Tehnici de autoapărare prin gândire

 

Niciun om de ştiinţă nu a văzut vreodată un gând. Nici neurochirurgii. Cu toate acestea, despre cum gândim știm mai multe decât vedem și mai puţine decât ne-am dori, sau ne-ar prinde bine.

După ce psihologul și economistul Daniel Kahneman a introdus teoria prospectării ca parte a cercetării sale privind comportamentul consumatorilor, comitetului care decide acordarea Premiului Nobel i-au mai fost necesare câteva zeci de ani ca să îi înţeleagă impactul și să îi distingă contribuţia la dezvoltarea știinţei. Ce reușise Kahneman să demonstreze nu era deloc flatant pentru nimeni.

Suntem previzibil de iraţionali

În esenţă, Kahneman arătase că, deși majoritatea psihologilor consideraseră până atunci că oamenii cumpără produse din motive raţionale, cum ar fi criteriul utilităţii subiective (ce beneficii crede omul că va avea de pe urma acelei achiziţii), în realitate decizia de cumpărare este, de cele mai multe ori, tributară unor influenţe iraţionale. „Iraţional(ă) în mod previzibil” este expresia ce avea să fie folosită, ani mai târziu, de un alt economist comportamental, Dan Ariely.

Prin numeroase referiri la experimente și descoperiri știinţifice, dar și printr-o multitudine de exemple ușor de reperat în viaţa noastră de zi cu zi, Ariely a arătat și el cât de sistematice sunt unele greșeli de gândire pe care le facem și pe care le repetăm iar și iar. Ariely nu și-a expus însă teoria ca o bătaie de joc la adresa omenirii, ca un bullying îmbrăcat în haine știinţifice, ci de fiecare dată când avea ocazia spunea că vulnerabilităţile pe care le dezvăluie predispoziţia noastră spre iraţional sunt o piedică în calea ignoranţei și o invitaţie permanentă la creștere.

Ariely nu este singurul care vede avantaje ce decurg din îmbibarea logicii cu erori provenite din emoţii, din percepţii denaturate sau din deprinderi greșite. Nancy Cavender și Howard Kahane spuneau că unele erori de gândire, precum autoînșelarea, gândirea deziderativă și negarea, se pot dovedi utile în funcţionarea vieţii noastre.

Un exemplu extrem pe care îl ofereau ei și care demonstrează eficient mecanismul, este imaginea tânărului soldat șocat că bomba care a căzut pe front l-a lovit tocmai pe el, care credea că aceasta li se putea petrece doar celorlalţi soldaţi. Ce poate fi mai rezonabil decât să presupui că un război înseamnă morţi și răniţi? Ce altceva te poate motiva mai eficient să te înrolezi voluntar decât gândul că ţie nu ţi se va petrece nimic rău? Cavender și Kahane spuneau că abilitatea soldatului tânăr de a-și deforma conștient cunoștinţele despre moartea în război și de a adopta convingerea că el va fi bine îl ajută să lupte pentru binele ţării lui.

Un alt exemplu care se bazează pe același mecanism ar putea fi așa-numitul efect Pygmalion, despre care psihologii Rosenthal și Jacobson spuneau că s-ar manifesta atunci când așteptările cuiva (ale unui profesor, de exemplu) cu privire la evoluţia altcuiva (a unui elev) reușesc să se materializeze ca o profeţie care se împlinește singură. Altfel spus, când, în ciuda evidenţelor, tratezi un om nepromiţător ca și cum ar fi capabil să se realizeze, îl ajuţi să își depășească în mod real condiţia iniţială și să aibă succes. Însă unii psihologi au contestat ulterior validitatea acestui efect, cel puţin în mediul școlar. Acest efect nu este însă o banală închipuire, el fiind validat de principiul transfigurării, cunoscut în anumite tradiţii spirituale autentice.

Mai puţin controversat este deja consacratul efect Placebo, care s-a impus, în urma a nenumărate experimente, ca fenomen prin care o convingere mintală reușește să influenţeze într-o oarecare măsură un răspuns biologic, al organismului. Un experiment despre care relatează Cavender și Kahane a comparat răspunsurile a două grupe de oameni supuși la electroșocuri. Cu toţii primiseră o pastilă „goală”, doar că unora li s-a spus că pastila lor a costat 10 cenţi, iar celorlalţi, că doza lor a costat 2,5 dolari. Deși ambele grupuri primiseră același medicament neutru, grupul care a primit pastila mai scumpă a raportat mai puţină durere în urma electroșocurilor.

Gândirea deziderativă are deci capacitatea de a diminua stresul. Și deja se știe că de modul în care ne percepem stresul depind foarte mult efectele lui. O persoană care percepe stresul mai degrabă ca pe o nerăbdare sau un entuziasm nu va resimţi aceleași efecte perturbatoare asupra sănătăţii pe care le va trăi cineva care își percepe stresul ca o mână care îl apasă sau îl sufocă ori nu îl lasă să se miște în ce direcţie și-ar dori. Aceasta explică și de ce poate fi adevărat că pe unii stresul îi motivează, în timp ce pe alţii îi ucide. Percepţia subiectivă face diferenţa dintre cele două.

Cam aici se oprește însă creditul pe care îl putem acorda percepţiei subiective. Fiindcă, în experienţa noastră de viaţă, am văzut deja că limitele noastre cognitive pot avea consecinţe extrem de grave. Gândirea deziderativă ne poate ajuta întrucâtva în gestionarea unei boli, însă nu ne poate vindeca de aceasta, în ciuda pretenţiilor emise de-a lungul timpului de susţinători ai mișcării New Thought, care militează pentru vindecare strict prin puterea conştiinţei. (Cu toate că există şi oameni care chiar au reuşit aceasta.) Femei fără număr mor pe dinăuntru în case în care sunt abuzate și ele, și copiii lor, gândind că, dacă vor manifesta suficientă dragoste faţă de soţii abuzatori, aceștia vor renaște din cenușa așteptărilor nevestelor lor. Mase de tineri idealiști pot fi manipulate să nege evidenţele și să lupte până la moarte în războaiele unor dictatori megalomani, din care nici măcar dezgustătorii lideri nu au de câștigat. Morţi degeaba.

Impedimente în calea unei gândiri corecte

Ca să creștem, cum spunea Ariely, împinși de perspectiva propriei noastre limitări, este necesar să nu manifestăm niciun fel de gândire deziderativă cu privire la gândirea noastră deziderativă. Să o luăm exact așa cum este și să înţelegem cum se manifestă ea. Ce piedici psihologice pot apărea în calea unei gândiri corecte și cum le putem depăși cât mai eficient?

Provincialismul, spiritul de turmă și chiar și ceva atât de nobil precum loialitatea ne pot distorsiona gândirea. Provincialismul înseamnă că tindem să ne identificăm cu ideile și preocupările celor din grupul din care facem parte, ignorându-i pe cei care sunt diferiţi. De exemplu, occidentalii tind să fie dezinteresaţi de ceea ce se petrece cu oamenii care locuiesc în alte părţi ale lumii. În mediul creștin, provincialismul ne poate determina să manifestăm interes doar pentru specificul vieţii de credinţă a confesiunii noastre așa cum este el conturat în zona în care locuim și să ignorăm diversitatea pe plan global a confesiunii și provocările sau oportunităţile aduse de aceasta. În ceea ce privește loialitatea faţă de propriul grup religios, e important să înţelegem că loialitatea faţă de adevăr este cea care este necesar să primeze.

Prejudecăţile și stereotipurile pot fi tipuri foarte comode de gândire. Însă la adăpostul confortului raţiunii se nasc cele mai nefaste consecinţe imaginabile. Ne consumă să îi ascultăm pe ceilalţi și să începem să le cunoaștem particularităţile, mai ales atunci când avem impresia că din două-trei tușe putem contura deja categoria din care fac parte interlocutorii noștri. Însă această manieră de comunicare comportă riscuri foarte mari. Problema prejudecăţilor și a stereotipiilor este că generează o comunicare de suprafaţă, dacă nu chiar falsă, în care nu reușim să ne conectăm cu celălalt în profunzime și nici să beneficiem de satisfacţia pe care Dumnezeu a asociat-o legăturilor reale între oameni.

Întreţinerea unor credinţe superstiţioase ne poate face să credem ceva generalizând dovezi mici, insuficiente sau poate chiar părtinitoare și eliminând sau ignorând cu bună știinţă dovezile împotriva acelor aspecte. Exemple de-a dreptul tragice sunt cele ale unor persoane care au presupus că singurul remediu necesar pentru vindecarea unei boli cu risc fatal este încrederea nestrămutată în Dumnezeu, ignorând că din premisa încrederii în Dumnezeu nu decurge că nu este bine să avem încredere în medici și ignorând că vindecările care au loc prin intermediul medicinei sunt un rezultat al intervenţiei divine prin oameni.

Un alt exemplu de credinţă insuficient argumentată vine din analizarea unui sondaj realizat în urmă cu câțiva ani. Unele date furnizate de acesta sugerează o crevasă logică: Dacă doar aproximativ 55% dintre români cred în viaţa de apoi, în rai sau în iad, cum este posibil ca aproximativ 85% dintre români să creadă în sfinţi? Unde consideră cei aproximativ 30% dintre români care cred în sfinţi, dar nu și în viaţa de apoi, că se află sfinţii pe care îi venerează?

Gândirea deziderativă ignoră dovezile sau realitatea de dragul unui scenariu imaginat. Gândirea deziderativă nu are mereu consecinţe nefaste, însă ea comportă întotdeauna riscuri. Ca atunci când un elev se înscrie la o facultate fără perspective reale de angajare în piaţa muncii, sperând că, fiindcă e pasionat de domeniu, să aibă totuși o carieră de succes.

Cu gândirea deziderativă se poate lucra mai mult decât cu alte erori de gândire. Ucenicii lui Hristos erau idealiști, dar într-o direcţie greșită. Toţi visau la o poziţie respectabilă în împărăţia pe care sperau că Hristos o va institui în Israel. Au fost șocaţi că Împăratul lor a primit o coroană de spini în locul uneia de aur, însă dragostea pe care Hristos o cultivase în ei, chiar în timp ce ei compuneau scenarii politice, i-a ajutat să își transforme radical optica și să poată concepe o împărăţie fără graniţe de spaţiu și de timp.

Asemenea ucenicilor, în prima parte a experienţei lor cu Hristos, și noi ne autoînșelăm atunci când acceptăm interpretări facile, dar improbabile, doar pentru a nu trece prin inconvenientul unui studiu aprofundat, care ne-ar solicita timp, efort de documentare și chiar o atenţie sporită. Uneori chiar amânăm la nesfârșit căutarea de răspunsuri la întrebări care ne provoacă anxietate, ca modalitate de a ne proteja de acel sentiment de neliniște.

Dacă privim cu atenţie la greșelile de gândire expuse mai sus, observăm că fiecare se erijează într-un remediu pe termen scurt la ceva ce nu dorim să ne deranjeze pe termen lung. Sunt, în esenţă, scurtături împotriva anxietăţii (care, menţinută, e foarte dăunătoare sănătăţii) sau împotriva efortului intelectual, care nu ne este natural niciunuia dintre noi. Dacă recunoaștem aspectul acesta, am făcut deja un pas înainte: acolo unde recunoaștem că frica noastră are nevoie de alt fel de remedii și că greșelile altora pot proveni din același loc din care provin ale noastre.


Citiți și:

7 erori de gândire, dovedite ştiinţific, pe care creierul uman le poate face într-o singură zi

Condiţia umană: pierdută în gândire

 

yogaesoteric
20 iunie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More