Tablouri trucate
Fiind diferit de ceilalţi oameni, orice artist autentic este în felul său un om ciudat. În ansamblul lor, oamenii au un instinct de turmă, respectând tabu-urile, regulile impuse de societate, legile mediului în care s-au născut; omul obişnuit se limitează în general să facă la fel ca toată lumea: să copieze. Dimpotrivă, artistul autentic este un creator. El creează întotdeauna ceva nou, ceva ce nimeni înaintea lui nu a mai făcut. Este deci firesc ca el să aibă idei mai stranii, să fie un om neobişnuit într-o lume în care, din păcate, găsim tot mai multe turme şi tot mai puţini „indivizi”, acestea fiind fără doar şi poate una din tarele progresului modern. A existat un timp în care orice conducător de automobile era o veritabilă excepţie, fiind privit ca un om aparte; astăzi automobiliştii s-au integrat şi ei în turma generală. Psihanaliza îl eliberează pe omul nevrotic de complexele sale, dar cel mai adesea, simultan, îl privează în mod traumatizant şi de individualitatea lui, făcând din el o oaie printre alte oi. Imaginaţi-vă ce ar fi putut deveni un Michelangelo după ce ar fi frecventat îndelung un psihanalist! Un Goya eliberat de obsesiile sale! Un Chopin fără angoase! Un Wagner fără un grăunte de nebunie! Un Dumas fără complexe! Un Balzac fără dificultăţi! S-ar fi încadrat cu toţii în marea turmă, capabili doar să ilustreze câteva reviste feminine, să compună o muzică dulceagă pentru genericele filmelor, sau să scrie texte pentru desene animate! Pe de altă parte, cu greu i-am putea considera artişti pe toate aceste isterice şi frenetice staruri care vor cu orice preţ să fie diferiţi dar care nu reuşesc decât să se asemene celorlalţi imbecili demonizaţi din aceeaşi categorie cu ei. Dar să revenim la subiectul nostru.
În contextul amintit, nu mai suntem deloc surprinşi să constatăm că unele opere ale marilor artişti, datorită rezonanţelor deosebite pe care aceşti oameni le au cu anumite energii din Univers, au uneori şi aspecte misterioase, sau joacă anumite roluri mai neobişnuite. Iată trei exemple referitoare la istoria unor tablouri necunoscute, dar extrem de surprinzătoare.
O lumină la fereastră
Un învăţător canadian a rămas fascinat de un tablou aflat în ungherul unui magazin din Ottawa ce aparţinea unui mic anticar. El a ezitat multă vreme să-l cumpere, nu din pricina preţului, care era modic, ci pentru că îşi dădea perfect seama că ceva nu era în regulă cu tabloul respectiv. Pânza reprezenta un castel plasat în vârful unei coline împădurite deasupra căreia erau adunaţi nori cenuşii; totul era sumbru. Doar o singură fereastră din turnul castelului era luminată. Atmosfera creată de pictor era atât de impresionantă, încât te invita imediat să visezi cu ochii deschişi, inventând vreo poveste care să explice acea unică luminiţă: un cavaler bătrân care-l aşteaptă pe preot pentru a-şi putea da duhul împăcat; o castelană care se roagă în aşteptarea iubitului plecat; un poet care lucrează…
Învăţătorul a cumpărat până la urma tabloul şi l-a adus acasă, în satul său din statul Ontario, pe malul Golfului Hudson. Înainte de a-l agăţa pe perete, el l-a examinat îndeaproape, dar nu a găsit nici data nici semnătura, ci doar o inscripţie în limba latină pe care a tradus-o cu aproximaţie astfel: „Fiecare secol îşi va vedea propria sa noapte”.
Anii au trecut, copiii învăţătorului au crescut, şi adesea toţi cei din familia sa, atât cei mari cât şi cei mici, speculau asupra tabloului şi a semnificaţiei sale, întrebându-se dacă chiar există un asemenea castel şi unde. Unii credeau că în Germania, alţii susţineau sus şi tare că el se află în Scoţia. Cât timp au fost mici, copii inventau istorii, iar când au crescut, ei le-au povestit copiilor lor, care la rândul lor inventau altele.
Într-o seară a anului 1964, învăţătorul, care era acum pensionar, le-a povestit unor invitaţi ai copiilor săi despre neobişnuitul tablou pe care îl cumpărase cândva de la Ottawa. Iar cum oaspeţii au dorit să-l vadă, el i-a condus în sufragerie unde tabloul era agăţat deasupra pianului. Dar nu mică le-a fost surpriza văzând că luminiţa din turnul castelului se stinsese! Unul dintre copii se sui pe un scaun şi dădu jos tabloul. Vopseaua care acoperea fereastra pe care ei o ştiau luminată avea acum aceeaşi nuanţă ca celelalte. Această vopsea era la fel de uzată şi de crăpată de trecerea timpului ca şi întregul tablou; nu încăpea nicio îndoială că era vorba despre tabloul original, aşa cum îl pictase pictorul necunoscut, dar cu o singură excepţie: lumina de la fereastră! Au urmat lungi discuţii, iar oaspeţii, politicoşi, dar zâmbind pe sub mustaţă, au plecat târziu. Învăţătorul a mai examinat o dată tabloul, apoi l-a agăţat la loc. A doua zi la micul dejun, toată lumea din casă vorbea despre acest mister. Exact atunci, unul dintre copii sosi în fugă din sufragerie, anunţând că lumina se reaprinsese din nou la fereastra singuratecă. Toată lumea s-a îngrămădit să vadă: era adevărat. Pata de vopsea galbenă era la fel de veche şi de crăpată! Nu putea exista niciun fel de trucaj.
Învăţătorul şi-a amintit atunci de inscripţia scrisă în limba latină. El le-a promis nepoţilor săi că pictura va rămâne în patrimoniul familiei, astfel încât, deşi el nu va mai fi printre ei, în anul 2064, adică la exact un secol mai târziu ei vor putea verifica dacă luminiţa din turnul castelului se va stinge la fiecare sută de ani. Să fie toată această poveste o simplă intrigă de roman, o ficţiune?
Personal consider că această istorie este adevărată şi îi înţeleg perfect pe aceşti oameni care au cerut să-şi păstreze anonimatul. Căci altfel, cum ar fi rezistat ei presiunii făcute de anticari, de experţi, de oamenii de ştiinţă, care ar fi dorit cu toţii să „miroasă” un pic tabloul.
Tabloul căruia nu-i plăcea lumina zilei
Sub vechiul fort spaniol de la San Cristobal, în Puerto Rico, se află câteva lacuri subterane de apă dulce. Ele sunt întotdeauna pline, iar caverna care le adăposteşte este atât de spaţioasă, încât ai nevoie de o barcă pentru a le putea vizita. Dar cum aceasta nu interesează pe nimeni, nu mai există nici barcă, nici torţe pentru a le permite eventualilor curioşi să pătrundă aici.
Un ziarist american, C.B. Colbz, povesteşte că, în urmă cu câţiva ani, un portorican bogat împreună cu un prieten s-au decis să organizeze o miniexpediţie pentru a putea explora aceste lacuri ascunse. Nu le-a fost deloc uşor să transporte o barcă prin vechile subterane, dar efortul lor a fost recompensat din plin de o surpriză neaşteptată. Într-una din săli, deasupra nivelului apei, ei au găsit agăţat de un zid un tablou reprezentând o scenă religioasă. Intrigaţi, îl luară cu ei. Tabloul mirosea a mucegai. S-au gândit atunci că îi va trebui o ramă nouă precum şi o expertiză. Până atunci, portoricanul nostru l-a agăţat în marele antreu al vilei sale de pe malul mării. Soţia sa a obiectat, susţinând că tabloul miroase urât şi că va atrage insectele.
Două zile mai târziu, tabloul a dispărut. Proprietarul a crezut mai întâi că nevastă-sa îl mutase. La rândul ei, aceasta era convinsă că soţul ei îl dusese în altă parte. A mai trecut o săptămână până când cei doi au înţeles că tabloul dispăruse pur şi simplu. Portoricanul îşi căută atunci prietenul, dar s-a dovedit că nici acesta nu se atinsese de tablou. Străfulgeraţi de o idee, cei doi s-au decis atunci să viziteze din nou caverna de sub vechiul fort.
Într-adevăr, tabloul stătea atârnat în vechiul său loc. Barca părea în schimb neatinsă, iar cei doi nu au găsit niciun semn cum că cineva ar fi trecut pe acolo. Au hotărât atunci să lase tabloul acolo unde era şi unde se mai află şi astăzi.
Tablouri care sângerează
La Maropati, târg din provincia Regio Calabria, la fostul primar, avocatul Gian-Batista Cordiano, un tablou cu temă religioasă, cum sunt multe, reprezentând Madona Rosariul, având alături pe Sfântul Dominic şi pe Sfânta Caterina, „plânge cu sânge” continuu de la 3 ianuarie 1971.
Analiza chimică făcută cu ajutorul benzidinei şi a piramidonului a revelat faptul că lichidul care tâşneşte din sticla de protecţie este chiar sânge omenesc, rezultat confirmat de altfel şi de examenul la microscop precum şi de cel prin analiză cu ajutorul sărurilor precipitante.
Totul a început în noaptea de 28 decembrie 1970. Doamna Kata Cordiano, soţia primarului, este o femeie foarte credincioasă. Fecioara i-a apărut în vis. Pe 3 ianuarie, spre seară, auzind zgomot în dormitor, se duce acolo şi găseşte tabloul mişcat într-o parte, în timp ce peretele şi o pernuţă erau pătate de sânge. Două zile mai târziu, alte pete apar pe perete, iar cei din familie le acoperă cu o foaie de hârtie. Pe 23 februarie, primarul, soţia sa şi unul dintre băieţii lor aud bătăi în uşa dormitorului. Ei se grăbesc să intre şi găsesc din nou tabloul deplasat şi văd în mod clar primele picături de sânge pe la înălţimea feţei Fecioarei. În marţea următoare, pe foaia de hârtie care acoperea peretele au apărut trei cruci. Apoi silueta unei cruci se conturează pe perete în ziua de Paşti.
Cu cât trec zilele cu atât sunt mai mulţi martori care asistă la aceste fenomene extraordinare. Astfel, în casa primarului a început să se trăiască într-o atmosferă de miracol. Pe data de 4 mai, şi apoi pe 5, 7 şi 13 mai 1971, în prezenţa unei comisii ştiinţifice venite să verifice fenomenul, tabloul a sângerat, lichidul fiind prelevat şi analizat în mai multe reprize.
Am putea ataşa aceste manifestări la ceea ce ştiinţa numeşte „minunile sângelui” şi credinţa în „miracolele sângelui”, despre care există exemple celebre, cum ar fi sângele Sfântului Genaro. Fenomenul continuă şi nicio explicaţie raţională nu a putut fi dată până în prezent.
Acest articol reproduce un fragment din lucrarea Cartea misterelor de Gregorian Bivolaru
Vă recomandăm să citiţi şi:
Coincidenţe neobişnuite
Fotografii din altă lume
Harry Houdini – Iluzionist sau Clarvăzător?
yogaesoteric
aprilie 2008