Tot felul de… halucinaţii

Știaţi că există o maladie care îi face pe oameni să creadă că semenii lor sunt impostori și nu vorbim doar de rudele apropiate? În 1998, neurocercetătorul V.S. Ramachandran scria despre un pacient, Arthur, care, în urma unui accident auto îngrozitor, a intrat în comă timp de trei săptămâni. Când s-a trezit, Arthur a părut să-şi revină la normal, cu excepţia unei singure probleme: credea că părinţii lui sunt escroci. Arthur i-a mărturisit doctorului că mama şi tatăl său arătau exact ca părinţii săi, doar că ceva nu era chiar în regulă.

„Da, arată exact ca tata, dar, de fapt, nu e el”, a spus Arthur, conform celor relatate de cercetător în cartea sa Phantoms the Brain (Fantomele din creier).
Şi a continuat: „E un tip ok, doctore, dar sigur nu e tatăl meu!”.

Arthur suferea de sindromul Capgras, care presupune că o persoană are credinţa iraţională că cineva – de obicei o rudă sau partenerul de viaţă – a fost înlocuit cu un impostor care arată identic.

Sindromul Capgras ne poate învăţa multe despre cum un creier sănătos recunoaşte feţele, dar, pentru că e întâlnit atât de rar, poate fi greu de studiat. De obicei, e raportat în studii singulare de caz, precum cel al lui Arthur.

Această problemă medicală este opusul sindromului „orbului feţelor” sau prosopagnoziei, în cadrul căruia oamenii îşi menţin reacţia emoţională potrivită la vederea unor chipuri, dar nu sunt în stare să le recunoască sau să le distingă între ele.

Cercetătorii au analizat 350.000 de dosare medicale şi au identificat până acum 118 cazuri de sindrom Capgras. Este analizată şi ipoteza unui grup mic, dar semnificativ, care ar putea să sufere de sindromul Capgras şi în legătură cu persoane cu care nu au conexiune afectivă, cu nişte străini, cu alte cuvinte. „Deşi majoritatea persoanelor afectate consideră că o rudă sau partenerul le-au fost înlocuiţi – ceea ce confirmă teoria actuală – cam 20% au halucinaţia Capgras cu oameni pe care nu-i cunosc atât de bine, ceea ce înseamnă fie că teoria actuală e greşită, fie, mai degrabă, că e un tip diferit de halucinaţie de identificare eronată, pentru care încă nu avem o explicaţie”, a declarat Currell.

Deşi vorbim de boli rare, a afla mai multe despre creier când ceva nu funcţionează așa cum este necesar, poate fi o fereastră deschisă spre funcţionarea sa normală, sunt de părere oamenii de ştiinţă.

„Bolile rare dezvăluie funcţiile minţii şi ale creierului, precizând limitările posibile, atunci când sistemele respective nu mai funcţionează”, a spus Currell.

Pierderea vederii poate duce la halucinaţii

Când oamenii îşi pierd abilitatea de a vedea, aceasta poate să vină la pachet cu un efect secundar ciudat: halucinaţiile. Se numeşte Sindromul Charles Bonnet, iar halucinaţiile variază de la cele geometrice, simple, până la halucinaţii mai complexe, cu feţe, obiecte sau scene întregi, e de părere David Painter, bursier cercetător postdoctorat, la Universitatea din Queensland. Halucinaţiile acestea nu se explică prin boli psihice, medicaţie sau alte comportamente iraţionale.

Una dintre cele mai răspândite cauze pentru pierderea vederii sunt bolile oculare precum degenerarea maculară (DM), din cauza căreia retina degenerează odată cu vârsta. Oamenii cu DM îşi pierd vederea centrală şi le e greu să citească sau să recunoască feţe, dar îşi pot folosi în continuare vederea periferică.

Există deja o ipoteză care explică de ce persoanele care îşi pierd vederea suferă halucinaţii: partea vizuală a creierului privată de datele primite de la retină devine hiperexcitabilă. Nişte studii anterioare au arătat că oamenii cu sindromul Charles Bonn care au halucinaţii, au activitate sporită în creier, dar este posibil ca acele cercetări să surprindă halucinaţiile în sine, mai spune Painter.

Într-un nou studiu dat publicităţii în publicaţia Current Biology, Painter şi colegii săi au căutat să afle dacă persoanele cu sindromul Charles Bonnet au reacţii hiperactive la părţile intacte ale câmpului vizual, chiar şi când nu se confruntă cu halucinații. Subiecţii au fost invitaţi într-un laborator unde au fost puşi să se uite la un ecran de computer care le-a înregistrat creierele cu electroencefalograma. Le-a fost arătată „artă psihedelică, cu modele de table de şah colorate”, iar cercetătorii au dorit să vadă cum reacţionează creierele pe măsură ce tablele de şah alternează. S-a observat că persoanele cu sindromul Charles Bonnet au reacţii mult mai puternice ale lobilor vizuali din creier, prin comparaţie şi cu grupele de control şi cu bolnavii cu DM, dar în schimb n-au halucinaţii.

Rezultatele susţin ideea că această hiperexcitabilitate a creierului se leagă de prezenţa halucinaţiilor şi ar putea conduce la tratamente de reducere a acestora, poate prin stimulare cerebrală non-invazivă. Dar doctorul Painter susţine că majoritatea celor cu sindrom Charles Bonnet au reacţii emoţionale neutre sau chiar pozitive la propriile halucinaţii.

În cadrul acestor studii, unii dintre cei care au halucinații au raportat că văd fie „capul unui leu maro” (conform British Psychological Digest), fie „multe roţi minuscule, verzi, cu margini roşii, fragmente colorate de soldaţi şi siluete în uniformă şi-n acţiune sau feţe necunoscute de bărbaţi îngrijiţi”.

„Indivizii tulburaţi de propriile halucinaţii ar trebui asiguraţi că acestea sunt benigne şi nu un rezultat al unei boli cerebrale sau psihice”, condiţionează Painter. „Mai degrabă, sunt reacţia naturală a zonelor vizuale din creier, care se adaptează la schimbarea datelor senzoriale.”

Citiți și:

Despre ravagiile nebănuite ale industriei farmaceutice contemporane

Prof. dr. neurolog Constantin Dulcan ne vorbește despre Lumea de Dincolo

yogaesoteric
20 februarie 2019