. Dar la început se poate face sub alte forme, menite să ducă la acceptarea ideii în sine.

Sunt numeroşi paşi mici, în multe direcţii, destinaţi poate mai mult generaţiilor viitoare, cărora le va fi dat să crească încă de la început într-o atmosferă orwelliană a controlului total. Cei de mâine o vor percepe ca firească, pentru că nu vor avea memoria altor vremuri. Ei nu au cum să aibă anticorpii celor care am trecut prin comunism şi am experimentat în mod direct lipsa de libertate.

Cei care suntem „vaccinaţi” împotriva propagandei, vedem fără dubiu cum treptat apare şi un „Minister al Adevărului” în stare embrionară, care cenzurează opiniile neconforme despre pandemia corona, prin etichetarea lor drept „fake news”. Tehnica este binecunoscută: se fac false asocieri, aruncându-se în aceeaşi oală teorii aberante (dar care şi ele se pot încadra la libertatea de exprimare) cu critici pertinente şi argumentate. Se scot în evidenţă ca exemple ideile cele mai absurde şi mai excentrice, pentru a le discredita de fapt pe celelalte, care conţin adevărul incomod pentru establishment. Rezultatul? Bloguri închise, postări pe reţelele de socializare şterse, videoclipuri cu mesaj incomod eliminate.

Maşinăria cenzurii s-a pornit, invocând pretexte chipurile mai importante decât libertatea de expresie garantată de constituţie. Precedentul a fost deja creat, şi nu avem nicio garanţie că se vor opri aici.

Statul deasupra Bisericii?

Închiderea temporară a bisericilor poate fi de înţeles în perioada de început, dacă o comparăm cu nota generală a măsurilor restrictive luate în faţa unei pandemii cu un potenţial încă necunoscut. Deşi, la cum a evoluat în cele din urmă situaţia, din moment ce au existat în permanenţă anumite magazine deschise, şi revenirea cel puţin la slujbele în aer liber se putea face în mod evident mai devreme decât s-a făcut.

Nu are sens să dezbatem acum în amănunt asemenea detalii secundare, căci miza reală este în altă parte. Acum s-a creat un precedent dătător de nelinişti: statul s-a pus pe sine deasupra Bisericii şi a găsit de cuviinţă să suprime sau să dea înapoi, după criterii incerte, aspecte care ţin de esenţa libertăţii religioase şi de suveranitatea Bisericii în privinţa cultului. Reglementările statale au permis reluarea slujbelor numai în anumite condiţii de distanţare, dar s-au extins şi asupra Sfântului Potir, condiţionând administrarea Sfintelor Taine de măsuri străine de tradiţia Bisericii, cum ar fi folosirea linguriţelor de unică folosinţă. Pe bună dreptate, Biserica a refuzat să se conformeze unor asemenea presiuni, amânând împărtăşirea credincioşilor până după consultări cu bisericile surori, iar rezultatul nu poate fi decât cel previzibil: nu este cazul să fie admise ingerinţe în practicarea tradiţiei!

În primul rând, experienţa milenară a Bisericii nu cunoaşte exemple care să arate faptul că Trupul şi Sângele lui Hristos, izvor al vieţii veşnice, ar fi putut fi transmiţător de boală. Această realitate este în cele din urmă una cu un caracter dogmatic, plasată chiar în inima tradiţiei liturgice a Bisericii. Este adevărat că modul de administrare al Tainelor nu a fost mereu acelaşi, iar linguriţa s-a introdus după multe secole de practică creştină, motivată de raţiuni care ţin de aceasta. La o adică, se poate renunţa la un simplu instrument care este linguriţa, pentru a folosi un ipotetic instrument mai bun, sau pentru a reveni de pildă la practica primară, aceea de a primi Sfântul Trup în palmă şi de a bea Sfântul Sânge din acelaşi potir. Cei care susţin că ar fi mai bine aşa, sunt liberi să-şi prezinte argumentele, deşi în esenţă nu este nicio diferenţă, preferinţa pentru una sau alta din modalităţi ţinând doar de raţiuni pragmatice.

Un singur argument însă nu poate fi valid: acela care motivează modificarea prin potenţialul pericol al transmiterii unor boli prin actul împărtăşirii, cu varianta mai subtilă că virusul nu se ia prin Sfânta Împărtăşanie, dar se poate propaga prin linguriţă sau prin Sfântul Potir – adică obiecte sfinţite, care sunt în contact nemijlocit cu Hristos cel euharistic. O astfel de credinţă este pur şi simplu o rătăcire dogmatică. Altminteri, de-a lungul mileniilor, preoţii ar fi trebuit să fie primii care să se îmbolnăvească pe capete, de vreme ce la finalul liturghiei ei consumă conţinutul Sfântului Potir cu aceeaşi linguriţă cu care s-au împărtăşit toţi credincioşii. Dar experienţa practică a Bisericii ne arată că nu a fost deloc aşa.

Acel faimos şi totodată controversat comunicat al Patriarhiei, după care cei care au îndoieli sau sunt mai slabi în credinţă pot să se împărtăşească asemenea bolnavilor, în afara Sfintei Liturghii, cu propria linguriţă, nu face decât să stabilească o excepţie, pentru a veni în întâmpinarea unora care este de fapt nevoie să fie întăriţi în credinţa lor.

Este bine că se poartă de grijă şi acestor oameni, făcându-se totodată prin asta şi un gest de PR adresat unei prese ostile, în vreme ce pentru restul credincioşilor toate rămân după rânduiala obişnuită. Valurile epidemice de până acum ale gripei anuale nu au fost de natură să modifice această practică. Cei cu simptome de boală, evident că pot rămâne acasă una sau două duminici, pentru a nu-i contamina pe cei care s-ar afla în apropiere în timpul slujbelor. Ceea ce de regulă se şi petrece. Nimeni nu s-a plâns până acum de probleme majore şi în niciun caz de unele datorate împărtăşirii cu aceeaşi linguriţă. Nu altfel ar fi necesar să se petreacă dacă pe viitor covid-19 ar deveni o maladie endemică, adică dacă va fi în permanenţă la ordinea zilei.

Cum s-ar cuveni să judecăm situaţia ingrată în care s-a găsit Biserica – cler şi credincioşi deopotrivă – în ultimele luni? Ca pe o excepţie irepetabilă, sau ca pe un posibil precedent cu consecinţe majore? Ori de câte ori va începe să bântuie un virus mai vechi sau mai nou, statul îşi va putea vârî oare nasul în treburile Bisericii după bunul său plac? Va putea opri sau condiţiona desfăşurarea slujbelor religioase în funcţie de numărul de infectaţi la nivel naţional? Va putea dispune oricând schimbarea modalităţii de împărtăşire în funcţie de nişte statistici medicale? Poate invoca anumite circumstanţe pentru a monitoriza în permanenţă desfăşurarea evenimentelor liturgice şi, dacă apreciază că este cazul, să aplice sancţiuni? Cu alte cuvinte, se pot defini anumite condiţii în care statul se plasează pe sine automat deasupra Bisericii?

Orice fel de cedare din partea Bisericii la astfel de ingerinţe inadmisibile ale statului nu ar face decât să creeze un precedent periculos şi ar însemna totodată un pas decisiv pe calea secularizării ei. Prin abdicarea de la dogma şi credinţa care se află la temelia trupului lui Hristos, s-ar recunoaşte astfel îndreptăţirea unor acţiuni ale statului care invocă supremaţia materiei asupra spiritului şi a argumentelor care ţin de sfera vieţii trupeşti asupra libertăţii de credinţă. Dimensiunea transcendentă şi mistică a identităţii Bisericii ar urma să fie complet anihilată.

Este limpede că Biserica s-a comportat până acum cu înţelepciune şi fler diplomatic în faţa presiunilor din partea statului. Dar dacă acestea vor trece de o linie roşie, atunci conflictul de conştiinţă va fi inevitabil. Deşi nu ei îl vor fi provocat, creştinii adevăraţi vor fi nevoiţi atunci să urmeze atitudinea celor din primele secole: să refuze închinarea la idolii lumii şi să-L mărturisească pe Hristos, inclusiv Cel din potir, cu orice preţ.

Filosoful Gabriel Liiceanu argumenta necesitatea menţinerii bisericilor închise pe vremea pandemiei de covid-19 prin afirmaţia că „Isus nu a cerut nimănui să moară pentru el” (sic!). Luat ca atare, enunţul dlui Liiceanu este pur şi simplu fals. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20), „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla.” (Matei 16, 24-25). Dar a spus şi „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă.” (Matei 10, 22-23).

Da, Hristos le-a prevestit ucenicilor săi că îi aşteaptă crucea, prigoana şi chiar martiriul, toate pentru credinţa în El. Dar, pe de altă parte, jertfa trebuie să aibă loc la momentul potrivit. Nu i-a îndemnat să moară prosteşte şi nici nu a generalizat îndemnul pe care l-a făcut lui Petru, de a umbla pe apă, pentru a pune credinţa adepţilor Săi la încercări stupide. La fel cum a respins ispita diavolului de a Se arunca de pe aripa templului pentru a fi apoi nevoit să apeleze la o minune salvatoare.

Cele de mai sus sunt desigur binecunoscute de fiecare creştin care-şi ia botezul în serios şi care ştie că Dumnezeu nu se cuvine să fie ispitit să facă minuni atunci când este necesar să te fereşti în primul rând singur. Dar comuniunea cu Dumnezeu ţine de o altă ordine a lucrurilor, în care nu există nicio raţiune pentru a o evita. În schimb domnul Liiceanu, cu atitudinea sa confirmată şi prin ultima sa carte publicată, Isus al meu, arată că nu este capabil să iasă dintr-o logică orizontală, raţionalistă şi golită de orice miez transcendent, atât în privinţa Mântuitorului, cât şi a Bisericii Sale.

Cele două viziuni sunt profund ireconciliabile. Pacea socială ne-o dorim cu toţii. Dar nu Biserica este cea care încalcă aici vreo regulă, de vreme ce nu face altceva decât să-şi asume libertatea şi autonomia pe care statul însuşi a pretins că i le garantează şi care ar putea fi puse între paranteze doar în situaţii cu totul excepţionale. Acestea pot fi temporar acceptate, dar până în punctul în care se transformă în paşi către secularizarea Bisericii, care nu poate fi admisă sub nicio formă.

Perspective

Observaţiile empirice asupra măsurilor politice ale ultimilor ani, menite să schimbe lumea din temelii la nivel economic, social şi ideologic, ne arată că cele mai importante dintre ele sunt motivate de ameninţări cu un caracter pretins implacabil: încălzirea globală, care este considerată una aproape exclusiv de natură antropogenă, şi pericolul unei pandemii devastatoare. Sunt două scenarii care cuprind lumea precum braţele unui cleşte asimetric.

Primul este cel al pretinsei catastrofe climatice, care este unul cu bătaie lungă, având drept orizont sfârşitul acestui secol. Pentru preîntâmpinarea lui, Uniunea Europeană şi-a impus ca ţel pentru anul 2050 programul „Green Deal”, de atingere a neutralităţii climatice prin renunţarea completă la combustibilii fosili, prin arderea cărora se degajă dioxidul de carbon pe seama căruia este pus în exclusivitate procesul încălzirii globale la care asistăm în ultimele decenii. Problema în acest caz este aceea că, dincolo de isteria unei Greta Thunberg şi a generaţiei ei de adolescenţi manipulaţi şi îndoctrinaţi cu o atitudine panicardă, pentru majoritatea oamenilor ameninţarea apare drept una incertă şi difuză, într-o perioadă când ei oricum nu vor mai fi în viaţă. Fapt pentru care ritmul transformărilor este totuşi unul relativ lent.

Al doilea braţ, cel al pandemiei, este unul cu bătaie mai scurtă, dar în cazul său pericolul poate fi prezentat drept unul mai palpabil. Ca atare, măsurile bazate pe invocarea sa pot fi luate imediat, aşa cum am putut vedea mai sus.

Este drept că deocamdată nu putem cunoaşte cu precizie care este adevărul din spatele acestui scenariu. Dar simțim că ce se petrece nu este în regulă, că autoritățile nu spun adevărul și că de fapt la mijloc este o altă agendă. Toate evidenţele ne arată că ne îndreptăm spre totalitarismul ideologic al unei noi variante de materialism ştiinţific. De data aceasta sunt invocate fenomene naturale cu un caracter implacabil, de genul schimbărilor climatice sau pandemiile, care se află la baza acţiunilor politice majore ale elitelor globaliste. Fundamentarea lor are loc prin teoriile climatologilor sau virusologilor care proiectează scenarii de viitor care mai de care mai alarmiste.

Numai că valoarea predictivă a calculelor şi modelelor care se află la baza unor asemenea prognoze fataliste este aproape de zero. Aceasta rezidă atât într-o imprecizie inerentă, căci modificări minore ale unor parametri pot duce la modificări majore ale rezultatului final, cât şi în faptul că realitatea în întreaga ei complexitate nu poate fi surprinsă la perfecţie printr-un simplu model, oricât de performant ar fi el. Nu este vorba de a nega utilitatea acestora în multe cazuri, dar în cazul de faţă vorbim de o complexitate imensă, la nivel planetar, sau la nivelul unei societăţi în care răspândirea unui virus depinde de o vastă multitudine de factori, inclusiv psihologici şi comportamentali, care nu au cum să fie cuantificaţi în totalitatea lor.

Faptul că asemenea prognoze au eşuat a putut fi observat atât în cazul modelelor climatice din trecut, care nu au anticipat corect realitatea de azi, cât şi în cazul modelelor epidemiologice care sugerau în mod greşit milioane de morţi la nivelul unei ţări de mărimea Marii Britanii.

O simplă privire spre cine finanţează asemenea institute de cercetare este suficientă pentru a pune sub semnul întrebării neutralitatea acestora. Bias-ul, adică tendenţiozitatea abordării, devine astfel evidentă atunci când constatăm că susţinerea materială vine dinspre acelaşi complex politico-economic globalist, care înhamă la carul propriilor interese o ştiinţă care numai obiectivă nu poate fi numită. Ştiinţa ajunge astfel să fie instrumentalizată în scopuri politice, iar rezultatele pe care le livrează sunt adesea cât se poate de echivoce.

Iar acum intervine elementul esenţial, pe care l-am devoalat şi în textul de faţă. Chiar dacă se admite că prognozele pot fi imprecise, este suficient să se ia în calcul scenariul de tip worst-case, cel mai defavorabil, invocând faptul că el ar putea deveni realitate. Ca atare, se impune să fie luate toate măsurile posibile pentru a-l preîntâmpina. În logica aceasta, niciun preţ nu este prea mare pentru a evita un asemenea ipotetic scenariu negativ. Dacă este cazul, se trage şi cu tunul după vrăbii, sau elefantul care se simte ameninţat de o pisică se aruncă în prăpastie pentru a se feri de ea.

Pentru cei care ne raportăm la o altă grilă de valori, acel scenariu worst-case are cu totul alte conotaţii. El ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât suprimarea totală a libertăţii şi instituirea unei dictaturi pozitiviste şi atee, care nu va renunţa la intenţia secularizării şi deci a subordonării complete a factorului religios.

Primul pas spre libertate îl constituie adevărul. Să spunem lucrurilor pe nume, deconstruind minciuna cu care suntem înconjuraţi. Iar al doilea pas este conştientizarea faptului că doar Adevărul ne poate face cu adevărat liberi.

Citiţi şi:
Cultul Covid
Coronavirus: Măsurile de combatere sunt mai rele decât boala
Fostul președinte al Cehiei, Vaclav Klaus: Dacă oamenii nu se opun ne așteaptă o distopie

yogaesoteric
28 mai 2021

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More