Totalitarismul în cinci puncte. Singurătatea (II)
Citiţi prima parte a articolului
Comunicarea, definită drept un proces de interacțiune între două sau mai multe ființe umane, reprezintă elementul indispensabil al societății noastre, o entitate care a devenit atribut de necesitate pentru secolul XXI.
Odată sfârșit comunismul, tehnologia a generat o explozie inovatoare, reușind să creeze noi mijloace comode și eficiente de a comunica. Din anii ’90 până acum, într-un interval de timp relativ scurt, elementele tehnologice au avansat cu o viteză stranie, susținând în chip sugestiv „mitul Progresului”, acest ideal care a marcat omenirea încă de la Renaștere. Un univers nou a aterizat peste noi, invadând viața firească și simplă rămasă de la strămoșii noștri, oferindu-ne numeroase alternative pentru o viață chipurile mai „bună”. Avem televizoare, telefoane de ultimă generație, calculatoare, laptopuri, boxe și tot ce ne dorim. Oricine își permite astăzi un astfel de gadget în casă. Printr-un mic împrumut, o rată la bancă (instituții bancare sunt multe, nu putem nega) și ne îndeplinim dorința.
Există, indiscutabil, o ușurință prin care reușim să comunicăm cu rudele din străinătate, cu prietenii plecați în vacanțe, cu părinții aflați la sute de kilometri. Și totuși… câtă singurătate există acum pe pământ! Mai multă ca niciodată.
Această opțiune de a menține legătura cu oricine, pe care ne-a propus-o societatea (sau mai bine zis, cei din spatele ei), nu a avut rezultatul scontat. Aparent, ne-a îndulcit simțurile ideea ingenioasă de a ne vedea apropiații prin webcam, de a vorbi prin „texting” și de a-i apela oricând, oriunde. Fiindcă, de ce nu, acum există o paletă largă de abonamente la internet și numeroase opțiuni telefonice prin care obținem oferte avantajoase. Însă oamenii sunt tot mai triști, depresia își are locul printre cele mai frecvente afecțiuni ale lumii contemporane, iar singurătatea se amplifică necontenit, constituind reversul medaliei.
Am uitat mirosul ierbii și aerul proaspăt de la țară, când oamenii din sat se știau unul cu altul și participau împreună la evenimentele existenței. Nu aveau alt mijloc de comunicare decât ulița bătătorită pe care o străbăteau adesea pentru „a trece o țâră pe la vecinu’ în ogradă”, să vadă cum o mai duce. Dacă aveau rude plecate mai departe de satul natal, scrisoarea era limba lor indispensabilă. Probabil că există printre cititori păreri distincte, poate undeva încolțește ideea că acest tablou are un chip mult prea pitoresc. Însă eu vă spun sincer, am umblat prin sate și am ascultat povești din gurile bătrânilor uitați de istorie. Acești brazi încercănați de anii grei ai comunismului asistă acum cu durere la prăbușirea masivă a satului românesc. Povesteau cu multă emoție din tinerețile lor, când oamenii, deși săraci și cu multe lipsuri, se ajutau unii pe alții la lucrul câmpului. Exista solidaritate și prietenie, familiile erau numeroase și satul înflorit de atâta viață câtă sălășluia în el. Nu era omul singur! Decât la bătrânețe… Și atunci cu rânduiala lui Dumnezeu, pentru a se pregăti sufletul de veșnicie.
Acum zeci de ani, comunicarea reprezenta nimic mai mult decât un scurt itinerar al călătoriei transcendente spre un alt nivel, superior, acela al „cuminecării”.
„Căci lumea omului nu e una dezbinată de hotarele, aparent rigide, ale indivizilor, ci una ce cuminecă prin hotarele mișcătoare ale inșilor și persoanelor umane. Iar în lumile pe care a știut să le închege, ca din nimic, femeia, ca și în lumile satelor, fsatelor și cătunelor, cuminecarea era legea”, cum spunea atât de profund Constantin Noica.
Pentru a fi mai limpede, comunicăm cu ajutorul limbii și al gesturilor pentru a transmite informații. Acesta este primul pas! Dar legătura mea nevăzută și trainică se stabilește doar atunci când eu mă împărtășesc de celălalt și invers. Asemenea Sfintei Împărtășanii, la biserică mergem pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului, o taină prin care se produce unirea noastră cu Hristos. De aici și numele de „Sfânta Cuminecătură”.
Ce cuvânt arhaic! Și totuși, cât de plenară este semnificația sa pentru noi. Avem nevoie de emoție autentică, de sentimente transmise reciproc și de relații palpabile. Doar aceste elemente ne pot reîncadra într-un firesc al coexistenței.
În cartea lui Rob Dreher am întâlnit un paragraf al renumitei filosoafe germane Hannah Arendt: „Ceea ce îi pregătește pe oameni pentru dominația totalitară, în lumea netotalitară, este faptul că singurătatea, care constituia odinioară o experiență limitată, îndurată în anumite condiții sociale marginale, cum ar fi bătrânețea, în secolul nostru a devenit experiența de fiecare zi a unor mase de oameni mereu crescânde.”
Bulversant este faptul că ea scria aceste rânduri în anii ’50, într-o lume recent intrată în sistemul totalitar, într-o societate care părea, comparativ cu a noastră, destul de închegată. Imaginați-vă proporțiile zguduitoare la care a ajuns singurătatea în zilele noastre! Și odată cu ea, deschiderea oamenilor, aproape disperată, spre o nouă ideologie…
Drumul nostru are nevoie grabnică de o altă destinație, de o lume în care toate acțiunile omului să fructifice un singur Sens, acela al desăvârșirii omului ca fiu al lui Dumnezeu. Și cum altfel, fără cuminecare? Suntem sătui de atâta singurătate.
Citiți și:
3 metode psihologice eficiente care sunt folosite astăzi, pentru a crea o societate obedientă
Din bizareriile lumii în care trăim: singurătatea devine oportunitatea de afaceri a viitorului
În unele cazuri singurătatea afectează considerabil sistemul imunitar şi chiar cauzează boli
yogaesoteric
4 octombrie 2021