„Supune-te !”

 

„Să permiţi mecanismului de piaţă să devină singurul administrator al sorţii fiinţelor umane şi al mediului natural, înseamnă, într-adevăr, fie şi restrâns numai la uzul permis de puterea de cumpărare, să ajungi la distrugerea societăţii. Fiindcă aşa-zisa marfă, «forţa de muncă», nu poate fi folosită intensiv, fără discriminare sau chiar să fie lăsată nefolosită, fără a afecta fiinţa umană care se dovedeşte a fi «agentul purtător» al acestei mărfi ciudate. Dacă s-ar dispensa de «forţa de muncă» a unui om, sistemul, implicit, s-ar dispensa şi de entitatea fizică, psihologică şi morală numită «om», ataşată acelei etichete. Jefuit de protecţia oferită de instituţiile culturale, fiinţele umane ar pieri datorită efectelor expunerii sociale; ar muri datorită unei dezorganizări sociale acute, ca victime ale viciilor, perversiunilor, crimelor sau înfometării. Natura ar fi redusă la elementele ei componente, aşezările şi peisajele ar fi pângărite, râurile ar fi poluate, suveranitatea statală ar fi pusă în pericol, capacitatea de a produce alimente şi materii prime ar fi distrusă.” – Karl Polanyi (1886-1964), Marea Transformare (The Great Transformation)

Documentarul „Obey” („Supune-te”), lansat în februarie 2013, creaţia regizorului britanic Temujin Doran, a fost realizat în întregime după metoda deja cunoscută, din filmări existente pe internet şi se bazează pe cartea Moartea Clasei Liberale (Death of the Liberal Class) a jurnalistului laureat Pulitzer, Chris Hedges, „schiţând ascensiunea statului-corporatist şi examinând viitorul obedienţei umane într-o lume a capitalismului neîngrădit, a globalizării, a inechităţilor zguduitoare şi a schimbărilor climatice”, potrivit propriilor spuse ale autorului.

Temujin Doran este un grafician şi regizor londonez şi singurul proiecţionist al unui cinematograf de modă veche din Islington, care difuzează numai filme pe 35 de milimetri.

Din 2002 şi până în prezent a primit peste 18 premii, a avut 5 expoziţii personale de prestigiu şi se spune despre el că este fratele unui geniu.

Vizual şi auditiv, filmul nu este strălucit, regizorul abuzând ca un daltonist de procedee cum ar fi inversiunea alb-negru şi fragmentarea imaginii în patru cadrane diferite, de parcă am fi muşte cu ochi caleidoscopici, iar coloana sonoră este neinspirată în mare parte din film.

Însă mesajul filmului este extrem de puternic, bazat în exclusivitate pe citate din George Orwell, Chris Hedges şi chiar Pindar. Titlul nu este un apel la adormirea generală, ce ne caracterizează societatea actuală ci, dimpotrivă, este un îndemn cutezător şi chiar dur la o revoltă nonviolentă, avertizându-ne, fără echivoc, de consecinţele perpetuării stării de inerţie, indiferenţă şi supunere necondiţionată, în care ne complacem actualmente.

Altfel spus, tot ceea ce vedeţi în film ne va fi rezervat în viitorul deja prezent, dacă nu ne vom trezi, în spiritul lui Max Igan.

Christopher Lynn „Chris” Hedges este un jurnalist american, specializat în analize politice şi sociale şi autor al câtorva best-seller-uri: „War Is a Force That Gives Us Meaning” (2002), „The End of Literacy and the Triumph of Spectacle” (2009), „Death of the Liberal Class” (2010) şi cel scris în comun cu caricaturistul Joe Sacco, „Days of Destruction, Days of Revolt” (2012).

Vreme de peste două decenii a fost corespondent străin în America Centrală, Orientul Mijlociu, Africa şi Balcani, realizând reportaje în peste 50 de ţări, între anii 1990 şi 2005, lucrând pentru The New York Times.

În 2002, Hedges a făcut parte din grupul de reporteri ai publicaţiei amintite care au primit premiul Pulitzer, pentru reportaje dedicate terorismului global, fireşte nu cel statal şi tot în acelaşi an a primit Amnesty International Global Award pentru jurnalism dedicat drepturilor omului.

Continuă şi astăzi să scrie editoriale săptămânale pentru The New York Times, adevărate „chemări la arme”, Hedges fiind, alături de Noam Chomsky, una dintre vocile celebre ale mişcării Occupy Wall Street, iniţiată în 27 septembrie 2011 în Zuccotti Park, New York, care a devenit mondială.

Vă recomandăm, totuşi, să-i analizaţi spusele cu discernământ, întrucât este consilier senior la The Nation Institute din New York şi scrie pentru portalul de ştiri Truthdig, ambele cu viziuni progresiste, de stânga.

Poate aşa se şi explică insistenţa cu care Chris Hedges pedalează, uneori, la fel ca şi alţi activişti oneşti, în esenţă, pe ipoteza tembelă a încălzirii globale, pe care nu o vede ca pe un pretext murdar pentru impozitarea la sânge a populaţiei globului şi, conform lui Bill Gates sau Ted Turner, chiar pentru masacrarea acesteia, până se va ajunge la cifra „optimă” de 500 de milioane de locuitori ai planetei albastre.

Oricât de informaţi sau bine intenţionaţi am fi, unele sloganuri propagandistice, repetate la infinit vreme de zeci de ani, este posibil să fi erodat rezistenţa noastră la manipulare şi să se manifeste prin prezenţa în vorbire a unor automatisme verbale, aberante în fapt, deşi par a susţine cauze nobile.

„Death of the Liberal Class” a fost publicată în octombrie 2010 de Nation Books, o editură deţinută, pe atunci, de unul dintre cei mai puternici şi mai puţin mediatizaţi avocaţi corporatişti şi, simultan, publicişti ai Americii, actualmente decedat, care ne aduce aminte de un vechi citat din Raymond Chandler: „Cu mulţi bani poţi cumpăra foarte multă publicitate… dar şi extrem de multă tăcere!”

Potrivit lui Hedges, cartea este o cronică incisivă a distrugerii mişcărilor populiste şi radicale, tendinţe manifestate în societatea americană, dar şi în restul lumii.

Întrucât tocmai aceste mişcări sunt principalele forţe care ar putea menţine deschiderea spre adevăr a unei societăţi democratice, „Death of the Liberal Class” argumentează că mişcările sociale, care au furnizat „întreaga corectitudine a democraţiei americane”, au fost subminate prin cooptarea corporatistă a forţelor liberale tradiţionale, în principal a sindicatelor, presei, cultelor religioase, universităţilor şi a Partidului Democrat.

Filmul „Lifting the Veil” al regizorului amator Scott Noble, în care apare şi Chris Hedges, nominaliza tocmai Partidul Democrat ca „cimitir al mişcărilor sociale”, o strategie corporatistă banalizată, de altfel, prin folosirea ei continuă, chiar şi la noi, unde orice şansă a mişcării naţionaliste autentice post-decembriste a fost sugrumată, în faşă, de absorbţia ei în partidul fantomă al marionetei C.V. Tudor.

Hedges susţine, pe drept, că orice deschidere reală şi iniţiativă corectă nu poate pleca decât de la baza societăţii, fiindcă schimbările reale nu pornesc şi nu pot porni de la vârful societăţii, din norii ultra rarefiaţi ai puterii elitiste, un concept împrumutat de Chris de la C. Wright Mills (1916-1962), autorul unei cărţi edificatoare, Elita Puterii (The Power Elite).

Din moment ce nu pot porni de la vârf, devine logic faptul că nici măcar cele mai semnificative mişcări populiste şi sociale nu ajung vreodată să deţină puterea reală, deşi pot influenţa climatul istoric, politic şi social.

Cartea conţine şase capitole, ale căror titluri sunt mai mult decât elocvente, ca descriere a etapelor pe care a trebuit să le parcurgă societatea umană: 1. Rezistenţa; 2. Războiul permanent; 3. Dezmembrarea clasei liberale; 4. Politica imaginată ca spectacol; 5. Dezertorii liberali; 6. Rebeliunea.

Să îi dăm cuvântul lui Chris Hedges:
„Incapacitatea clasei liberale (de mijloc) de a realiza că puterea a fost confiscată de către corporaţii din mâinile cetăţenilor, faptul că libertăţile personale şi chiar garantul lor, Constituţia, au devenit irelevante şi că expresia de «guvernare consimţită» este lipsită de sens, au îndrumat-o către un discurs şi o acţiune care nu mai corespund realităţii. Şi-a împrumutat vocea actelor găunoase ale teatrului politic şi amăgirii că dezbaterea democratică şi liberul arbitru continuă să existe.

Clasa liberală refuză să recunoască realitatea evidentă, fiindcă nu vrea să-şi piardă poziţiile confortabile şi, adesea, bine plătite. […] Mass-media, biserica, universităţile, Partidul Democrat, artele şi sindicatele, stâlpii clasei liberale, au fost cumpăraţi cu banii corporaţiilor şi cu promisiunea firimiturilor aruncate lor de către cercul îngust al puterii. Jurnaliştii, care preţuiesc accesul la putere mai mult decât preţuiesc adevărul, promovează minciuni şi propagandă pentru a ne propulsa în războiul cu Irakul. Mulţi dintre aceeaşi jurnalişti ne asigură că este prudent să ne încredinţăm economiile de o viaţă unui sistem financiar condus de speculanţi şi hoţi. Acele economii s-au evaporat. Mass-media, aservită reclamei corporatiste şi sponsorilor, în acelaşi timp, face invizibilă o mare parte a populaţiei, a cărei suferinţă, sărăcie şi nemulţumire ar fi necesar să fie subiectul central al jurnalismului.

În numele toleranţei – un cuvânt pe care rev. dr. Martin Luther King Jr. nu l-a folosit niciodată – cultele liberale refuză să denunţe ereticii care au profanat religia creştină cu cele mai rele aspecte ale consumerismului, şovinismului, lăcomiei, orgoliului imperial, violenţei şi bigotismului. Aceste instituţii acceptă globalizarea şi capitalismul neîngrădit ca pe legi ale naturii.

Universităţile nu mai pregătesc studenţi care să gândească critic, examinând şi criticând sistemele ipotezelor culturale, politice sau ale puterii, punând întrebări profunde despre ţelurile şi moralitatea care susţineau cândva omenirea. […] Printr-un târg faustian cu puterea corporatistă, multe asemenea universităţi […], în schimb, nu numai că păstrează tăcerea privind puterea corporatistă, dar îi condamnă, ca fiind «politici», pe toţi cei din interiorul zidurilor lor care pun sub semnul întrebării abuzurile corporatiste şi excesele capitalismului neîngrădit.

Sindicatele, organizaţii cufundate anterior în doctrina luptei de clasă şi pline de membri care solicitau ample drepturi sociale şi politice pentru clasa muncitoare, au fost transformate în negociatorii domesticiţi ai clasei capitaliste.”

Desigur că retorica lui Hedges este mult mai amplă. Dar, în concluzie, atragem atenţia asupra necesităţii stringente de a pune în aplicare a şasea etapă şi ultima menţionată de Hedges, dacă dorim să scăpăm din marasmul societăţii corporatist-sclavagiste actuale, evadare care nu se va produce prin „revoluţiile cosmetizante” prin intermediul cărora ne-au păcălit elitele vreme de mii de ani, ci printr-o rebeliune paşnică, prin nesupunere civică.

„Una dintre puţinele atitudini filozofice coerente este, ca atare, revolta. Este confruntarea constantă dintre om şi anonimatul său. […] Revolta înseamnă certitudinea unei sorţi zdrobitoare, lipsită însă de resemnarea care ar trebui să o însoţească.” – Albert Camus (1913-1960), Un raţionament absurd

Citiţi şi:
Pandemismul, ultimul stadiu al globalismului (I)
Interviu cu Jean Tardy despre Marea Resetare: «O formă de control social complet» (I)

 

yogaesoteric
3 aprilie 2021