Suveranitatea națională în Europa de azi

Se discută despre „globalism” și se aduce în discuție, în opoziție, „suveranismul”. Termenii se folosesc însă improvizat, nu numai la noi. „Globalismul” este confundat adesea, fie și numai tacit, cu „globalitatea” sau „globalizarea”, iar „suveranismul” cu naționalismul autarhic.

Pentru a face, totuși, deosebirea între mere, gutui și alte fructe, sunt necesare niște clarificări. Le propun plecând de la patru fapte.

Să observăm, reflectând la viața noastră de azi, că, în ultimele decenii, nimeni nu le-a impus reprezentanților României o politică sau alta. Mai curând, aceștia au venit în întâmpinarea unor sponsori externi spre a obține suport în competiția internă. Ca urmare, au avut loc scoaterea de active din proprietatea publică a României, punerea justiției în dependență de instituții externe, sacrificând dreptatea, inițierea „tradiției” ridicole a „to do list” (creată când lui Barosso i s-a smuls o hârtie cu însemnări pentru a fi prezentate drept decizii ale UE) și multe altele. Consecințele sunt evident dureroase.

Se vede lesne că unii dintre cei care s-au legitimat prin sponsori externi vor să-și ascundă din nou incapacitatea, revopsiți, desigur, în alte culori. Numai că ei nu au cum să scoată România din marasmul în care au împins-o după ce au privat-o de industrie, i-au distrus justiția, au adus serviciile secrete la controlul societății. Cetățenii țării merită, totuși, altă soartă.

Să observăm, apoi, că sunt voci care desconsideră „suveranismul” punându-l în opoziție cu calitatea de membru al unor uniuni sau alianțe. În joc sunt, însă, chestiuni distincte: una este valorificarea suveranității naționale și alta este participarea la organizații. Germania, Franța și multe alte țări își folosesc din plin suveranitatea națională, fiind membre de uniuni și alianțe. Tratatele de la baza acestora nu cer renunțarea la suveranitate.

Desigur, ca totdeauna în istorie, schimbările își au birocrații, profitorii și propagandiștii lor, care întrețin un optimism de serviciu, cinic. Acesta nu rezolvă ceva, dar împiedică azi gândirea și democratizarea.

Să observăm, mai departe, că apărarea suveranității naționale nu are nimic de a face cu vreo atitudine „anti EU” sau „anti NATO”, cum se perorează de tot felul de agitatori. După cum critica stărilor de fapt din Europa nu înseamnă „antieuropenism”, iar reflecția asupra rolului NATO nu are nimic de a face cu „antiatlantismul” ori „antioccidentalismul”! Inteligența presupune distingerea situațiilor și a unghiurilor de vedere.

Să observăm, în sfârșit, că dezbaterea actuală asupra relației „globalism” – „suveranism” a început cu „globalizarea” – înțeleasă ca politică economică de reducere a tarifelor vamale. Inițiată sub Bill Clinton, aceasta a fost acceptată de numeroase state – avocați ai „globalizării” fiind SUA, China, Rusia, Germania, Japonia, Israel, Olanda. Dar aceste țări nu și-au demontat vreun moment suveranitatea națională și nu au renunțat la optici proprii. Țările avocate nu s-au lăsat controlate de globalism, ci și-au promovat riguros interesele. De fapt, ideologia „globalismului” are trecere în țări cu decidenți incapabili să le asigure asumarea de sine.

Sub alte aspecte, între avocații „globalizării” sunt, desigur, diferențe de abordare. De pildă, SUA pledează pentru a respecta ordinea lumii rezultată din acorduri semnate, China pledează pentru respectare, dar arată că nu ea a decis ordinea existentă și nu răspunde de ea, Rusia caută aranjamente pe termen lung axate pe securitate, Uniunea Europeană se preocupă de extindere.

Ce este, însă, „globalismul”, de la care pleacă discuția actuală? Ce este „suveranismul”, pe care unii îl invocă fără a-l lămuri, iar alții îl caricaturizează, fără a ști despre ce este vorba?

Se petrece deseori să se spună pe nume acestor aspecte, dar abia într-un anume context se observă că s-a spus. De aceea, în ceea ce mă privește, fiind vorba de concretizarea unei concepții deja exprimate (vezi, mai recent, Religia în era globalizării, Ed. Academiei Române, 2010; Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, 2018; România în Europa actuală, Libris Editorial, 2018; articolul Globalism și suveranitate, 2022), rezum considerații deja făcute.

Din capul locului, este necesar să distingem între „globalitate”, „universalism”, „globalizare” și „globalism”, căci „globalismul” este confundat frecvent cu fiecare. „Autarhia” este, știm bine, nerealistă într-o lume cu conexiuni de mari forțe economice, mediatice și militare. „Independența națională” este pusă în discuție în situații constrângătoare – de pildă, de pandemie, de nevoia de securitate. „Suveranitatea statelor” rămâne, însă, reperul ordinii raționale a lumii.

Mersul vremii, resursele de energie, armele cu bătaie la distanță, șansele de export de produse etc. ne fac dependenți de ceea ce se petrece pe glob. Viața ne leagă de istoria lumii. Orizontul realist de viață este astfel „globalitatea”.

„Globalitatea” nu înseamnă însă „globalism”, chiar dacă acesta o ia ca pretext. Înainte de orice, „globalismul” nu este cadru al vieții, ci o ideologie. „Globalismul” nu este același aspect nici cu „universalismul”. În vreme ce „universalismul” se referă, în fond, la împărtășirea de valori (decalogul biblic, drepturile omului etc.), „globalismul” consideră că împărtășirea ar avea nevoie de un centru din care să se ia lumină. „Globalismul” operează cu ideea unui centru decizional.

Istoricește, „globalismul” a fost legat de formarea de „internaționale” ideologice. S-a început cu cea a proletariatului, creată la chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a Manifestului Partidului Comunist (1848). S-a continuat cu internaționale social-democrate, apoi cu internaționale opuse, ale dreptei politice. În zilele noastre, este activă internaționala neoliberală.

Viziunea „globalismului” actual se trage dintr-un mariaj. Este vorba de mariajul neoliberalismului – adică a acelui liberalism care proclamă libertatea persoanei, dar nu se interesează dacă și cât beneficiază persoanele de libertate – cu o filosofie care dezbracă omul, societatea, istoria de orice, afară de competiția în optica „încercare și eroare (trial and error)”.

Nu intru aici în abordarea acestei filosofii. Am făcut-o în alt loc. Mă limitez să spun că nu altcineva decât Karl R. Popper a fost cel care a desprins vederile oamenilor de condiționări istorice, sociale, morale, acceptând doar una socotită „științifică” și a contribuit la articularea filosofiei prototipice a „globalismului”. George Soros, asupra căruia voi stărui cu alt prilej, rămâne azi popperianul explicit.

Fapt este că, sub ochii noștri, inițiativele în viața internațională și-au schimbat direcția. În anii nouăzeci, preocuparea țărilor era pentru participarea cu profit la „globalizare”. Azi, după ce Donald Trump a propus „corectura globalizării”, multe țări caută un nou început. Pe acest fundal, restabilirea importanței propriei guvernări, refacerea categoriilor sociale de la mijlocul societății și a autonomiei cetățeanului au devenit chestiuni de viață. S-a intrat într-o lume care suspectează „globalismul” și în care revin în rol statele naționale.

„Globalismul” este nutrit de aspirația la extinderea economiei de piață, a liberalizărilor, a piețelor însele, sub un centru decizional! Cum a ajuns să funcționeze practic un astfel de centru, se poate discuta îndelung. Inevitabil, el este pe seama intereselor multora. Exemple mai noi sunt afacerea submarinelor nucleare din Oceanul Indian, care a dus la nemulțumirea Franței, atacarea gazoductelor din Marea Baltică, care stârnește nemulțumirea Germaniei, tentativele de la Bruxelles de a constrânge țările la relativizarea familiei tradiționale, care nemulțumesc, de asemenea.

În România, ne dăm seama din ceea ce s-a petrecut în 2012, când un referendum a demis președintele cu peste 80% din voturi, dar acesta a fost salvat prin matrapazlâcuri ale „justiției” interne, combinate cu intervenții globaliste.

Simplu spus, „globalismul” este o ideologie, și nu o decizie legitimată democratic. Ca exemplificare, așa cum au arătat cei mai buni juriști și economiști europeni, Consiliul European nu are legitimitate să impună ceva țărilor membre – el nu a fost ales și mandatat. Este totdeauna posibilă înțelegerea dintre state, dar obligarea lor nu este legitimată.

Unde duce „globalismul”, s-a văzut demult. Spre a face și mai intuitivă această observație, aș spune că azi avem rațiuni în plus să-l prețuim pe Dostoievski. El a sesizat deja în romanul Idiotul (1868), ce înseamnă un „stat de drept” nedus până la întrebarea „cât de drept” este acel stat. Pe bună dreptate, revista Der Spiegel a pus nu demult întrebarea crucială: cât de drept este „statul de drept” care a fost îmbrățișat? Cât de democratice sunt democrațiile existente?

În privința suveranității, discuția începe, juridic, odată cu Pacea Westfalică (1648), care a proclamat „principiul suveranității statelor”. Prin suveranitate s-au înțeles drepturi teritoriale și neamestecul în treburile interne. Principiul s-a bucurat de largă adeziune și enorm prestigiu. Kant i-a și dat consacrare, vorbind de „pacea eternă”.

Se poate spune și azi că acestui principiu îi aparține viitorul. Înșiși devotați lui Metternich și Bismarck (cum este Henry Kissinger, World Order, Penguin, New York, 2014), reafirmă acest principiu. Nu se întrevede altceva, „în acest moment al istoriei, decât un sistem westphalian informat de realități contemporane”.

Reafirmarea suveranității a devenit necesară ca urmare a tensiunilor din relațiile internaționale. Nu mă refer numai la ceea ce a stârnit scandalul deja în anii șaizeci – doctrina „suveranității limitate” a lui Brejnev, folosită pentru intervenția în Cehoslovacia din 1968. Mă refer și la noua situație internațională, cu emergența Chinei ca supraputere, cu militantismul islamic, cu afirmarea țărilor de la Pacific și din Africa și America Latină. Prin forța realității, nu se pot ocoli nici tensiunile în care Comisia Europeană a intrat cu Polonia, Ungaria, Cehia și alți membri – tensiuni ce pretind astăzi, cum spunea cancelarul german, o cu totul altă soluție decât impunerea unei optici de la Bruxelles.

Reafirmarea suveranității naționale a devenit necesară și datorită faptului că multe nu se pot asigura fără ea. Chiar în condițiile integrării europene, unele domenii – bugetul, educația, sănătatea etc. – rămân în competența națională, după cum asistența socială, democratizarea, dezvoltarea unei țări nu se pot atinge fără suveranitate națională.

„Independența națională” este clamată rar astăzi, căci a fost compromisă de dictaturi. Ea a rămas, însă, o valoare importantă, dar ulterior a fost asociată cu alte valori. Înțelegerile americano-ruso-chineze de după anii optzeci au legat „independența națională” de excluderea de politici care periclitează conviețuirea pașnică, înăuntrul unei țări și între țări. Aceste înțelegeri au și autorizat Consiliul de Securitate al ONU să dispună, la nevoie, oprirea celor care o periclitau.

Unele țări, România în mod sigur, au înscris în Constituție (1992) prevederea că, în caz de conflict al reglementărilor naționale cu cele internaționale, ultimele au prioritate. Fapt este că, atunci când intri într-o uniune, semnezi anumite obligații. Numai că tratatele de integrare europeană pretind statelor care aderă să cadă de acord asupra a ceea ce condiționează integrarea, fără ca prin aceasta să se anuleze suveranitatea națională.

Deocamdată, „suveranismul” este mai mult un apel. El nu și-a elaborat detaliat soluțiile. Firește, nu de o altă ideologie este nevoie, ci de soluții într-o concepție cu bune cunoștințe economice, sociologice și juridice, plecând de la valoarea suveranitate națională. Aceasta rămâne, matur privind, de neatins. Dacă, totuși, cineva o atinge, atunci nu dreptul dirijează în societate, ci forța. Ceea ce antrenează, cum se vede ușor, subminarea democrației și tensiuni.

„Globaliștii” vor ca țările să asculte de un centru de decizie. Ei nu se întreabă, însă, ce calitate au analizele, cui servesc și ce rezultă de aici. Vederile lor au și dus la scăderea calității deciziilor, a valorii decidenților și la ascensiunea nepregătiților. Emergența de regimuri mediocratice sau de-a dreptul prostocratice din zilele noastre li se datorează.

Aceasta deoarece, prin „globalism”, cadrul selecției valorilor a fost malformat. România de azi este un exemplu. Decidenții ei actuali nu se evidențiază prin profesionalism și valoare civică și culturală. Grăitor și stupefiant este exemplul – relatat de un europarlamentar – că înșiși reprezentanții guvernului României au pledat în 2021 pentru a se păstra „obligativitatea” MCV-ului, sacrificând dezinvolt, în numele „globalismului”, ceea ce ei era necesar să reprezinte.

Adepții suveranității naționale pledează pentru decizii în interesul cetățenilor – de pildă, al minerilor polonezi, de regulă al agricultorilor francezi sau întreprinzătorilor germani, sau, cel mai recent, al italienilor. Oricum, un argument „istoric” s-a prăbușit. S-a infirmat prejudecata potrivit căreia, în lipsa centrului decizional, statele naționale ar intra oarecum automat în conflict. Scrierea mai precisă, recentă a istoriei ne arată că mișcările naționale din Europa clasică au fost contra dominației, nu contra altor națiuni, și mai degrabă civic-democratice.

În opinia mea, în Uniunea Europeană este nevoie acum de reorganizare pe principiul suveranității, conform tratatelor încheiate de fondatori. Nu ca frondă, ci ca o chestiune de drept, fără de care nu există funcționare cu succes. Înțeles civico-democratic, statul național, ca responsabil de calitatea vieții cetățenilor săi, nu a intrat în muzeu.

Nu se va putea ieși însă din crizele zilelor noastre fără antidot la mediocritatea decidenților. Ea se plătește deja din greu. Azi democrația este de apărat și contra acestei maladii.

Autor: Andrei Marga

Citiți și:
Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)
România, între „conspiraționism”, globalism și realitate

 

yogaesoteric
14 noiembrie 2022