Trecutul bolșevic al PSD (III)

 

Citiţi a doua parte a articolului

Silviu Brucan – marele criminal KGB-ist este unul dintre cei care îl adulau pe Stalin și care cerea în Scânteia din 1946 prinderea și executarea bandelor „manisto-brătieniste”, naționaliștii români. A fost un nomenclaturist, propagandist şi un ideolog marcant în Partidul Comunist Român.

Evreul Saul Bruckner (mai târziu și-a schimbat numele în Silviu Brucan) s-a născut la 18 ianuarie 1916 în București, fiind fiul unui prosper negustor evreu de stofe en gros care a dat faliment în anii ’30. A urmat școala primară la școala evanghelică, iar liceul la Colegiul Național Sf. Sava. Încă din adolescență Brucan se înscrie în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“. Conform spuselor sale, n-a putut intra la facultate ca urmare a politicii „Numerus clausus“, prin care legionarii limitau accesul evreilor la studii superioare.

În memoriile sale nota că „După terminarea liceului – am rămas un an repetent – am făcut serviciu de corector de noapte, iar ziua lucram la un birou de documentare. Ucenicia în presă mi-am făcut-o la Gazeta de seară a lui Ceacâru (el a fost acela care mi-a schimbat semnătura, în Silviu Brucan). În fiecare duminică dimineaţa, patrulam în jurul chioşcurilor de la Gara de Nord. Când apăreau legionarii, se încingea o bătaie zdravănă şi, o dată, m-am ales cu capul spart. Era debutul meu în viaţa politică românească.“

În acea perioadă în care în România începuse propaganda culturală bolşevică, Brucan a ales să se înscrie pe această linie. Ca ziarist, a lucrat între 1935 și 1936 la Gazeta de seară, iar în anii 1937 şi 1938 a fost secretar general de redacție la Dacia nouă, ambele fiind publicații comuniste. Între 1940 și 1944 a activat în organizația de tineret a Partidului Comunist, apoi a devenit membru al PCR. În 1943 a primit sarcina de partid de a se ocupa în general de presa comunistă desfășurată (încă) în ilegalitate și de Scânteia în principal. În 1943 a fost arestat, dar a fost eliberat după două zile. În septembrie 1944 a fost numit secretar general de redacție la ziarul Scânteia, de la tribuna căruia a cerut condamnarea la moarte, printre alții, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și Pamfil Șeicaru.

Brucan a lucrat la Scânteia încă de la primul număr publicat în legalitate, la 21 septembrie 1944. Era unul dintre cei care scriau articolele de fond, editorialele de pe prima pagină, în care erau înfieraţi cu mânie aşa-zişii duşmani ai poporului, fasciştii ori imperialiştii occidentali. Una dintre obsesiile publicistice ale perioadei, demnă de manualele de propagandă ale lui Goebbels, era compromiterea principalului adversar politic: Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănist. În paginile din Scânteia Brucan a cerut, cu subiect şi predicat, moartea ţărănistului şi a colaboratorilor săi.

Descriem pe scurt contextul politic al acelor vremuri. În 29 noiembrie 1944, Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost procuror sovietic, prim locţiitor al comisarului poporului din URSS, a ajuns în România pentru a supraveghea transformarea ţării în gubernie bolşevică. Vîşinski îi trimite un mesaj strict secret lui Viaceslav Mihailovici Molotov, ministru de Externe sovietic. Telefonogramă: „Nu este oare cazul să se publice în ziarele de aici articolul «Situaţia din România: Războiul şi clasa muncitoare?» Aceasta o pot face ziarele apropiate prietenilor. Aştept indicaţii“. Era vorba despre un articol îndreptat împotriva lui Iuliu Maniu, publicat deja în presa sovietică. Urmarea a fost că două zile mai târziu, la 1 decembrie 1944, Silviu Brucan a publicat în ziarul Scânteia, oficiosul Partidului Comunist Român (PCR), următorul text: „Iuliu Maniu nu mai este astăzi, în politica ţării, decât o încăpăţânată încercare de rezistenţă în faţa valului forţelor progresiste în plină desfăşurare. Prezenţa acestui strigoi în politica românească nu-şi mai are rost“.

Articolele publicate de presa noului regim erau, în majoritatea lor, reproducerea ad litteram a ordinelor venite de la conducere. În comunism, presa nu era a patra putere în stat, ci însăşi expresia puterii în stat. Explică Silviu Brucan: „Aşa s-a făurit în mod sistematic societatea docilă şi conformistă a erei comuniste. Articolul de fond (de pe prima pagină, n.n.), după ce era aprobat de conducerea ziarului, mergea în mod obligatoriu pentru verificare la secţie, la CC”.

Despre veninul editorial pe care îl producea în acea perioadă Brucan a recunoscut ulterior cu indiferență: „Tot aşa cum am recunoscut cu francheţe că am fost stalinist, recunosc şi faptul că am scris articole în stil stalinist”. În 1992, când este tras la răspundere pentru articolul „Da! Nicio cruţare”, din 17 mai 1947, spune dezinvolt: „Am recitit articolul incriminat şi pot spune că l-aş semna şi astăzi, probabil cizelând puţin stilul”, arată în volumul memorialistic De la capitalism la socialism şi retur.

Soția sa, Alexandra Sidorovici, a fost procuror public al Tribunalului Poporului (fapt amintit și de Petre Țuțea). Între 1948-1949, Brucan a fost profesor de ziaristică la Universitatea din București, impus de bolşevici, deși nu avea decât șase clase de liceu.

Cu toate acestea, fiind împins în față de partid, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Brucan a fost numit în 1955 ambasador în Statele Unite și apoi ambasador al României la ONU, între 1959-1962. În 1962, Silviu Brucan devine directorul Televiziunii Române, însă va demisiona odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, care nu îl agrea. Până în 1978, când se va pensiona, Silviu Brucan va preda un curs de „socialism științific” la Institutul de Medicină și Farmacie din București. Va călători totuși deseori în străinătate, dar uneori cu dificultăți. Fostul diplomat comunist Mircea Răceanu relatează că Brucan avea o înțelegere cu conducerea regimului comunist potrivit căreia „el putea să călătorească în străinătate și să scrie inclusiv critic la adresa țărilor socialiste… cu condiția să nu menționeze critic România… Până la vizita sa în Japonia, care a avut loc în 1980 sau în 1981, Brucan a respectat această înțelegere… Dar în timpul vizitei în Japonia, el a publicat în presa japoneză un articol sau două în care s-a referit direct, în mod critic, la situația din România, ceea ce a provocat nemulțumirea lui Ceaușescu”. În consecință, lui Brucan nu i s-a permis să mai călătorească în străinătate, motiv pentru care el a solicitat intervenția autorităților americane în favoarea sa.

Conform propriilor mărturii, Silviu Brucan era încă din 1976 în legătură cu generalul Ioan Ioniță, care avansase ideea unei lovituri de stat menite să-l înlocuiască pe Nicolae Ceaușescu. În anii 1983-1984, generalii Ioan Ioniță, Nicolae Militaru și Stefan Kostyal reiau ideea loviturii de stat. În acest context activitatea publică de opozant politic a lui Silviu Brucan a început imediat după data de 15 noiembrie 1987, momentul revoltei muncitorilor de la Brașov. Silviu Brucan se va solidariza cu aceștia printr-o declarație transmisă de postul de radio BBC și agenția de presă UPI, ce va fi reluată pe larg de presa internațională. Supus domiciliului forțat și exclus din partid, Brucan va fi încurajat de autoritățile comuniste să călătorească în SUA, în speranța că va rămâne în exil. Încă înainte de plecarea sa în această călătorie, în iunie 1988, Brucan a pregătit împreună cu ceilalți co-semnatari un protest care avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Asigurat că va primi sprijin din partea guvernelor american, britanic și sovietic, Brucan revine în țară, în decembrie 1988, din călătoria întreprinsă la Washington, Londra și Moscova, pentru ca la începutul lunii martie 1989 să facă publică „Scrisoarea celor șase”. Arestat la domiciliu, interogat cu duritate săptămâni la rând, mutat forțat la o periferie a Bucureștiului, Silviu Brucan va reveni pe scena publică pe 22 decembrie 1989, când a apărut la televiziune alături de Ion Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu, Emil (Cico) Dumitrescu și Ion Caramitru. Devenit unul dintre primii patru lideri ai noului regim politic postcomunist, Brucan va avea un rol politic foarte important în ultima săptămână din luna decembrie a anului 1989, redactând împreună cu Dumitru Mazilu programul Frontului Salvării Naționale (FSN) și contribuind la execuția soților Ceaușescu, precum și la arestarea generalului Iulian Vlad și a altor ofițeri superiori din conducerea DSS.

Este semnificativ că în primele zile din 1990 magnatul neo-marxist George Soros a fost găzduit de Silviu Brucan (eminența cenușie a evenimentelor din decembrie 1989, conform istoricului Alex Mihai Stoenescu), la sediul Grupului de Dialog Social. Soros venise deja în România încă din data de 22 decembrie 1989, după cum a declarat pentru Evenimentul Zilei Sandra Pralong, cea care urma să devină în 1990 prima președintă a Fundației Soros în România și ulterior consiliera președintelui Klaus Iohannis. Sandra Pralong, care îl consideră pe neo-marxistul Soros un „geniu”, relata că acesta se gândea încă din 1989 la „modul de acțiune potrivit pentru România”. Iată deci că modul de acțiune a implicat ca element de bază colaborarea lui Soros cu Silviu Brucan, fapt deosebit de concludent pentru linia pe care s-a înscris apoi România.

După „Loviluție”, în anii ’90, după ce fusese timp de peste 50 de ani exponentul devotat al bolșevismului, Silviu Brucan a devenit cel mai vocal lector televizat al așa-ziselor „valori democratice” româneşti. Făcea ample demonstrații de „ştiinţă politică” şi le prezicea românilor ieşirea din peştera ignoranţei după cel puțin 20 de ani de „perioadă de tranziție”. Brucan se punea pe un piedestal ipostaziindu-se în atoate-știutor, ca un prooroc venit din alte vremuri. Românii naivi ignorau că de fapt Brucan venea din vremurile în care România fusese bolşevică, perioadă în care Brucan însuși justificase o politică criminală prin publicistica sa.

Silviu Brucan a decedat la 14 septembrie 2006 în București, la vârsta de 90 de ani și este încă glorificat de presa actualului sistem globalisto-progresist ca un mare vizionar care a ajutat alături de Ion Iliescu la făurirea „democrației” și a „societății moderne” în România.

Familia Naum și Grigore Naum

Familia Naum a fost cea a bunicului lui Victor Ponta. Era o familie evreiască din elita comunistă. Bunicul lui Ponta era mare securist în instituțiile de forță şi prieten de familie cu comunistul ilegalist Petre Pandrea. Avocatul Petre Pandrea era însurat cu sora lui Lucrețiu Pătrășcanu, Elvira. Lucrețiu Pătrășcanu era în 1945 ministrul bolșevic al Justiției şi omul lui Beria în România.

Mama lui Ponta, Cornelia Naum, „se juca în aceeași curte” cu fiica lui Petre Pandrea, Nadia, conform declarației acesteia din urmă. Nadia Pandrea este cea care-l va găzdui pe Ponta în 1990 la Paris și care-i va acuza mai târziu, pe Ponta și pe mama lui, că i-au furat casa din România, de la Poiana Țapului.

Grigore Naum, şeful Direcţiei a V-a – Contrainformaţii militare pe vremea lui Gheorghiu Dej, bunicul lui Ponta, s-a născut în 1911 la Bălți, într-o familie cu origini evreiești și i-a avut ca părinți pe Manase și Rozalia Naum. Până în 1978, UM 0920/A, divizia anti-sovietică din Serviciile Secrete ale lui Ceauşescu, a identificat șapte generali care colaborau cu serviciile secrete sovietice. Dintre aceștia primul trecut în rezervă ca trădător de țară, a fost generalul Grigore Naum, şeful Direcţiei a V-a – Contrainformaţii militare. Se pare că Grigore Naum fusese trimis în România de conducerea bolșevică din Rusia cu misiunea explicită de a-l da jos pe Ceaușescu printr-o lovitură de stat. La acea vreme, temându-se de reacția Moscovei, Ceauşescu nu le făcea agenților sovietici procese publice de trădare şi de agenți ai unei puteri străine, ci îi trecea discret în rezervă sau îi marginaliza, punându-i în funcții lipsite de risc informațional.

Cele trei familii, Pătrăşcanu, Pandrea şi Naum – familia mamei lui Victor Ponta, se cunoşteau foarte bine şi erau prietene, după cum a mărturisit chiar Nadia, fiica lui Pandrea şi a sorei lui Pătrăşcanu. Ceea ce arată că tatăl lor, Naum, bunicul lui Ponta, ar fi avut o funcție importantă în partid. Grigore Naum a avut relații strânse şi cu familia Tismăneanu. Prima funcţie a tatălui lui Vladimir Tismăneanu a fost cea de director-adjunct al Editurii Partidului Muncitoresc Român: „director plin era în acel moment Grigore Naum, fost voluntar în Spania, ajuns în ţară cu divizia «Tudor Vladimirescu», ulterior general de Securitate”, după cum mărturisește chiar Vladimir Tismăneanu.

Tot din memoriile lui Vladimir Tismăneanu aflăm că operația „Dnestr” a implicat atât serviciile secrete sovietice PGU, cât și GRU, prevăzând stabilirea unor contacte clandestine cu cadre din conducerea partidului, a armatei și a Securității din România care făcuseră studii la Moscova. Aceștia erau determinați ca, la semnalul sovieticilor, să-l aresteze pe Ceaușescu și să creeze un așa-zis „Front al Salvării Naționale”, însărcinat să preia conducerea provizorie a țării. Până în iulie 1978, când am făcut ruptura definitivă cu comunismul, U.M. 0920/A identificase nu mai puțin de șapte generali din armată și din forțele de securitate care erau în preocuparea activă a PGU sau GRU în această operațiune. Generalul Grigore Naum, șeful Direcției a V-a (Contrainformații militare) a Securității, pe care sovieticii îl considerau crucial pentru Planul „Dnestr”, a fost trecut primul în rezervă. Toți acești generali lucraseră pentru Comintern sau urmaseră academii ori școli militare în Uniunea Sovietică. Tehnica operativă folosită în supravegherea ofițerilor PGU și GRU însărcinați cu contactarea acestor generali a arătat că sovieticii aveau misiunea să-i convingă fie să participe la o lovitură de stat împotriva lui Ceaușescu, fie să-și pună numele pe o listă de „personalități române” care, invocând „doctrina Brejnev” – potrivit căreia Uniunea Sovietică era necesar să păstreze prin forță unitatea lagărului socialist –, să ceară ca forțele Pactului de la Varșovia să intervină în România în cazul în care lovitura de stat ar fi eșuat.

Vladimir Tismăneanu precizează că „dacă tot vorbim de agenți și spioni, de ce să nu spunem despre generalul de securitate Grigore Naum, interbrigadist, ajuns la Moscova, apoi parașutat în România, director al Editurii PMR înainte de a deveni șef de direcție în MAI unde a lucrat până la începutul anilor ’60?”

Redăm în continuare mărturia Nadiei Pandrea:

„Subsemnata Nadia Marcu-Pandrea, ziaristă, fiica avocatului şi scriitorului Petre Pandrea şi nepoată de soră a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, vă aduc la cunoştinţă un caz ieşit din comun, o faptă atât de murdară şi de revoltătoare, pe care nu ezit s-o înseriez la capitolul «crimă organizată». La această faptă, din păcate, părtaşi au fost, după cum veţi vedea, şi doi dintre «stâlpii» actualei puteri: secretarul de stat Victor Ponta (pe vremea când era şef al Corpului de Control al primului-ministru) şi Alexe Costache Ivanov (secretar de Stat la Ministerul Justiţiei).

…Eu, sfătuită de buna mea prietenă, Veronica Nacea, ca şi de sora acesteia, Cornelia Naum (fostă Ponta şi revenită, prin divorţ, la numele de fată), care mi-au făcut mai multe vizite, în cea mai mare parte pe cheltuiala mea, la Paris, nu m-am întors, cum ar fi fost normal, în ţară. Ideea pe care au reuşit să mi-o fixeze bine în minte cele două surori, ca şi fiul Corneliei Naum (pe atunci de 18-19 ani, nimeni altul decât actualul secretar de stat şi şef al Corpului de Control al prim-ministrului, Victor Ponta, pe care l-am găzduit mai multe luni, ca transfug, la diferite adrese, inclusiv la locuinţa mea din Paris) era aceea că nu aveam ce să caut în România, indiferent de cine avea să câştige alegerile din 20 mai 1990. Aceasta întrucât – îmi spuneau ei – şi pentru FSN, şi pentru adversarii acestuia eu eram, prin biografia antecesorilor mei, la fel de indezirabilă.

…Căutam un avocat bun, care să mă reprezinte în litigiul ce se ivise, în mod cu totul neaşteptat pentru mine, în vederea recuperării casei de la Poiana Țapului (oraşul Buşteni). Veronica Nacea, mătușa lui Victor Ponta, recunoştea, în particular, nulitatea actului de vânzare-cumpărare, dar refuza să-mi înapoieze proprietatea. Motivul era că eu, neavând urmaşi, tot nu aş fi avut cui s-o las! Sora ei, Cornelia Naum (fostă Ponta), care cunoştea cel mai bine «jocul» acesta (aşa cum îl numise Veronica Nacea, într-o scrisoare vicleană, din acelea care probează indubitabil dolul, depusă la dosarul cauzei), a recunoscut şi ea într-o lungă convorbire telefonică faptul că sora ei, Veronica Nacea, săvârşea un furt. Convorbirea a fost auzită – prin amplificarea sunetului în întreaga cameră din care vorbeam – de mai mulţi martori. Cu toții au auzit cum Veronica Nacea mă îndemna la «conciliere» (adică la acceptarea, în compensaţie, a unei garsoniere) şi cum a afirmat că, în cazul în care se va ajunge în justiţie, nici ea şi nici fiul ei nu vor depune mărturie împotriva surorii, respectiv mătuşii, întrucât «sângele apă nu se face».”


Citiţi partea a patra a articolului

Citiți și:

Aspecte mai puțin cunoscute din viața și activitatea lui Victor Ponta

Un secret bine păzit: directoratul «S» al KGB

Cum i-a spălat Soros pe creier pe tinerii de 16-30 de ani şi i-a făcut să creadă orbește în bolşevismul internaționalist



 

yogaesoteric
14 noiembrie 2019

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More